Ion Stratan este cel mai apropiat poet de Nichita Stănescu din generația optzecistă, prin ermetismul și permanentul pariu pe imagism, observate în mai multe rânduri de critică; în plus, referentul ploieștean, locul lor natal, poate că a jucat un rol.
Începând să îl frecventeze din 1979, când Nichita Stănescu îi desenează un portret, cu adagiul „o cetire a elevului Stratan/ de către elevul Stănescu”, se dezvoltă o relație poetică de mare ecou. Nichita Stănescu scrie cinci poezii pentru Ion Stratan, iar acesta, în postumitatea lui Nichita Stănescu, publică patru poeme și o seamă de analize critice. Dar cifrele pot fi înșelătoare, limitele unui poem neputând fi întotdeauna desemnate științific.
Textele ocazionale ale lui Nichita Stănescu, „emoționate și emoționante”, după cum spune Răzvan Voncu, „nu modifică, desigur, imaginea canonică a poetului, dar consolidează unele aserțiuni ale criticii literare și pot desluși, la o analiză aprofundată, neclarități ale genezei anumitor poeme, versuri sau metafore” („Nichita Stănescu 90/40. Ocazionale și… nu prea”, în România literară, 12-13/ 2023).
În acest dialog Nichita Stănescu – Ion Stratan, prima „replică” îi aparține lui Nichita Stănescu, care publică într-un grupaj de „Poezii impersonale” din SLAST (17 octombrie 1982) poemul „Către poetul Ion Stratan” („Eu cred că știi și tu…”), cu îndemnul „Eu cred că știi și tu cum am aflat și eu/ că zace-un spânzurat și se împute/ sub fiecare frunză verde a privirii./ Hai să plecăm din toamna asta înstelată/ a stelelor ce ne sunt semn orbirii”.
Următorul moment este în martie 1983, când Stratan realizează un „Interviu cu Nichita Stănescu la împlinirea vârstei de cincizeci de ani” (publicat în ziarul local Flamura Prahovei – și reluat ulterior în mai multe publicații); o declarație de-a lui Nichita Stănescu cuprinde o scurtă versificație, care pune sub semnul întrebării, după cum spuneam, limitele unui poem: „Dacă aș putea să fac vreo deosebire și dacă în general în existența mea am făcut vreo deosebire, ea a fost numai între cuvintele mele și înțelesul lor. «Să nu crezi, Ion Stratane/ că eu plâng după icoane/ Nu, bătrâne frate tânăr/ Făr’ de număr eu mă număr»”.
În subsidiar, pot fi amintite două dedicații pe volume aflate în patrimoniul Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” din Ploiești, care întăresc o anumită filiație – e drept, în registru informal; pe Noduri și semne (1982) scrie: „Marelui Ion Stratan/ os din os Stănescian/ aceste Noduri, și și semne/ de noi doi destul de demne/ și privite, Stratanite/ și Nichite”. Iar pe Respirări (1982), volumul de eseuri și tablete, se poate citi: „Bătrînului Stratan,/ această stratagemă/ a respirării gură-n gură/ a înecatului cu patine./ Bătrânul Stănescu/ 1982”. Această din urmă dedicație este aparte pentru că exemplarul respectiv are și o serie de adnotări ale lui Stratan pe marginea paginii, un adevărat dialog, postum, cu aforismele din pagină.
Intensitatea relației poate fi cuantificată prin surprinderea ipostazei de personaj a lui Stratan; cunoscut și permanent citat de congeneri prin jocurile sale de cuvinte, așa cum se vede în Cel mai mare roman al tuturor timpurilor de Daniel Pișcu (2002) – Stratan era un martor aproape tăcut în convorbirile din Antimetafizica. Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu (1985), realizate prin 1982-1983. Ia glas și chip de vreo două ori, de pildă atunci când se pronunță asupra verbelor: „Jocurile de cuvinte sunt o gară în care şeful de gară îl urăşte pe acar”.
