Poet, prozator, eseist, critic literar, editor, Adrian Alui Gheorghe este prezent constant în viața culturală românească, iar vocea sa literară a traversat ultimele decenii, fiind un nume de referință în literatura română contemporană.
Cartea O sută și una de poezii (2023) face parte din prestigioasa colecție cu același nume a Editurii Academiei Române, coordonată inițial de Mircea Braga. Prefațată de Sonia Elvireanu, această antologie de autor, ce reunește poeme reprezentative din nouă volume – Ceremonii insidioase (1985), Poeme în alb-negru (1987), Intimitatea absenței (1992), Cântece de îngropat pe cei vii (1993), Complicitate (1998), Îngerul căzut (2001), Gloria milei (2003), Paznicul ploii (2010), Comunitatea artistică (2020) –, se constituie într-un panoptic al întregii sale creații poetice, de la debutul editorial și până la lirica de maturitate. Cartea relevă atât coerența operei lirice din aceste decenii a poetului, constând în păstrarea aceleiași linii grave marcate de căutarea sensului/ a sensurilor, cât și parcursul dinspre imaginile criptice către o expresie mai clară și mai directă. De la tonul cu simboluri evidente, folosite de altfel de generația sa în anii ’80-‘90, poetul trece, după anii 2000, la o introspecție mai accentuată, poezia dezvăluind în același timp mai multă emoție. Temele dominante ale liricii sale sunt timpul și efemeritatea omului, absența/ dorul și singurătatea, iubirea, sacrul și căderea, moartea. Tonul poeziilor variază de la unul reflexiv, cu accente ironice în unele poeme, la cel confesiv, elegiac uneori și fără o mască retorică. Adrian Alui Gheorghe are un discurs liric intelectualizat și ar putea fi considerat un mistic discret. Preferă imaginile condensate, cu mai multe straturi de sens, ca și tăieturile precise ale frazei, uneori aproape aforistice. Îmbină concretul cu abstractul, elementele cotidiene devenind purtătoare de simboluri existențiale.
Deși face parte din generația literară optzecistă, pentru care ironia și ludicul sunt instrumente importante, Adrian Alui Gheorghe se afirmă ca un poet al neliniștii ontologice, preocupat îndeosebi de relația omului cu timpul/ cu efemeritatea și cu veșnicia. Poezia Lecție în aer liber cu Zenon, bătrânul din volumul de debut problematizează raportul omului cu timpul, cu moartea, cu propria identitate: „(…)// dacă o suliță aruncată din altă vreme/ ar fi să-mi străpungă pieptul/ mă întreb dacă eu aș fi mortul/ acestui secol sau al acelui îndepărtat timp/ dacă eu am trăit un timp al tuturor/ sau existența unuia care n-a reușit să se nască/ cu ce viteză vine moartea/ prin pântecul cui trece ea căutându-mă”. „Zenon, bătrânul” din titlu trimite la filosoful grec Zenon din Eleea, cunoscut pentru paradoxurile despre mișcare și timp. Imaginea suliței „aruncate din altă vreme” este un simbol al destinului și al inevitabilului, o metaforă pentru o forță implacabilă ce traversează epocile, sugerând că moartea este atemporală, că ne leagă pe toți și că are un parcurs imposibil de înțeles pe deplin. Suprimarea identității, ca și cum omul ar face parte simultan din toate timpurile, apare în construcția „…mortul/ acestui secol sau al acelui îndepărtat timp”, moartea fiind asociată cu nașterea în versul „prin pântecul cui trece ea căutându-mă”. În substratul reflexiv al acestei meditații, chiar dacă totul este pus sub semnul căutării, există ideea că moartea este un act de trecere, de transformare, cu un traseu misterios. Poezia poate fi văzută ca o transpunere poetică a celui de-al treilea paradox al lui Zenon: săgeata (aici, „sulița”) este în zbor, dar fiecare clipă o găsește „nemișcată” în timp. Moartea nu aparține doar prezentului în care survine, ci și tuturor timpurilor prin care a călătorit.
