Doamna care stătea acum în fața mea, pe fotoliul destinat pacientului, îmi telefonase pentru o programare, într-o seară caldă în care picăturile de ploaie băteau darabana liniștitor pe pervaz și prima mireasmă a toamnei pătrundea în casa plină de liniște. M-a întâmpinat o voce sobră, elegantă, cu vorbire îngrijită, căreia i-aș fi dat în jur de 60 de ani. Un tonus plin de o vitalitate vizibil ținută-n frâu, asta îmi sugerase. Iar acum, având-o în fața mea, constatam cu uimire nedisimulată și încă nediminuată că cei 60 de ani din imaginația mea sunt nici mai mult, nici mai puțin decât 75, după spusele sale. Dar doamna nu, nu avea vârsta asta, ci cel mult 55, îmi spuneam în gând, în timp ce o cercetam admirativ cu privirea. Doamna și-a mărturisit vârsta cu seninătate și deplină asumare, ca și cum ar fi spus 48. Într-o lume a aparenței, într-o cultură care promovează tinerețea veșnică drept cel mai înalt ideal de viață, aparența doamnei indusese o efracție în mintea mea. Era foarte frumoasă și tânără pentru vârsta pe care o enunța, dar nu pentru că aparența era a unei femei tinere, ci pentru viața care răzbătea din ea, vitalitatea zglobie, aproape jucăușă. Era în mod clar beneficiara unor gene de calitate premium, era înalt școlită și bine educată, iar asta îmi producea o mare plăcere și bucurie. Dar nu era vorba doar despre atât. Nu mai întâlnisem așa ceva de mult. De fapt, în 19 ani de practică psihanalitică, întâlnisem o singură dată, în persoana unui domn. Personajul istorisirii de față făcea parte din exact aceeași categorie rarisimă. Iar eu eram o norocoasă.
În foarte puține cuvinte, doamna enunțase faptul că cere o programare pentru „motive de inadecvare la vârstă”. Estetica frazei sale, tonul pe care își rostea cererea, eleganța care răzbătea și vitalitatea care le îmbrăca m-au făcut să-i fac loc în orarul meu supraîncărcat. De fapt, îmi satisfăceam curiozitatea, căci mi-o stârnise. Iar acum, o priveam uimită, pentru că nu credeam ochilor și urechilor ceea ce vedeam și auzeam. Probabil că puțină încredere îi transmisesem, de vreme ce se deschisese atât de repede, rostind adevărata sa problemă: iubea din nou, ca la 35 de ani, era iubită la fel, era convinsă că întâlnise, atât de târziu, singura ființă din lume potrivită ei, cea pe care o visase toată viața și cu certitudinea că acea ființă nu poate exista. Iar acum trăia, deopotrivă, intim intricate, fascinația și tragedia iubirii atât de târzii, iar ceea ce o încurca era că nu mai știa cum să se poziționeze față de codul său moral: era în regulă ce i se întâmpla, la asemenea vârstă? Era nefiresc? Nu era vreo dambla care ținea de vreo patologie a senectuții?
Ascultam și eu povestea doamnei, din ce în ce mai fascinată de ceea ce rostea. Îmi cutremura, năruindu-mi-le, prejudecățile: cum că la bătrânețe potența sexuală scade dramatic și actul sexual devine nesatisfăcător de ambele părți. Sau, mai mult, nici măcar nu mai e posibil, din motive firești de degradare biologică și fiziologică. Aflam, aproape șocată de noutate, că sexul la această vârstă poate dura chiar și 90 de minute. Psihanalitic, înțelegeam perfect, dar să mi se confirme, asta devenea cu totul altceva. O ascultam pe eleganta mea pacientă cu o uluire pe care abia mi-o puteam disimula. Pentru faptul că mi-a distrus prejudecățile, îi voi rămâne îndatorată toată viața.
Una dintre marile bucurii care mi s-au păstrat intacte este să văd în cabinet, atât de des, cum teoria din cărți e împlinită în cazurile care mi-au ajuns, de-a lungul vremii, în fața ochilor. În ceea ce privește personajul acestei relatări, aflasem deja parte din trecutul său, pricepusem că anumite răni din copilăria mică necesitaseră construirea unor forme de protecție, printre care nevoia de control ce-i traversase viața. Grație și meseriei pe care nu întâmplător și-o alesese – și afla asta cu uimire abia acum, înțelegând relația dintre traumă și alegere – diafana sa ființă nu putuse să-și trăiască emoțiile din plin, ci doar mediate de înțelegerea rațională, altfel, erau resimțite ca periculoase echilibrului de sine. De-abia explicate fiind, reușea să-și dea voie să le simtă. Iar acum, față în față cu neașteptata iubire survenită când nu o mai aștepta, era pentru prima oară când se abandonase trăirii autentice, nemediate, nefiltrate de rațiune. Ajunsese, astfel, în adâncuri ale ființei nicicând intuite, a căror experiență nu o avea. Înțelesesem deja despre ce-mi vorbește, dar trebuia să țin pentru mine înțelegerea, pentru că nu-i puteam lua șansa de a descoperi singură ceea ce avea nevoie să descopere. Femeia din fața mea era a doua persoană cu care făcusem cunoștință în întreaga mea viață, nu doar în cea profesională, care avea parte să trăiască ceea ce prin cărți și filme e numit iubirea absolută.
