Personaje:
Bătrânul actor
Sufleorul
Acest scenariu reunește Cântecul Lebedei, teme din Trei surori, Unchiul Vanea, Livada de vișini, Pescărușul și fragmente din scrisorile lui A.P. Cehov, cu momente shakespeariene din Hamlet, Macbeth, Regele Lear, Richard al II-lea, Richard al III-lea și Furtuna.
Am regizat două versiuni scenice ale scenariului la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu în 2015, cu Ilie Gheorghe (Bătrânul actor) și Marian Râlea (Sufleorul), și în 2020 la Unteatru, cu Marian Râlea (Bătrânul actor) și Richard Bovnoczki (Sufleorul).
O scenă în întuneric la câteva ore după terminarea spectacolului. Se deslușesc contururile unor elemente de decor… senzație de neliniște. Un râs puternic, oarecum ciudat îmbracă sonor începutul reprezentației. Râsul se amestecă din când în când cu fragmente dintr-o melodie tristă. Un scaun lovit ce se răstoarnă.
ACTORUL (intrând, împingând un stander cu costume de scenă): Egorka! Egorka, drace! Petrușka! Unde sunteți, dracu să vă ia! Egorka! Mda! Nu se aude nimic… Heiiii! Nimic! Îmi răspunde doar ecoul… Ce-ntâmplare! Aiureală! Am adormit în cabină! Pe scaun. Spectacolul s-a terminat demult, toți au plecat din teatru, iar eu, liniștit, am rămas să sforăi de unul singur. Of (râs), bătrân neghiob, bătrân prost, câine bătrân ce ești! Așa te-ai ramolit, că ai ajuns să sforăi șezând pe scaun! Bravo! Frumos! Sunt beat! Uf! (cântă ușurel) Cât vin și bere… și vodkă… și coniac am turnat azi în mine în cinstea sărbătoririi mele! Mi-e greață de mine… mi-e silă.
Pauză.
Ce stupid… (râzând) M-am îmbătat, și nici nu știu de ce… Doamne, Doamne!… Mă dor toate, capul îmi vâjâie, mă ia și cu frisoane, iar în suflet e întuneric și frig ca într-un beci. Dacă nu-ți pare rău de sănătate, ai milă măcar de anii tăi, bufonule! Măscărici de noapte!(privește în jur) Afurisiții, au închis teatrul.
Pauză.
Cum ai da și cum ai face… viața e trăită… șaizeci și opt de ani s-au dus tiu-tiu! Nu-i mai întorci… Cupa e băută toată, a mai rămas puțin pe fund… A rămas doar zațul… Uite-așa, nebunule… Vrei sau nu vrei tu, Vasiușa, trebuie să-ncepi să faci și rolul răposatului. Moartea e aici… (Ridică sticla, picură ultimul strop de băutură) Gata… n-o să mai beau, sunt treaz și așa voi rămâne, până la sfârșitul zilelor mele; pe cuvânt de onoare. (Murmură ceva) Ăsta e tot teatrul. Cortina, culisele, scândura asta și nimic altceva. De 45 de ani sunt pe scenă, dar e pentru prima dată când văd teatrul noaptea… Heiii… Atât de singur… Da, prima dată… Ciudat lucru. (Se apropie de rampă) Nu se vede nimic… nimic… O umbră, o nălucă. Puțin doar… ce ciudat… restul – beznă! O groapă neagră fără fund, ca un cavou în care moartea stă la pândă… Brr!… e frig! Trage din sală, ca pe hornul unei sobe… Un loc numai bun să chemi spiritele! Teatru! Groaznic… Simt fiori pe șira spinării… (Strigă) Egorka! Petrușka! Unde sunteți, dracilor? Doamne Dumnezeule, de ce-l pomenesc pe necuratul? Pentru Dumnezeu, lasă vorbele astea, lasă băutura, ești terminat, o să mori în curând… La 68 de ani lumea merge la biserică, se pregătește de moarte, iar tu… Cuvinte deșănțate, mutră de bețiv, costumul ăsta de bufon… Mi-e silă de mine! Ce-i, Vasiușa, ce? Ți-e frică, artistule? Hai, du-te… Unde? Groaznic! Dacă stai aici toată noaptea, poți să și mori de frică…
(În același timp, un zgomot din fundul scenei. Pași șovăielnici și o tuse seacă. O siluetă într-un halat alb)
Actorul și sufleorul
ACTORUL: (auzind mersul lui Nikita Ivanici, exclamă îngrozit) Cine ești?