Datate 1983, dar publicate ulterior, în volumul alcătuit de Constantin Crișan, Nichita Stănescu – frumos ca umbra unei idei (1985), pot fi citate două poeme care încep cu precizarea „Se dedică poetului Ion Stratan”; este vorba de [„Oase care-nmuguresc…”] și de [„Se dezgălbenea de galben”], unde pot fi identificate o serie de „toposuri” pe care Nichita Stănescu le permuta – de felul iluziei materialității: „se desfigurase iarba/ ea era desfigurată/ verdele era ca plata/ unei sărăcii acerbe”, spune în al doilea poem – pe aceeași idee pe care o va relua într-o dedicație către poetul Constantin Abăluță: „Ți-am
da ceva în dar, dar n-avem verbe/ de-aceea ca noi cîmpuri/ de tot fel de alți magneți/ ne jupuim de iarba verde/ și negri stăm în fața ta, peceți.” („Azi. Lui Dinu la 45 de ani”, în Atitudini, nr. 23 (192), martie 2023, p. 5).
Alte poeme către Ion Stratan au fost publicate inițial în marja unor publicații confidențiale editate cu prilejul zilelor „Nichita Stănescu” la Ploiești, după 1984 – mape sau caiete-program. „Către Ion” („se dedică poetului Ion Stratan”) apărea în caietul-program al Festivalului de poezie „Nichita Stănescu” (Ploiești, 7-9 decembrie 1984, p. 38): „Dezghesuisem din mine animalele pe toate/ le dasem tuturora libertate/ pe elefant la elefantă/ pe un atlant la o atlantă/ și umbra care încă o lăsam/ bătut de un apus de soare/ părea un șarpe pe un ram/ sau un soldat ucis prin spânzurare/ Timpul izbea în mine ca o tobă/ vroia să-mi ieie praful/ dar eu eram mai cald decât o sobă/ mai singur decât vraful/ de pietre ale piramidei” .
Se poate observa și din acest text existența unor pattern-uri sau teme comune în textele dedicatorii – cum ar fi motivul „arcei lui Noe”, pe care îl mai întâlnim în dedicațiile către Constantin Abăluță, date în octombrie 1983: „Au decăzut caii/ de cînd n-am mai păscut nici o idee./ Ce, tu nu știi parcă,/ ce, tu nu știi parcă?/ Morții sînt niște scafandri./ Cine să-i mai ridice din nou/ Și de unde?/ La noi pe Arcă/ Sunt numai unde –/ Iute îți scriu/ că totul se clatină./ Ar mai fi ceva/ cu amintirile despre ei./ O stare și amintirea asta!?/ Gem de spaimă animalele din Arcă”. („De Dinu. De un privilegiu”, în Atitudini, nr. 23 (192), martie 2023, p. 6).
Verbul lui Stratan începe să se audă din 1985, când, în antologia Nichita Stănescu – frumos ca umbra unei idei, alcătuită de Constantin Crișan, se poate citi și poemul lui Stratan, intitulat „Între Atlantida și Utópia”, o simplă contextualizare ce se apropie de preenunțiativ: „Între aldine și undă/ între aflux și uimire/ între ademenire și umblet/ între acum și ubicuu/ între alogiu și ulm/ între antracit și urmare/ între alabastru și uscat/ între Atlantida și Utópia”.
Până în 1993, când Stratan va mai publica trei poeme, ultimele, pentru Nichita Stănescu, este rândul hermeneuticii: „Dialectica zborului în volumul Sensul iubirii” este un studiu publicat în mapa Colocviile „Nichita Stănescu” (Ploiești). Desfășurate la 10 decembrie 1985, colocviile au reunit diferiți scriitori și critici. În sumarul mapei, Ion Stratan este trecut drept autor al comunicării „Soarele nevăzut” – o temă de tip bachelardian a studiului său. De fapt, studiul „Soarele nevăzut” avea să fie publicat într-o altă mapă, din anul următor, Zilele poeziei românești „Nichita Stănescu” (Ploiești, 1986, pp. 57-60), unde Ion Stratan analizează ipostaze ale luminii la Nichita Stănescu, începând de la primele volume, prin paralelisme cu Eminescu și cosmogonia romantică.