Ce se întâmpla cu doamna? A trăi paradoxul pricinuit de întâlnirea dintre nevoia acută de control și cea de abandon (emoția pură) presupune necesitatea unei epoché, o suspendare a rațiunii, pentru a face astfel loc fenomenului să se arate. Însă pentru pacienta mea, care avusese șansa experienței iubirii absolute, era nevoie de un alt gen de epoché, și anume afectiv. Potențialul de transformare profundă pe care, teoretic, îl deține această experiență e pus sub semnul întrebării, pentru că presupune trăirea unor emoții copleșitoare (extaz, teamă, spaimă, dorință de fuziune), ce destabilizează nevoia de control, cu atât mai mult cu cât acesta e ax al vieții.
Ce are de ales o minte care a fost nevoită să se apere prin raționalizare, sublimare, intelectualizare – toate fiind forme de control –, așa încât, nici să nu rateze o experiență unică, dar nici să nu se lase copleșită de ea? A te lăsa în voia emoțiilor pentru ca, mai apoi, să le gândești pentru a le înțelege, presupune un mare act de curaj și de încredere în celălalt. Dar nevoia de a înțelege poate fi un dușman care nu trebuie învins, ci doar amânat, iar asta înțelesese doamna. Iar a sta în plin paradox, a-l trăi fără să-l analizezi este singura cale de a trăi miracolul unei astfel de experiențe. Fiindcă ea nu presupune o destabilizatoare anulare a rațiunii, ci o extindere a conștiinței. Cine își dă voie să trăiască așa ceva are parte de ultima și cea mai prețioasă revelație ce restructurează nucleul identitar. E ultima remaniere de ființă de care omul are parte la vârsta a treia. De ce? Pentru că bucăți din sinele raționalizat (apărat) se deschid către mister și, astfel, are loc integrarea rațiunii cu pasiunea și cu ceea ce Jung numea umbra. Dar cum să-ți dai voie să trăiești plenar, de vreme ce riscul e pierderea echilibrului interior, cu greu câștigat și ținut în frâu prin control? Și cum să nu-ți dai voie, când experiența aduce împrospătarea vieții interioare și șansa unei sporiri de sine, ultima, de care nici măcar un om dintr-o
mie nu are parte de-a lungul întregii vieți?
Conflictul pe care îl are de trecut cel aflat în centrul acestui miracol este acela dintre control și abandon, minte și suflet, rațiune și mister. Doar că necesitatea suspendării judecății provoacă reinventarea interioară, lucru ce echilibrează riscul destabilizării, cu recompensa unei experiențe existențiale autentice complete și, de aceea, profund transformatoare. Astfel, iubirea absolută poate fi trăită ca un șoc psihic destabilizator, eventual provocator de reacții somatice, dar care reactivează și anxietăți legate de pierderea controlului și de moarte. Și atunci, corpul obligă psihicul să găsească calea de mijloc: lentoare a relației, dozare afectivă etc.
Și, dacă o primă întrebare ar putea fi „Cum să mă pot lăsa în voia acestei însoțiri fără să o las să mă sfărâme?”, imediat apoi, ar putea surveni problema corpului. Căci el e scena afectului care copleșește: emoțiile prea puternice pot fi transformate în tensiune arterială, oboseală bruscă, dureri de cap etc. În timp ce persoana devine hipersensibilă la emoție, dându-și voie s-o trăiască, cedând controlul, se simte și fragilă în fața intensității afective. De aceea, are nevoie de un ritm care să dea voie refacerii și păstrării controlului. O astfel de ființă care face loc în viața ei unei astfel de iubiri o trăiește cu o lungă respirație, cu reverență și gratitudine. Dar o și percepe ca epifanie: iubirea devine revelație, nu amenințare a vieții. Pe această ființă aleasă iubirea nu o destabilizează, ci o întregește. Și astfel, între abandonul controlat și transfigurare e cale de-o viață, cea pe care nu a trăit-o până atunci. O ultimă formă de viață. O inițiere târzie nu în iubire, ci în viața trăită ca integralitate între corp, spirit, emoție. Acest gen de iubire nu are rolul de a oferi ceva ce nu a existat, ci de a descătușa ceva ce deja exista în ascuns și care nu fusese niciodată trăit deplin, ci doar îmbrăcat în rațiune, în exigențe, poate în îndelungi tăceri elaborate.