SUFLEORUL: Eu-s!
ACTORUL: Cine ești?
SUFLEORUL: (se apropie încet de el) Eu-s… Sufleorul, Nikita Ivanici… Vasili Vasilici, Vasiușa, eu sunt!…
ACTORUL: (respiră greu, cu voce tremurândă) Doamne Dumnezeule! Cine e? Tu ești… tu, Nikitușka? Ce e… ce-i cu tine aici?
SUFLEORUL: Noaptea dorm aici în teatru. Vă rog nu spuneți nimănui… Nu am unde să mă culc, unde să mă duc? Credeți-mă, pentru Dumnezeu…
ACTORUL: Tu ești, Nikitușka… Doamne, Doamne! M-au chemat la rampă de șaisprezece ori, mi-au adus coșuri cu flori…
SUFLEORUL: Trei!…
ACTORUL: …și multe alte daruri… au rămas cu toții în extaz, dar nimeni, nici un suflet nu l-a trezit pe bătrânul beat și nu l-a dus acasă…Sunt bătrân, Nikitușka… Am trecut de 68 de ani… Sunt bolnav! Sufletul meu se chinuie… (Strânge mâna sufleorului și plânge) Nu pleca, Nikitușka… Sunt bătrân, neputincios, o să mor… Mi-e frică, mi-e frică!…
SUFLEORUL: (delicat și respectuos) Trebuie să te duci acasă, Vasili Vasilici!
ACTORUL: Nu merg! N-am casă, n-am, n-am, n-am!
SUFLEORUL: Doamne! Ai uitat unde stai?
ACTORUL: Nu vreau acasă, nu vreau! Acolo sunt singur… nu am pe nimeni, nici rude, nici nevastă, nici copii… Singur, ca vântul în stepă… O să mor și n-o să mă pomenească nimeni… Mi-e frică să fiu singur… Nu are cine să mă-ncălzească, să mă mângâie, să mă culce beat… Sunt al nimănui! Cine are nevoie de mine? Cine mă iubește?
SUFLEURUL: Publicul.
ACTORUL: Nimeni nu mă iubește, bătrâne!
SUFLEORUL: (printre lacrimi): Publicul vă iubește, Vasili Vasilici!
ACTORUL: Publicul a plecat, doarme și a uitat de măscăriciul lui! Nu, nimeni n-are nevoie de mine, nu mă iubește nimeni… N-am nici soție, nici copii…
SUFLEORUL: Ei, asta acum…
ACTORUL: Sunt viu, sunt om, am sânge-n vene și nu apă. Sunt nobil, Nikitușka, de neam bun… Până să mă cufund în această groapă, am fost ofițer… Cum eram pe vremuri, frumos, cinstit, curajos, fierbinte! Unde-s toate acum? Nikitușka, ce actor am fost, ai? (Se sprijină de sufleor) Unde-s toate astea acum, unde-s vremurile alea? Mă uitam adineauri în groapa asta – și mi-am adus aminte de tot, tot! Groapa asta mi-a mâncat 45 de ani din viață, și ce viață, Nikitușka! Uite: Mă uit în groapa asta și văd totul. Tinerețea, credința, căldura, dragostea femeilor! Femeile, Nikitușka!
SUFLEORUL: Hai, Vasili Vasilici, trebuie să dormi!