Mapa Zilele poeziei românești „Nichita Stănescu” (Ploiești) din 1988 aduce mai multe „replici” ale dialogului. Comunicarea lui Ion Stratan, intitulată „Sporind a lumii taină”, este o „rostire” la Colocviile „Nichita Stănescu” din decembrie 1987, fiind însoțită de portretul lui Stratan realizat de Nichita Stănescu, datat 1979. „Rostirea” este o perspectivă asupra poeziei lui Nichita Stănescu, începând cu momentul debutului, de la „douăzeci și patru de ani” – extrăgând din poeziile „pe linie” ale momentului 1957 tocmai momentele transcendentale, într-o forțare de interpretare. Pe de altă parte, Stratan face o serie de observații comparatiste care nu fuseseră în radarul criticii până la momentul respectiv: „Asemeni lui «Crist-tigrul», cum spunea marele său contemporan T.S. Eliot, leoaica tânără îl face să simtă «mușcătura» (cum se intitula volumul conceput, din care au apărut zece poeme într-o revistă) instaurării ca responsabilitate a deschiderii spre Celălalt, fie el semenul, fie el întruchipare a absolutului”. În continuarea studiului, este reprodus un „poem inedit comunicat de Ion Stratan”, intitulat „Către Ion”, cu precizarea „se dedică poetului Ion Stratan”: „De ziua ta, ți-am cumpărat un trup de rezervă/ un femur și un ficat, să fii, bărbatule, Minervă/ la tine rege în palat/ când te mai doare altceva decât cuvântul/ ți-am cumpărat din cimitire/ osciorul și și mormântul/ de nemurire/ Dar numai el cuvântul, el să nu te doară/ nu am nimic de-nlocuit pentru ce urlă el/ Am vrut să-l cumpăr pe un miel/ de drag de tine, însă ei/ mi-au spus:/ Nu vindem noi cuvintele pe miei.”
În ultimul an al comunismului au loc Zilele poeziei românești. Colocviile „Nichita Stănescu” (Ploiești, 28 martie 1989). Aici, în această nouă mapă, Ion Stratan scrie despre „Un clasic al modernității despre un clasic al romantismului”, despre o prelungire a legăturilor cu eminescianismul pe care le identificase într-o rostire anterioară: „Eminescu, văzut de Nichita Stănescu în pagini memorabile, este un punct luminos de coincidenţă a contrariilor. Între aceste extreme Nichita Stănescu declanşează laserul gândirii poetice, căutând să ni-l înfăţişeze în toată umana sa magnificenţă. Intangibil în «ceea ce are omul mai durabil – cuvintele sale», Eminescu întreg a ajuns în aşa măsură o problemă a cugetului încât unii s-au întrebat, adeseori ipocrit, alteori pur şi simplu fără simţul sublimului, dacă nu cumva vulnerabilitatea psihică este o cauză a geniului.”
După 1989, discursul lui Stratan capătă trăsături memorialistice; în caietul-program Nichita Stănescu (Ploiești, decembrie 1990) apare o evocare datată 10 decembrie 1985: „Când l-am văzut întâia dată, am avut senzația unui planor alb de os așezat într-o iarbă cafenie […] Atunci când dicta, și am fost de față la multe dintre secvențele chiar ale Antimetafizicii, aveai impresia că întreaga cameră se mulează după umerii săi, avea o forță a verbului, o parcurgere și o trăire a sa, nemaiîntâlnită”. Dar Stratan nu renunță totalmente la interpretare, aducând în discuție corelația cu Caragiale – un pattern optzecist: „Versurile lui Nichita Stănescu vor să intre în modul nostru de a vorbi, de a ne raporta la realitate, așa cum în câmp social pot să intre replicile genialului dramaturg Caragiale: Cred cu toată ființa mea în uluitorul destin al poeziei lui Nichita Stănescu”.
Exclusiv memorialistic va fi la împlinirea celor 60 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu: „din discuţiile, nu foarte multe şi deprimate, avute cu el, am intuit că idealul temperamental şi fizic spre care visa la senectute era cules din imaginea artei cinematografului, fascinându-i calmul cu aer stoic, vigilenţa verbului de sub chipul senin şi scenariul moral inserat în persoana lui Jean Gabin. Era o proiecţie apolinică visată a laturii sale dionisiace.” („Șaizeci”, în România literară, nr. 12, 1-7 aprilie 1993, p. 13).