Dar în ce anume consta acel capital de vitalitate pe care-l simțisem încă de la scurta convorbire telefonică și care acum mi se confirma cu asupra de măsură? Nu era nimic altceva decât ceea ce fusese ținut înăuntru: viața nerostită a trupului și a sufletului, viața trăită în adâncimea ființei, și nu mediată prin concepte, așa cum procedase doamna toată viața. Nu curajul îi lipsise, ci accesul. Iar ceea ce trăia acum, la 75 de ani, ca iubire absolută (chiar așa o numise), îi oferise tocmai codul de acces la propria ființă. Avusese șansa să întâlnească o ființă complementară în nevoile ei pur inconștiente, una care trăia din plin afectul și tocmai asta îi suscitase doamnei mele curajul de a se abandona, pentru prima oară în viață, atât sieși, cât și iubitului său. Se aruncase în această iubire, dar nu orbește. Se aruncase, știind că riscă. Nu ridicolul, ci ieșirea din sinele pe care-l cunoștea și în care trăise toată viața și care era un sine puternic consolidat, izolat, autoconstruit prin controlul afectului care să nu-l devasteze, așa cum se întâmplase cu multe zeci de ani în urmă, pe când era copil. Își amintea trauma inaugurală cu deplină luciditate și cu toate amănuntele aferente. Știa precis că fusese momentul de cotitură al vieții, fără să afle vreodată cum anume îl poate rezolva pentru că, pur și simplu, credea că e demult rezolvat. Abia acum descoperea, cu ocazia acestui amor târziu, că se înșelase, așa încât, era pentru prima oară când își dădea voie să trăiască iubirea în toată plenitudinea de care era în stare. Iar acum, voia să înțeleagă ce trăiește, pentru că din instrumentarul înțelegerii sale lipsea înțelegerea psihanalitică.
O astfel de iubire nu fragilizează, ci se topește în celălalt. Iar topirea oferă șansa reconfigurării, nașterea ființei într-o nouă formă. Nu e vorba despre iubirea pasională a tinereții, ci despre una care înfierbântă până și oasele și care nu e dușmanul rațiunii, ci care învăluie rațiunea completând-o și așezând-o altfel în corp: întrupând-o, primind-o maiestuos în carnea căreia-i aparține. Iubirea pe care pacienta mea o trăia era, în sfârșit, rațiune întrupată. Intricată cu corpul. De aici, sentimentul plinătății de ființă, niciodată trăit până atunci. Rațiunea nu mai era ruptă de afect, ci fusese legată, grație iubirii. Astfel, ea, rațiunea, nu mai era folosită ca apărare inconștientă față de invazia emoției, ci devenise o candelă de veghe ce lumina revelația. Rațiunea nu mai căuta diminuarea intensității care nu putea fi suportată pentru că era resimțită ca destabilizatoare, ci se transformase în formă, cuvânt, prezență însoțitoare, liniștitoare și revelatoare. Iar asta era trăit ca miracol. Și chiar era.
Partea frumoasă a poveștii este că iubitul doamnei, cel care reușise așa ceva, avea 79 de ani și el însuși trăia aceeași experiență. Dacă ceva poate purta numele de minune, o astfel de întâlnire este. Cea care pune pe lume absolutul iubirii. Trebuie să fii extrem de norocos (sau hărăzit, pentru cei care cred în asta) pentru a avea parte de o asemenea șansă. Cei doi avuseseră parte de ea și, prin doamna elegantă, și eu aveam parte de splendoarea poveștii ce mi se înfățișa și pe care doar teoretic o puteam înțelege cu instrumentele muncii mele.