ACTORUL: Când eram actor tânăr, țin minte – s-a îndrăgostit de mine… Unaaa… de jocul meu… Delicată, suplă, ca un mesteacăn, tânără, nevinovată, curată și înflăcărată, ca soarele de vară! Sub privirea ochilor ei albaștri, la zâmbetul ei divin, nu putea rezista nicio întunecare… MAȘA… (strigăt șoptit printre lacrimi) Mașaaaaa…Valurile mării se izbesc de pietre, dar de valurile pletelor ei se izbeau stânci, ghețari, troiene de zăpadă!
Stam în fața ei cum stau acum în fața ta… Era minunată, privirea ei n-o s-o uit nici în mormânt… Mângâierea, catifeaua, profunzimea, sclipirea tinereții! Îmbătat, fericit, cad în genunchi înaintea ei, cerșesc fericirea… (îngenunchează) Iar ea… ea îmi zice: lasă scena! La-să sce-na! … Înțelegi? Ea putea să iubească un actor, dar să-i fie soție – niciodată! Mi-aduc aminte, jucam în acea zi… Era un rol laș, un bufon… Jucam și simțeam că mi se deschid ochii… Atunci am înțeles că nu există artă sfântă, că totul e minciună și aiureală, că eu – sunt un sclav, o jucărie, un bufon, un măscărici! Atunci am înțeles publicul! De atunci nu mai cred nici în aplauze, nici în flori, nici în ovații… Da, Nikitușka! Ei aplaudă, cumpără fotografia mea, dar eu le sunt străin – un gunoi, aproape o cocotă!… Din vanitate caută să facă cunoștință cu mine, dar nu s-ar înjosi dându-mi-o de nevastă pe sora sau pe fiica lor… Publicul… Nu-l cred! Nu-l cred! DA! NU!
SUFLEORUL: Gata, Vasili Vasilci! Te-ai schimbat la față! Mi s-a făcut și frică…Mergem acasă, fii înțelegător!
ACTORUL: M-am luminat atunci… și m-a costat mult această iluminare! Am început după acea poveste… legată de fata aia… să pierd vremea, să trăiesc fără rost, fără să mă uit înainte… Jucam bufoni, măscărici, mă prosteam, zăpăceam mințile, și ce artist eram, ce talent! Mi-am îngropat talentul, am vulgarizat și am stâlcit limba, mi-am pierdut chipul… M-a mâncat, m-a înghițit această groapă neagră! Înainte nu simțeam, dar azi… când m-am trezit, m-am uitat în urmă, și am văzut 68 de ani de viață. Am văzut bătrânețea! Cântecul s-a sfârșit! (Plânge în hohote) Cântecul s-a sfârșit!
SUFLEORUL: Vasili Vasilici! Dragul de tine… Hai, liniștește-te… Doamne! Petrușka! Egorka!
ACTORUL: Și ce talent, ce forță! Nici nu-ți închipui ce dicție. (face o demonstrație de virtuozitate) Câtă emoție și grație, câte strune vibrau în mine, (se bate cu pumnii în piept) în pieptul ăsta! Mă înăbuș!… Prietene, ascultă numai… stai să respir… uite: (șoptit) Năluca lui Ivan cel Groaznic m-a-nfiat! Da, umbra lui din groapă m-a numit Dimitri! În jurul meu a adunat noroade. Și mi l-a dat pe Boris pradă răzbunării! Sunt țarevici – și-ajunge! Mi-e rușine să mă-njosesc în fața unei poloneze… Să sărbătorim… Să sărbătorim cu Shakespeare! Să vină actorii! (intonează Marșul lui Radetzky, aruncă elemente de recuzită și accesorii de costum)
Boarfe… Nimicuri… Amăgiri… MAGIE!
Shakespeare aici în scenă… (vioi) Uite, din Regele Lear… Fii atent, un cer negru, plouă, tună – rrr!… fulgeră – jjj!… se deschide cerul, când colo:
Suflați, turbate vânturi, să vă crape
Și bucile obrajilor, suflați!