Întoarcerea la poezie se va petrece în revista Viața Românească (an LXXXVIII, aprilie-mai 1993, nr. 4-5), când apar trei poeme sub genericul „Nichita Stănescu – 60”: „Nichita (oedip)”, „Nichita (ahileic)” și „Nichita (hamlet)”. Este un Nichita Stănescu integrat temelor lui Stratan. Al doilea poem, de pildă, „ahileic”, apărea în momentul în care Stratan experimenta reluările și citatele, adaptările din volumul (scris cu două rânduri de ghilimele, pentru a arăta că este un citat), „Cântă, zeiță, mânia…” (1992), pentru care avea să fie, de altminteri, premiat: „Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul/ patimă cruntă ce-aheilor mii de necazuri aduse// Și cântă zeiță mânia ce-aprinse timpul sub forma/ Numită viață. Și mai cântă ce am făcut noi din ea.// Nimic. O grămadă de versuri pe care o cântă acuma/ Copiii? E mult, e puțin. Poate totul. Nu, să cânți și// Ce nu am făcut, poate am avut prea multe cuvinte. Sau”. Și „hamletul” reverberează în universul lui Stratan din volumul Mai mult ca moartea (1997) – reeditat în 2003, unde are loc o procesiune de „intrări” și „ieșiri” a personajelor shakespeariene: „Te simt mai îngrijorat ca oricând/ În mână ții un mort mort”.
Din acest an omagial 1993 se poate presupune că datează adnotările lui Stratan la volumul Respirări, amintite mai sus – așadar la mai bine de zece ani după ce a primit volumul – între timp întâmplându-se atâtea, de la colocvii și zile „Nichita Stănescu”, ținute în ceaușism, la o liberalizare a discursului despre poetul necuvintelor. Într-un articol din Manuscriptum (an XXIV, nr. 1-4 (90-93)/ 1993, pp. 8-9), intitulat „Împotriva literei” se trage o concluzie la poetica lui Nichita Stănescu, referitoare la ultima sa perioadă și la volumul Respirări: „Cuvintele lui Nichita Stănescu fac corp comun cu obsesiile sale din ultima perioadă, fiind chiar o sinopsis ale unor teme dezbătute în Respirări și Antimetafizica. «A spune despre ce-i vorba duce în mod direct la moartea personajului». Dar care este personajul poeziei? Etica? Poetica? Și în ce parametri se desfășoară axiologia lirică? «Literatura s-a născut ca dorință a omului de a supraviețui». Ideea centrală este existența, alături de morala homerică și de cea socratică a unei a treia căi care se împletește cu conștiința autorului modern, un halou onto-etic în care niciunul dintre termeni nu se găsește în accepțiunea sa «tare», «clasică», «de dicționar». Între morala homerică (de instanță purtătoare de logos, care degrevează personajul de sarcina angajării sociale) și aceea socratică (în care încărcătura discursivă, realistă face individul răspunzător pe măsura persoanei), poetul modern pare a fi pe jumătate «acolo-n mit» și pe jumătate real îngrijorat de soarta cetății […] de la refuzul de «a face totul» pentru a rămâne în viață în mijlocul semenilor disperați, printre cuvintele lăsate nouă, imaginea viziunii morale a lui Nichita Stănescu apare clară. A renunțat la dezvoltarea în operă a filonului deschis de poezia pulsatorie pe care o scria, replică a viului gândirii în fața eposului cinic al istoriei și a lăsat altora «nemurirea» din bolgiile adunării, pentru a se ridica la înălțimea identică a lirismului său tensionat printr-o opțiune de destin.”
După cum se observă din fluctuațiile ghilimelelor în ghilimele, adnotarea inițială a devenit text; ceea ce fusese scris în manșeta capitolului „Dintr-un abecedar marțian” din Respirări, volum compozit, este acum centrat pe ideea comunicării. Evident, nu au mai avut loc sublinierile sau comentariile paraverbale, de tipul semnului de exclamare/ întrebare.
Lectura lui Ion Stratan prelungește marile întrebări existențiale: „Absurdul ca rău ratat?”, se întreabă la paragraful lui Nichita Stănescu unde „Despărțirea de absurd coincide cu revelația morții” (p. 84); alteori, unele rânduri sau paragrafe sunt anulate, cu completări eliptice; de pildă, este tăiat cu o linie „Adevărul omului e neesențial față de cosmos” (p. 109) și adăugate, între ghilimele fiecare, cuvintele „Adevărul” și „omului”. Sau unele gânduri sunt validate printr-un simplu O.K. („Adevărul nu are bun simț. El se are numai pe sine și este indiferent”).
Lumea de după 1990 îi provoacă lui Stratan unele ricanări; la o aserțiune precum „Statul se bizuie pe loialitate” – făcută de Nichita Stănescu la 1982, completarea lui Stratan este: „nu cel român” – scris de trei ori la rând.