În primele două volume, Ceremonii insidioase și Poeme în alb-negru, poetul mai surprinde, de asemenea, realitatea banală, prin imagini neobișnuite și ton ironico-melancolic: „Ay, vor trece pe sub fereastra mea toate/ străzile bete sughițând ca delfinii…” (Ay); „sunt lucid, dar îmi folosește la ceva/ luciditatea? te întreb pe tine…” (Baladă). Aceste fragmente explorează ambiguitatea și inutilitatea lucidității, precum și încercarea actantului liric de a înțelege o lume aparent inertă. Poezia Imn din Poeme în alb-negru este însă o meditație asupra forței artei capabile să înfrumusețeze chiar și ceea ce este sortit pieirii: „încă o dată frumusețea a învins:/ lângă obrazul tău viermele/ se prefăcu în fluture.” Imaginea este una a transfigurării: lângă chipul persoanei iubite, chiar și simbolul degradării („viermele”) se transformă în simbolul grației și al libertății („fluturele”).
Absența, singurătatea, iubirea, moartea sunt teme pe care le regăsim în volumele Intimitatea absenței și Cântece de îngropat pe cei vii, care vorbesc despre trăirea dorului, a golului lăsat de oameni sau de sensuri, despre iubire, ca sentiment romantic și ca forță spirituală, și despre moarte, prezentă mai degrabă ca o schimbare de stare și ca transcendere spre altă existență. Poezia Autoportret în mișcare este o confesiune ce îmbină introspecția cu imagini puternice și paradoxale: „Sunt gol ca o pictură chinezească într-un ziar/ de provincie liniile acelea par mereu niște cocori/ în repaus/ visând zboruri lungi cu finalitate nesigură// adun răni, le așez una lângă alta le fac frumoase/ chem femeile să vadă direct cum se depun/ calciul și moartea pe oase// cârpele spun că sunt flamuri, sporesc cu ele aparența/ sub ploaia de noiembrie fâșii de pământ secetos/ ca și cum toamna – la urma urmelor, toamna – memoria stă spânzurată cu cocorii în jos”. Fiind „în mișcare”, autoportretul este marcat de trecerea timpului, de acumularea rănilor, de o degradare a trupului și a memoriei. Eul liric se vede „gol” în sens existențial. Tonul este autoironic și, în același timp, grav, cu accente elegiace. Atmosfera oscilează între contemplarea estetică a propriei degradări și o luciditate amară privind ineluctabilul sfârșit.
Poezia Complicitate (I) din volumul Complicitate aduce în prim-plan ideea vinovăției împărtășite, a responsabilității imposibil de evitat. Eul liric se identifică, paradoxal, și cu incendiatorul, și cu victimele sale, într-o confesiune ce subliniază că, în esență, toți suntem legați printr-o „complicitate” cu divinitatea și cu semenii: „chipul meu e zilnic în ziare a mea e/ fotografia incendiatorului ale mele sunt/ fotografiile celor o duzină de victime/ (…)/ trăim de fapt în complicitate cu Dumnezeu/ și cu ceilalți viața asta (ah, ce frumos sună,/ ce adânc, ce limpede, ca un tunet într-un creier/ înfricoșat) amână/ orice întâlnire decisivă”. Identificarea eului liric cu incendiatorul și cu victimele este transformată într-o reflecție asupra condiției umane. „Complicitatea” cu Dumnezeu poate însemna atât partajarea actului creator-distrugător, cât și acceptarea pasivă a ordinii lumii. Amânarea „întâlnirii decisive” este poate singurul mecanism care ne permite să continuăm să trăim, chiar în mijlocul vinovăției și al fricii.