Vă revărsați, puhoaie, peste praguri,
Urcați până-n clopotnițe, deasupra,
Cocoșii cei de tablă să le smulgeți,
Voi, focuri de pucioasă, iuți ca gândul,
Voi, olăcari ai trăsnetelor care
Stejarii năruiesc, hai, pârjoliți-mi
Aceste tâmple albe. Iar tu, fulger,
Cu tunetul atotzguduitor
Turtește-odată sfera lumii-aceste,
Tiparele naturii să le spulberi,
Ca-n vânt să piară tot ce e sămânță
De nerecunoștință-n omenire.
(Nerăbdător) Hai, cuvintele bufonului! (Strigă, bătând din picior) Dă-mi mai repede replica nebunului! Nu pot să aștept!
SUFLEORUL: (jucându-l pe bufon). „Ei, cum e, nepoate? E mai bine la adăpost decât să umbli teleleu prin ploaie? Mai bine te-ai împăca cu fetele tale. Într-o noapte ca asta nu doarme bine nici înțeleptul, nici nebunul!”
ACTORUL: „Foc scuipați și pară!
Nici trăsnetul, nici vântul și nici ploaia
Nu sunt copiii mei. De ce mă cruță?
Loviți-mă, voi, forțe-ale naturii,
Nu cer îngăduință de la voi.”
Ce forță! Ce talent! Ce artist! Încă ceva… da, încă ceva… „Eu spun că nimeni, nu-i nimeni vinovat cu-adevărat. Vă grațiez pe toți” (râde) Lear! Un Lear, pe care tu nu l-ai văzut. Lear-ul lui Penciulescu!
SUFLEORUL: Cu George Constantin?
ACTORUL: Da… Amintiri sfinte! Să mai spunem câte ceva din vremurile trecute… (Râde fericit) Uite, ceva din „Hamlet”! Oare ce să…?
SUFLEORUL: (repezit): A fi sau a nu fi?
ACTORUL: (privindu-l ironic): „A, iată și flautiștii! Dă-mi flautul tău! (lui Nikita Ivanici) Mi se pare că prea mă urmăriți.”
SUFLEORUL: „Crede-mă stăpâne, de vină e doar dragostea mea față de tine și supunerea față de rege.”
ACTORUL: „N-o prea înțeleg p-asta. Cântă-mi ceva!”
SUFLEORUL: „Nu pot, stăpâne.”
ACTORUL: „Fă-mi o favoare!”
SUFLEORUL: „Crede-mă, nu pot!”
ACTORUL: „Pentru Dumnezeu, cântă ceva!”
SUFLEORUL: „Nici măcar nu știu să cânt la flaut.”
ACTORUL: „E la fel de simplu cum ai minți. Apucă-l așa,
pune-l la gură, degetele ține-le aici, și să vezi
cum va cânta!”
SUFLEORUL: „Dar nu mă pricep deloc.”
ACTORUL: Acum vezi drept cine mă iei?
Vrei să cânți la strunele sufletului meu,
dar nu ești în stare să cânți nici măcar la flautul ăsta.
Poți să crezi ce vrei despre mine: poți să mă chinui,
dar să nu cânți la strunele sufletului meu!…
„Restul e tăcere.”
(Râde în hohote și aplaudă fericit)
Aplauze de final! Entuziasm! flori… ovații… bucurie… Scena trăiește!! Bis! Bis! Bis!… Deșertăciunea fugărită!
SUFLEORUL: Bravo!
ACTORUL: Hohote… lacrimi… tristeți!!!
(o scurtă pauză, și apoi:)
Noi acum aici suntem… hâm???
SUFLEORUL: Lumea?
ACTORUL: Prostii!
SUFLEORUL: Teatrul?
ACTORUL: Aiurea!
SUFLEORUL: Ce??
ACTORUL: Suntem singuri! Înțelegi? Atât. Singuri! Rătăciți într-o lume… mică (sufleorul începe să fredoneze balada din filmul lui Zeffirelli, „Romeo si Julieta”)
„Așa vedem prin vreme, soarta timpului ce rod va scoate.” Shakespeare.
„Un înger e în iadul celuilalt… așa îmi pare.”’ Tot Shakespeare.