O astfel de iubire nu se gestionează strategic, ci se onorează. I se oferă spațiu în gând, în gest, în cuvânt. Se trăiește ca pe o formă de adevăr – cel mai adânc –, nu ca pe o aventură. Și, mai ales, nu se cere explicată, căci ar dezonora-o; ci se trăiește în carne, în suflet și cu ochii larg deschiși. Pentru că nu poți avea șansa mai multor experiențe de acest fel, ci ești infinit norocos dacă ai parte măcar de una singură. Și abia trăind-o, realizezi (iar asta e parte a tragicului) că, până atunci, ai fost în afara vieții, nu în ea. Dar nu ai știut-o. Abia așa descoperi. Iar lucrul acesta te poate arunca în disperare, căci inevitabil e să te întrebi unde anume trăiseși până atunci, crezând că-ți trăiești viața. Așa încât, trăită la senectute, o astfel de iubire (în care tragicul – prea târziul – se împletește cu fascinația vieții care irumpe pentru prima oară în adevărul ființei) nu te întinerește, ci te ridică în picioare, înălțându-te. De-acum, dacă vei cădea din ea, nu în golul din tine vei cădea, ca până acum, ci în preaplinul tău. De aceea, nu e o iubire care să fie trăită vreme-ndelungată în tensiune constantă, ci una care cere protecția timpului, a distanței de refacere. Pentru că ea nu se consumă în repetitiv, ci se încarcă de sens sacru cu fiecare întâlnire. E iubirea în care nu frecvența e importantă, ci intensitatea trăirii. Altfel spus, calitatea prezenței. E iubirea care-și pregătește întâlnirea ca pe un act de ofrandă ce se duce în gând, în cuvinte nerostite, în vise, în reflecții, în dialoguri interne, pe care doar propria conștiință le poate auzi. E iubirea în care 5-6 ore de prezență cântăresc mai mult decât 30 de zile de convenție. Pentru că în cele 5-6 ore, protagoniștii devin ființe întregi, și nu fragmentare, ca în iubirea ordinară, având astfel asigurată intrarea într-o stare resimțită ca nemurire temporară, acolo unde nu există timp, bătrânețe, ci doar prezență totală, vie, ardere. Sacralitatea unor astfel de momente și-ar pierde calitatea într-un ritual zilnic, pentru că asemenea altitudine nu poate fi trăită în fiecare moment. Și așa, cele 5-6 ore sunt trăite ca și cum ar fi ani. Căci doar o astfel de iubire e capabilă să renunțe la iluzoriul adevăr de mai târziu, pentru realitatea celui de acum. Iar el e totul. O astfel de iubire nu apare între doi oameni compatibili după măsurile lumii, ci ca un miracol devastator în asimetria, neașteptatul, splendoarea și imposibilitatea lui. Și, de aceea, un astfel de miracol nu poate veni niciodată prea târziu, ci în singurul moment potrivit. E motivul pentru care nu poate avea viitor, dar este singurul adevăr al vieții și al ființei. Transcendentul unde viața și moartea se ating la același nivel de absolut. De aici, tragicul. Uneori, și tragedia. Căci aceasta e definiția absolutului: eros, thanatos, transcendere. Restul, tot restul e iluzie. Oricât de performantă, de înaltă ar fi fost existența, în lipsa acestei experiențe, nu rămâne decât iluzia de ființă.
Iubirea pe care pacienta mea o trăia nu era nefirească, nepotrivită vârstei, imorală sau oricum altfel, așa cum îi era teamă doamnei cu pricina, ci aparținea logicii inconștiente a unei vieți care așteptase o viață întreagă să se împlinească până la capăt. Era o întâlnire rară între spirit și carne, luciditate și abandon. O poveste arhetipală a iubirii prin logos, o sincronicitate, cum o numea Jung. O iubire căreia-i fusese dat să înceapă în cuvânt, în spirit și care coborâse cu adevărat în carne. Rarisimul acestei iubiri consta în aceea că debutase prin fascinație intelectuală, și nu prin atracție corporală, fascinație care, căpătând o neașteptată dimensiune fizică, o făcuse să devină explozivă. Iar pentru doamna mea, obișnuită o viață întreagă să funcționeze rațional, în controlul acerb care asigura echilibrul ființei sale în lume, a fi cucerită de afectul exprimat plenar de iubitul ei (și pus în cuvânt de-a lungul a lungi scrisori, ca la sfârșit de secol XIX și început de secol XX) era o formă de erotică supremă, căreia i se abandonase: între ei, cei doi iubiți, nu mai exista nici apărare, nici distanță, ci doar adevărul ființei lor, acum descoperit de fiecare în parte și pe care celălalt îl vedea și, văzându-l, îl valida. Iar absolutul lor se datora faptului că iubirea lor nu luase naștere dintr-o întâlnire întâmplătoare, ci din traversarea curajoasă a unui întreg spațiu mental imens, în care amândoi avuseseră curajul să se lase descoperiți. Avuseseră curajul abandonului. Fără apărare. Își dăduseră sufletul celuilalt, asumându-și „orice-ar fi”.
I-am fost recunoscătoare doamnei că mă făcuse părtașă la minunea pe care o trăia. De aceea, o dau și eu mai departe, pentru că minunile (prin poveștile însoțitoare) trebuie date mai departe, făcute să circule în lume fiindcă poate că ne ajută să ne vindecăm, să ne transformăm și să sperăm.
Un An Nou fericit și LA MULȚI ANI cu iubire!