Vă veți întreba, pornind de la parafraza acestui titlu după cunoscuta carte a lui Ion Caraion, de ce această asociere, oarecum bizară, de nu chiar exagerată, între lumea animală și politica românească. Răspunsul e simplu, fără invocări semantice și complicații inutile. Pentru că cele trei caracteristici majore ale acestor insecte, cu care, uneori, ne pedepsește natura (metamorfoza, ca mod de înmulțire, alcătuirea lor nevertebrată și acțiunea producătoare de daune), se regăsesc ca trăsături definitorii ale partidului-stat și ale unor oameni politici ai acestuia, pe care, cu cinismu-i care l-a consacrat, Iliescu ni i-a lăsat moștenire. Desigur, e de adăugat, spre o dreaptă cumpănă, că și în acest partid sunt mulți membri onorabili, animați de bune-intenții, profesioniști desăvârșiți în diverse domenii, cu realizări incontestabile, dar, din păcate, împinși în planul secund al scenei politice. Așa cum, și în alte partide, o sită ar trebui să cearnă grâul meritocrației de neghina imposturii.
Desigur, aceste însemnări, mai degrabă o încercare de pamflet, nu vor avea duritatea dezvăluirilor lui Caraion, trăitor în altă epocă, ale cărei „binefaceri” bolșevice le-a trăit, cum se spune, pe propria, nu prea imaculată, piele.
Pentru acuratețea demonstrației, vom simplifica această mică expunere în trei puncte:
Așadar, se îndoiește cineva de capacitatea de transformare (de fapt, pseudo-transformare, căci în esență el rămâne același) a partidului nășit prin opera iliesciană a capitalismului de cumetrie, ca să ne păstrăm în sfera acestei originale înrudiri politice întru privilegii și beneficii? Cine nu-și amintește „salba” de denumiri purtate de-a lungul timpului de această grupare, ilegitim și iute încropită la revoluție, în încercarea de a conserva structurile securisto-peceriste, asezonate cu câțiva oportuniști de cursă lungă? Totul nu a fost decât o schimbare cu etichete false, prin ale căror denumiri se încerca o zadarnică justificare ideologică, pornită de la acaparatorul FSN și până la PSD-ul de astăzi, uzurpator al social-democraței veritabile, cu rădăcini adânci în politica noastră, readusă la viață de Sergiu Cunescu, pusă, apoi, după decesul acestuia, pe tava emanaților prin manevre ingenios ticluite.
Metabolismul acestui partid, ca să ne păstrăm într-o definiție medicală a termenului, nu a însemnat, de-a lungul anilor, decât un proces de înșelătoare sinteză și asimilare de trucuri ideologice, de la o înșelătoare stângă spre un iluzoriu centru, și invers, în funcție de conjuncturi și oportunități. S-a ajuns, astfel, la o așa-zisă social-democrație a unor baroni, centrali și locali, „latifundiari” sau abili „intreprinzători” cu societăți prospere cu voie de la partid, căruia nu trebuia decât să i se întoarcă partea sa de „foloase”.
Se mai îndoiește cineva, după atâția ani, de capacitatea îndelung exersată de „adaptabilitate” a unor membri ai acestui partid, de „acomodările” lor rapide, în funcție de situație și oportunități? A existat vreun șef al acestui partid, care, indiferent de nocivitatea acțiunilor sale asupra societății românești, să nu fie urmat, de cei mai mulți din structurile de conducere, cu o jalnică obediență, până la capăt? S-a dezis cineva de acest vremelnic „lider maxim” cât timp a fost „în exercițiul funcțiunii”? Cum să catalogăm dacă nu cu această sintagmă ce definește structura lăcustei, această dezonorantă „fidelitate” dusă de unii, în multe situații, până în pânzele albe; de fapt, până în fața sălilor de judecată și de aici chiar mai departe, în locurile pe care unii dintre ei le-au meritat cu prisosință.
Nu putem să nu legăm această trăsătură de cea mai recentă manifestare a unor lideri ai partidului, acea modalitatea jalnică în care s-au cățărat pe catafalcul defunctului lor (fost) președinte, pentru a clama un respect pe care ei înșiși, cu mulți ani înainte, îl aruncaseră, fără nicio tresărire, la gunoi. Cine nu-și amintește strigătul disperat al lui Ion Iliescu, la acel congres de adio, prin care întreba sfâșietor-retoric, în fața unei săli înmărmurite: „pe mâna cui dați partidul?” Fără „înalta funcție”, cu tot ce înseamnă ea, Iliescu era, cu dosarele sale neelucidate, piatra de moară de gâtul partidului, orientat prompt spre alți lideri și alte orizonturi de beneficii pline.
Și am ajuns, iată, după scurta parcurgere a celor două puncte, și la „componenta” cea mai gravă – caracterul profund dăunător al unor acțiuni ale acestui partid, „creator” (nu singur, e adevărat) al dezastrului economic ale cărui dimensiuni se văd acum, prin ajungerea la o scadență dureroasă, îndelung și păgubos amânată.
Guvernând „la vedere” sau din „umbră”, deci aproape tot timpul „la butoane”, acest partid a menținut țara într-o suspectă relație de fidelitate cu eșecurile. Un inventar al acestor ratări repetate ne-ar înscrie într-o carte a tristelor recorduri: o populație sărăcită dramatic, o alarmantă scădere demografică, un tineret debusolat, o migrație fără precedent a forței de muncă, o tristă opulență a unor „învârtiți” într-un deșert al sărăciei.
Misterele, până mai ieri de nepătruns, ale acestei politici falimentare, sunt acum, în sfârșit, dezvăluite: privilegii peste privilegii pentru clientela de partid (adevăr valabil și pentru alte partide), cheltuieli nejustificate ale banului public, sinecuri de fidelizare la centru și în teritoriu, o divergență perpetuă între vorbe și fapte.
Avem, de fapt, o veritabilă metabolă de partid, adică acel procedeu prin care, cu perspicacitatea ce le este caracteristică, pesediștii repetă aceleași sloganuri lipsite de conținut (grija pentru oameni, echitate socială, protejarea capitalului românesc, realizări mărețe în toate domeniile), schimbând doar ordinea cuvintelor.
Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar constatarea că, spre deosebire de insectele sus-pomenite, care vin în valuri trecătoare, lăsând în urmă un prăpăd ce se poate remedia (desigur, cu eforturi și costuri imense), politicienii din tagma pomenită tind spre o instalare definitivă în opera unui eșec anunțat.