SUFLEORUL: Vasili Vasilici…
ACTORUL (găsind o coroană într-o cutie cu elemente de recuzită, o ridică deasupra capului): Mylord!
SUFLEORUL: (supus și fascinat) Mylord…
ACTORUL: Nu-s lordul tău, trufaș obraznic, nu-s al nimănui.
N-am titlu, n-am nici nume, mi-a fost uzurpat totul…
Dați-mi coroana. Iată, vere, ia-o.
De-o parte ține-o tu, de alta eu,
Iar ea, la mijloc, e ca o fântână,
Căldările-i în cumpănă ținând.
Când cea de sus e goală și coboară,
Se urcă-ncet, dar plină, cea de jos.
Eu, vadra mea de lacrimi mi-am băut-o.
Acuma urcă spre-nălțime tu.
SUFLEORUL: Credeam că vrei s-o lași de bunăvoie.
ACTORUL: Coroana da. Dar nu mă lasă încă
Durerea mea. Regatul mi-l poți lua,
Dar nu-mi poți lua
Durerea cea adâncă.
SUFLEORUL: Din griji îmi dai o parte cu regatul.
ACTORUL: Acelea nu-mi răpesc pe celelalte.
Căci grija mea e că-mi pierd grijile,
Pe când a ta e să le dobândești.
Mă-ngrijorează grijile pierdute
Odată cu coroana ce-mi răpești.
„Sunt doar un rege de zăpadă, pus
La soarele lui Bolingbroke, să piară
Ridicol, strop cu strop.”
(Liniște. Priviri intense între cei doi)
ACTORUL: „Mi-s ochii plini de lacrimi și nu… văd.” Richard al II lea,
SUFLEORUL: Cu Victor Rebengiuc… la Teatrul Mic… tot Radu Penciulescu.
ACTORUL: (cu o înclinare a capului pioasă… apoi comentând evenimentul): Marea trădare politică, prima din istoria Europei.
SUFLEORUL: Da?
ACTORUL: Unsul lui Dumnezeu în temniță…
SUFLEURUL: Abdicare…
ACTORUL: Abdicare măsluită. (Râde) Ha, ha!!! Doamne, prietene, lumea asta în timp ce se-nvârte se și roade… La naiba cu bătrânețea! Nu există, e o prostie, o minciună! (mergând agitat prin scenă și jucându-se cu coroana)
„Aici pun cortul meu pe câmpul Bosworth.”
(către sufleor) Sir Catesby…
(apoi brusc) Lord Stanley, ochii-ți sunt posomorâți.
SUFLEURUL: (înțelegând)
„De zece ori mi-e sufletul mai vesel.”
(creând atmosferă)
„Scad faclele albăstrui, mort miez de noapte”
Vasili Vasilici, scena fantomelor! Prințul Eduard…
ACTORUL: „Povară am să-ți fiu pe suflet, mâine!
Căci m-ai junghiat în floarea tinereții
La Tewksbury: disperă, deci și mori!
Când fost-am muritor, trup uns de rege,
De moarte m-ai străpuns: să nu uiți turnul
Și nici pe Henry al VI-lea ce-ți spune
Disperă acum și mori!
Disperă, mori!
Întâiu› am fost să-ți pun pe cap coroana
Să-ți măsur tirania cel din urmă.
Cu Buckingham luptând în gând să tremuri
Să mori într-al păcatului cutremur.
Morți crunți îți prindă visul crunt în clește
Sfârșit disperă, disperat sfârșește.
Anne, biata Anne, soția ta Anne, Richard,
Cea care somn tihnit n-avu cu Richard
Cu zbucium umple-acum somnu-ți turbur
S-o vezi în lupă mâine spada, cadă-ți
Cu fierul frânt: Disperă-atunci și mori!”
SUFLEORUL: Și lui Richmond! Învingătorul!
ACTORUL: Dormi, suflet împăcat, somn împăcat
Victoria visează-ți, căci soția potrivnicului tău
La cer o cere.
Richard al III-lea…
SUFLEORUL: Plantagenet
ACTORUL: De York.