Or, fraza lui Stratan se poate individualiza, așa cum este în anamorfozarea faimosului sonet al lui Macedonski: „E vremea rozelor ce mor/ Mor într-un cerc și mor și-n mine/ Și-au fost atât de cercuri pline/ Suflase-o clipă π -ul lor”.
Finalul însemnărilor se întinde pe o întreagă pagină albă – de fapt, pagina de titlu a capitolului „Nevoia de artă”, el însuși integrat în textul lui Stratan – și ar putea fi considerat o concluzie a celor de până acum, dar și o desprindere, un text critic la adresa Respirărilor: „Poporul român ca popor maestru. Milă miloagă. Răscumpărare vinovată. Neclaritate a exprimării elegante. [cuvânt ilizibil] ca formă. Fenomenologie a sângelui.
Nevoia de artă [titlul capitolului]
Întrebare?
Refuzul lenei ca neloialitate față de organicitatea sistemului social. Semănarea ființei prin munca [cuvânt ilizibil] pură.
Sentiment brut pentru a obține contrarietate.
Falie a absurdului «failibilă» pentru dezumanizarea «creatorului»”.
Dialogul pe care îl poartă permanent cu Nichita Stănescu (de notat că Stratan nu a publicat niciunul dintre cele patru poeme în vreun volum de-al său) continuă cu o nouă întoarcere în trecut, care se petrece din anul 2001 în anul 1983. La referințele critice ale antologiei Biblioteca de dinamită (2001) am identificat o caracterizare concepută pentru un poet aflat la început de drum; este datată 1983: „Ion Stratan – spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox şi în lacrimă, speranţă dintâi a poeziei noastre”.
Și, după alți câțiva ani, o reîntoarcere în memorialistică, foarte edulcorată: „Minunate dealuri ale «planetei Nichita» sunt făcute de prezența celorlalți în preajma poetului. De la prietenul meu Traian T. Coșovei la delicata soție, Dora, de la verbul tandru față de sufletul sensibil, contururile celor doi nu pot fi despărțite de atmosfera artistului. Au fost mulți cei care i-au dat încredere și forță – genialul plastician Sorin Dumitrescu se alătură în amintirea mea interpretului dramatic Florin Zamfirescu, graficianul Mircia Dumitrescu se reliefează alături de dragul său prieten, unicul poet Petre Stoica. Vârfurile impresiei lăsate de Nichita Stănescu, asemeni unui lanț muntos, sunt create de versurile sale”. (martie 2003, în revista ateLier 21 din Ploiești, ap. Atitudini, an IX, nr. 10 (55), octombrie 2011)
Este un bilanț care are în vedere mai multe dimensiuni; din perspectiva lui Ion Stratan, se evidențiază dimensiunea umană, a memorialisticii, a felului de a fi; o altă dimensiune, cea ermetică, se disjunge în exprimare poetică, pe de o parte, și în hermeneutică, pe de alta. Dinspre Nichita Stănescu, am putea consemna, de asemenea în spirit memorialistic, încurajatoarea remarcă de la începuturile poetice. După ce debutase cu Ieșirea din apă (1981), primită foarte bine, remarcată de critică chiar înainte de a ieși din tipar – așa cum s-a întâmplat și cu Sensul iubirii – Stratan era integrat în mișcarea poeziei noastre, dar într-o imagine destul de mișcată, datată iulie 1982, cu puțină vreme înaintea apariției Aerului cu diamante. „Toți descindem, în primul rând, din poezia noastră populară (poate cea mai minunată poezie din lume!), după aceea din marii noștri meșteri, cum ar fi geniul nostru național – Mihai Eminescu, apoi George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu și atâția alții. Am putea cita, spre exemplu, pe meșterul Beniuc, pe meșterul Geo Dumitrescu și pe foarte tinerii noștri meșteri cum ar fi, să zicem, Adrian Păunescu, Cărtărescu, Stratan. Vreau să vă spun ceva: un poet adevărat învață nu numai de la înaintași, ci învață și de la urmași”. (Nichita Stănescu, Opere V, ediție de Mircea Coloșenco, 2003, p. 785). Ce e semnificativ de aici este că Stratan stă, vizibil, lângă Cărtărescu – avându-i înainte pe poeții de la Eminescu la Ion Barbu. Este un loc exact.