În poemul Îngerul căzut din volumul cu același nume, poetul se imaginează pe sine însuși ca un înger căzut, un alter ego poetic: „Eu sunt îngerul căzut, mă puteți pipăi,/ dacă este puțin vânt puteți să-mi zăriți aripile/ frânte sub piele”. Versurile vorbesc despre o ruptură interioară, despre o conștiință trezită brusc și violent. „Îngerul căzut” se adresează direct oamenilor, strigând repetitiv „ticăloșilor!”, din perspectiva unui marginal, a unui exilat din cer: „de aceea, de la fereastra care continuă să se deschidă/ direct în pieptul găunos al străzii strig:/ ticăloșilor!/ de la amvonul de unde ar trebui să vă anunț mântuirea strig:/ ticăloșilor!/ de la masa de operație a cuvintelor bolnave de sila gurii voastre strig:/ ticăloșilor!/ De pe muntele pe care l-am zidit cu toată disperarea zădărniciei strig:/ ticăloșilor!/ de pe drumurile care și-au înfundat capetele în pământ ca hienele sătule strig:/ ticăloșilor!/ din palatul discordiilor care vă țin aproape ca șerpii în ghem strig:/ ticăloșilor!” Tema centrală este confruntarea dintre puritatea originară și corupția lumii, cu accent pe revolta celui care a văzut lumina, dar trăiește acum în întunericul oamenilor. Mesajul e ambivalent: deși condamnă degradarea, îngerul continuă să caute o reconciliere, exprimată prin plânsul „pe umărul fiecăruia”. „Îngerul căzut” este aici figura lucidității dureroase, a empatiei față de cei pierduți, a apartenenței paradoxale la lumea „ticăloșilor”. Strigătul repetat „ticăloșilor!” e mai puțin o condamnare și mai mult un gest disperat de îndemn la trezire.
Poemul Nu te chem, nu te caut, nu îți vorbesc din volumul Comunitatea artistică este o reflecție gravă asupra limitelor și pericolelor cuvintelor, văzute ca instrumente de comunicare, dar și ca posibili agenți ai falsificării, ai bolii, ai distrugerii. Titlul sugerează o ruptură deliberată de comunicare, un refuz al dialogului din teama că orice cuvânt rostit ar putea deveni nociv: „cuvintele sunt bolnave trec galeșe/ de la un om la altul par să sufere/ de un rău care le subție vigoarea// nu comunică aproape nimic: pur și/ simplu sunt prezente într-un peisaj/ în care până și pietrele par abstracte// (…)// cuvintele pot să transmită boli incurabile/ microbi care să afecteze imaginația/ să infecteze liniștea// (…)// până și în fața plutonului de execuție/ cuvântul foc/ s-a lăsat răstălmăcit: e târziu, foarte târziu!// nu te chem, nu te caut,/ nu îți vorbesc/ poate fi periculos,/ mi-am încredințat soarta cuvintelor –/ astăzi am ajuns în stradă//(…)// pe fiecare cuvânt ar trebui să scriem/ ce semnifică, să nu uităm/ să explicăm în ce context a fost folosit,/ să specificăm în ce proporție/ un cuvânt minte realitatea”. Tăcerea devine astfel mai sigură decât rostirea. Există și o dimensiune etică: responsabilitatea celui care vorbește, a celui care transmite sensuri. Refuzul de a vorbi devine un gest de protecție și de rezistență.
Din același volum face parte și poezia Destine, care este în fond o meditație asupra condiției literaturii contemporane și, implicit, asupra destinului poetului care se naște într-un climat cultural nefavorabil: „am ajuns la poezie/ când poezia/ era pusă să își scrie/ cu sânge propriul act de deces/ (eventual cu stil,/ eventual recunoscându-și eșecul)// m-am născut într-o literatură/ care e un fel de mamă/ care-și sufocă pruncii la naștere,/ cu perna,/ pentru că nu are cu ce să îi crească”. Poezia evidențiază de fapt destinul unei întregi generații de poeți. Ironia din construcția „eventual cu stil” accentuează tonul de revoltă reținută. Metafora mamei care își ucide copiii la naștere evocă un sistem literar și cultural autodevorator, incapabil să-și protejeze noile voci.
Adrian Alui Gheorghe propune o poezie în care frumosul este căutat mai puțin pentru estetica lui pură și mai mult pentru a evidenția contrastul cu degradarea actuală a lumii și a cuvântului. Este o poezie etică, mărturisitoare de adevăr, care lasă în cititor senzația trezirii, impulsul spre introspecție și conștientizare.
O sută și una de poezii este un portret liric al lui Adrian Alui Gheorghe. Este un volum destinat celor care caută în poezie, pe lângă frumusețea limbajului, și reflecția filosofică și spirituală.
Adrian Alui Gheorghe, O sută și una de poezii, Editura Academiei, 2022