SUFLEORUL: Glocester. Războiul celor Două Roze.
ACTORUL: Ce putere dă năvală în venele mele – asta e tinerețe, prospețime,
viață!…
SUFLEORUL: (sugerează sonor nechezatul unui cal care se prăbușește)
ACTORUL: (se mișcă și joacă cu costumele de pe stander):
„Un alt cal dați-mi, rănile-oblojiți-mi.
Iisuse, milă, stai, a fost doar vis.
Mișel de cuget, cu mustrări mă bântui.
Scad faclele-albăstrui, mort miez de noapte…
Reci stropi de spaimă stau pe-al cărnii tremur.
„Mă sperii eu de mine?” – „Doar nu-i nimeni.
E Richard drag lui Richard. Eu sunt eu.”
„E-aici vreun ucigaș?” – „Nu!” – „Da: sunt eu.
Să fug!” – „De mine? Eu? Prostii! De ce?”
„Că-mi dau pedeapsă!” – „Cum? Eu însumi – însumi?
Mi-s drag doar!” – „Pentru ce? Pentru un dram
De bine ce-mi făcui eu însumi – însumi?”
„Vai, nu! Mă-ndeamnă ură să-mi port însumi –
Urâtă ură ce-am purtat-o însumi!
Sunt un nemernic!” – „Nu, nu! Mint. Nu sunt.
Nebunule, vorbește-te de bine!”
„Nebunule, să nu te tămâiezi!”
Mi-e cugetu-nzestrat cu mii de limbi,
Și fiecare-nșiră o-ntâmplare,
Și-s osândit ca mârșav, de-ntâmplare.
Sperjurul hâd, sperjurul hâd e culmea.
Omorul crud, omorul – crud la culme.
Din josnicia vinii-n culmea culmii.
Vin la județ, și strigă „Vină! Vină!”
Disper. Nu aflu – drag să-i fiu – pe nimeni,
Murind, nu voi afla la nimeni milă:
De ce-aș afla eu milă, când eu însumi
Nu aflu-n mine milă pentru mine?
Visai jertfiții mei, sobor de spectre,
Că-mi intră-n cort cu spectrul răzbunării
Pe cap lui Richard, mâine, să-l abată!”
SUFLEORUL: Sir, Ajutor! Lord Norfolk, ajutor!
Minuni de vitejie face Richard
Vânând pe Richmond până-n gheara morții.
Sir, ajutor, altminteri pierdem lupta (nechezat de cal)
ACTORUL: „Un cal! Un cal! Regatul meu pe-un cal!”
SUFLEORUL (se repede la rege, îl imobilizează și-i fură coroana de pe cap): Stați liniștit, mylord, v-aduc eu cal.
ACTORUL(înțelegând):
„Eu, slugă, mi-am pus viața-n joc pe-un zar
Și-atârn de un noroc de zar și moarte.
Eu cred că aici, pe câmp, sunt șase Richmonzi.
Cinci am ucis eu azi, dar nu pe dânsul.
SUFLEORUL: Trăiască noul rege! Puterea se fură…
ACTORUL (tristețe sfâșietoare): Un cal, un cal, regat întreg pe-un cal.” (apoi sarcastic) Nimeni nu trădează nevinovat. Nu e loc de bătrânețe, Nikitușka, acolo unde e talent! Înnebunești, Nikitușka? Îți pierzi mințile? Stai puțin, lasă-mă și pe mine să-mi revin… O, Doamne Dumnezeule! Dar ia, ascultă numai ce sensibilitate, ce finețe, ce muzică!
„Scârbit de toate, tihna morții chem;
Sătul să-l văd cerșind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri și-n huzur,
Credința marfă, legea sub blestem.
Onoarea aur calp, falsificat,
Virtutea fecioriei târguită,
Desăvârșirea jalnic umilită,
Cel drept, de forța șchioapă dezarmat,
Și arta sub călușe amuțind;
Să văd prostia dascăl la cuminți
Și adevărul semn al slabei minți,
Și Binele slujind ca rob la rele…
Scârbit de toate, toate le-aș uita,
Dar dacă mor, cui las iubirea mea?
(râde printre lacrimi)
SUFLEORUL: Sunt istovit și-n tihnă vreau să mor;
Decât să-l văd slăvit pe ticălos
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să văd tăgăduit pe credincios
Pe vrednicul de cinste oropsit
Și pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’ de prihană pedepsit,
Și pe viteaz răpus de cel mărunt,
Și artele sub pintenul despot,
Să văd prostia doctor la deștepți
Și adevărul vorbă de netot
Și strâmbul poruncindu-le la drepți.
Mă uit scârbit la tot și bun rămas,
Dar dacă mor, iubirea cui o las?”
ACTORUL: Nu-mi place traducerea asta!
Pauză.
(Din întunericul scenei se aude un sunet ciudat, nedefinit.)
ACTORUL: Ce-o fi? Ei… ce-o fi??
SUFLEORUL: Cred că s-a rupt ceva acolo sus.
ACTORUL: Nu, e altceva, e o pasăre.
SUFLEORUL: Nu… poate e…
ACTORUL: Așteaptă, pândește…
SUFLEORUL: N-aud nimic
ACTORUL: Umbră care umblă! Totuși e neplăcut. Hai să plecăm… Nu există bătrânețe, totu-i o aiureală și-o prostie… (apoi vesel) La Saratov a fost prinsă o cioară cu ochii albaștri! (Râde)
SUFLEORUL: Unde a fost prinsă?
ACTORUL: La Saratov! De ce plângi? Prost mai ești, ce-s lacrimile astea? Ee, nu e bine! Asta nu e bine deloc! Ce te uiți așa? Ei, ei… (Îl îmbrățișează) Nu trebuie să plângi… Tarara-bumbia, tara-bumbia. E totuna, e totuna… Dac-am ști, dac-am ști…Unde e artă și talent, nu e loc pentru bătrânețe, singurătate, boală!
Și e doar jumătate de moarte… (Plânge-râde)
Când mă gândesc că tot ce este n-are
Decât o clipă de desăvârșire,
Că veșnic scena lumii e-n schimbare
Sub tăinuita stelelor rotire.
Că oamenii și ierburile cresc
Hrăniți și arși pe rând de-același cer,
Că seva și vigoarea-și cheltuiesc
Fălindu-se că-s vii și-n urmă pier…
Când văd atâta nestatornicie,
Mult mai de preț îmi pari, știind că pot
Pustiul Timp și Vârsta, raza-ți vie
În noapte grea s-o schimbe, prin complot.
De dragul tău, luptând cu Timpul, vreau
Ce-ți fură el pe veci la loc să-ți dau.
(ridicând privirea)
Știi, Oreste când se uită-n sus vede cerul. Hamlet când privește acolo vede doar podul scenei. Nu prietene, s-a sfârșit cântecul nostru… Sfârșit! Ne vom odihni. Vom auzi îngerii și viața noastră va fi tihnită, duioasă și dulce ca o dezmierdare. (în același timp, Sufleorul fredonează un vals) Ce talent sunt eu? Mai degrabă o lămâie stoarsă, un țurțure, un cui ruginit, iar tu – ești un șobolan de teatru, un sufleor… Unul care ascunde în el vorbele altora. Hai, să mergem! (sufleorul mimează mersul – pași de pantomimă) De unde talent? În piesele serioase nu mai sunt bun decât de soldat în alaiul lui Fortinbras… dar și pentru asta-s bătrân… Da… Ți-aduci aminte, Nikitușka, de fragmentul ăsta? din piesa aia… știi tu care…
Te stinge dar, tu, candelă de-o clipă!
SUFLEORUL: Macbeth.
ACTORUL: Nu-i spune numele.
SUFLEORUL(șoptit): Macbeth.
ACTORUL: „Te stinge dar, tu, candelă de-o clipă!
Că viața-i doar o umbră călătoare,
Un biet actor, ce-n ora lui pe scenă
Se zbuciumă, și-apoi nu-l mai auzi.
E-un basm de furii și de nerozie,
Scornit de-un prost și făr’ de nici o noimă.”
SUFLEORUL: (cu evlavie) Ce talent! Ce talent!
ACTORUL: Acolo, în tăcere e substanța, taci și-ascultă: (fluierând ușor, apoi fredonând amândoi, în diferite ritmuri…)
Când eram flăcău la mama,
Hei, ce ploaie și ce vânt,
Dam și eu prin fete iama
Fiindcă plouă pe pământ.
Iar când mi-a mijit mustața,
Hei, ce ploaie și ce vânt,
Tot în râs am luat viața
Fiindcă plouă pe pământ!
(respirând greu)
Dar de când m-a ars năpasta,
Hei, ce ploaie și ce vânt,
Și mi-am luat și eu nevasta
Plouă într-una pe pământ.
Și de-atunci bătu-o-ar gaia,
Fie ploaie, fie vânt,
Beau și eu cât toată ploaia,
Care cade pe pământ.
(speriat)
Cum e? Cum e?
SUFLEORUL: Piesa-i gata, trag oblonul,
Hei, ce ploaie e afară!
Dacă v-a plăcut bufonul,
ACTORUL: Bufonii.
AMÂNDOI: Mai poftiți și mâine seară…
ACTORUL: Mâine și mâine și iar mâine
Tot mereu cu pas mărunt se alungă zi de zi
Spre cel din urmă semn din cartea vremii
Și fiecare „ieri a luminat, nebunilor pe-al morții
drum de colb” (câteva clipe se privesc în tăcere,
presimțind despărțirea)
ACTORUL: Mă băiatule… cam fuge viața… și doare…
„De vrei să-nșeli o lume, fii ca lumea.’’
Pauză.
Actorul cască… Cască și sufleorul.
Apoi, căscatul devine moment de virtuozitate interpretativă.
Aș bea un pahar de șampanie… Ce zici… bătrâne? Bem? (comandând) Franțuzească!
(râd amândoi, apoi Sufleorul mimează momentul deschiderii sticlei de șampanie și ciocnesc cu paharele imaginare)
SUFLEORUL: – Sănătate!
ACTORUL: – VIAȚĂ!!
SUFLEORUL: – Sănătate!
ACTORUL: – VIAȚĂ!!
(Actorul fredonează o melodie, sufleorul, fredonând și el, îl invită la dans… valsează duios și grotesc deopotrivă… Actorul vizibil obosit se sprijină de umărul sufleorului. Acesta îl așază încetișor pe scaun)
ACTORUL: „Liniște! Liniște deplină, de parcă lumea ar fi
moartă…”
De unde știu eu asta…??? Hmm??? De unde?
„Liniște!”
De unde… e replica asta…??
„liniște deplină, de parcă lumea ar fi moartă…”
SUFLEORUL (strigăt înăbușit): Suntem atât de singuri…
ACTORUL: „În mintea mea, bătrână, e un haos.”
Nu știu. Nu mai știu… Am uitat…
„Din vise avem făptura plămădită
Iar scurta viață ne-o-mpresoară somnul.”
Auzi: Un tânăr merge la cazino, joacă la ruletă, câștigă un milion. Se duce acasă, se așază în pat și… Pac! Se-mpușcă! Finita la commedia!
(Pe aplauzele spectatorilor cei doi se apropie de rampă și discret mărturisesc:)
ACTORUL: A fi sau a nu fi… Aceasta-i întrebarea.
Să mori, să dormi…atât.
SUFLEORUL: Și printr-un somn să curmi durerea din inimă.
ACTORUL: Să mori, să dormi. Și poate să visezi.
SUFLEORUL: La asta se cuvine a cugeta:
ACTORUL: Iar marile, înaltele avânturi…
De-aceea se abat din cursul lor
Și numele de faptă-l pierd.
Să mori, să dormi…
SUFLEORUL: La asta se cuvine-a cugeta. A fi…
ACTORUL:… sau a nu fi. Și poate să visezi…
Cortina