Prozator, eseist şi teoretician al literaturii, Alonso Cueto (n. 1954, Lima) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori peruani ai prezentului și una dintre vocile de seamă ale literaturii latino-americane contemporane. După debutul literar, cu volumul de povestiri La batalla del pasado (Bătălia trecutului, 1983), extrem de bine primit de critică şi de cititori, Cueto publică romane: El tigre blanco (Tigrul alb, 1985), El vuelo de la ceniza (Zborul cenuşii, 1995), Grandes miradas (Priviri adânci, 2003, ecranizat de regizorul Francisco Lombardi, pelicula purtând titlul Mariposa negra / Fluturele negru, recompensată cu numeroase premii internaţionale), proză scurtă: Amores de invierno (Iubiri de iarnă, 1994), Palido cielo (Cer palid, 1998) şi eseistică (un excelent volum de acest gen, apărut în anul 2009, este dedicat scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti, iar altul, La piel de un escritor. Contar, escribir y leer historias, apărut în 2014, are în vedere diverse aspecte ale relației dintre autor, text și cititor), impunându-se ca punct de referinţă pentru literatura de azi a continentului sud american. Opera i-a fost tradusă până acum în cincisprezece limbi. Romanele La viajera del viento (2016) și La pasajera (2015) alcătuiesc, împreună cu Ora albastră, o extraordinară trilogie a violenței care marchează istoria peruană contemporană. Cele mai recente romane ale sale sunt La segunda amante del rey (2017), La Perricholi (2019), Otras caricias (2020). În anul 2005 a primit prestigiosul premiu literar Herralde pentru romanul La hora azul (Ora albastră, tradus în limba română şi apărut în anul 2010 la Editura Humanitas Fiction din București), după ce, în 2000, fusese recompensat cu Premiul Anna Seghers. În 2019 i-a fost decernat Premiul Juan Goytisolo pentru Roman pentru Palabras de otro lado. Actualmente ţine cursuri de literatură la Pontificia Universidad Católica del Perú, fiind și membru al Academiei Peruane. (R. Gr.)
________________________________
Să te naști, să crești și să trăiești în Peru este un privilegiu rar pentru un scriitor, unul dintre puținele la care ar putea visa orice artist. Peru oferă materialele esențiale de care scriitorul are nevoie pentru a-și construi poveștile: istorisirile despre nedreptăți, suferințe și violență sunt elementele esențiale ale vieții noastre. Societatea de aici este violentă nu numai din cauza războaielor sau revoluțiilor care au modelat-o, ci și din cauza a ceea ce le-a determinat pe toate acestea: natura conflictuală și complexă a lumii noastre.
José María Arguedas subliniază în al său Jurnal ultim, scris în 1969, că toate culturile pământului s-au întâlnit pe teritoriul peruan. O privire rapidă asupra istoriei noastre ne permite să afirmăm că suntem o țară multiculturală, definită de valuri de migrații din întreaga lume. Întâlnirea civilizației europene cu cea a incașilor, în secolul al XVI-lea, cu consecințele dramatice și traumatice pe care le-a avut asupra fondării unei noi societăți, a fost preludiul altor migrații la fel de masive și de traumatice: mai întâi cea africană, începută odată cu Conquista și care a durat mai multe veacuri; apoi, migrațiile asiatică și arabă, care s-au produs în valuri mari, începând cu secolul al
XIX-lea. Peru a fost, de asemenea, patria migranților evrei și a celor veniți din diverse țări ale Europei Centrale și de Est. Se poate spune că, datorită poziției geografice și vicisitudinilor istoriei sale, teritoriul nostru este un receptacul al culturilor sosite aici odată cu obiceiurile, limbile și modul specific de a vedea lumea al celor care și-au adus, apoi și-au transformat tradițiile aici. Șocul acestor însemnate întâlniri care au avut loc de-a lungul secolelor a dat naștere uneia dintre cele mai diverse și, prin urmare, dintre cele mai conflictuale, mai violente, dar și dintre cele mai bogate și mai complexe societăți din istoria modernă. Este o societate care vibrează la unison cu ceea ce derivă în mod natural din orice conflict: poveștile.
Faliile din această societate diversă nu s-au sudat complet niciodată. Astăzi, Lima este un oraș de câteva milioane de locuitori, cu o populație care vorbește în număr foarte mare limbile quechua și aymara. Unii migranți și descendenții lor trăiesc alături de vechii locuitori ai capitalei. Deși modul de viață spaniol și occidental au fost adoptate pe scară largă, în marile orașe poți vedea oameni de toate etniile și de toate obiceiurile (și, de asemenea, vorbind cele mai diferite limbi) care trăiesc împreună. Rasismul, discriminarea, neîncrederea, violența verbală și fizică sunt o consecință naturală a acestei conviețuiri. Conflictele sociale și culturale pe care le generează această situație sunt materia primă pentru orice scriitor care înțelege literatura ca pe o înșiruire de istorii ce trebuie relatate. Dacă poveștile au început în clipa în care șarpele a intrat în Eden, e clar că nicio societate fericită sau armonioasă nu poate crea povești. Pe de altă parte, infernul unei societăți precum cea peruană este un paradis al tuturor acestor istorii ce trebuie spuse, ascultate, scrise.
Din moment ce scriitorii sunt vulturi care se hrănesc cu hoiturile vremii lor, ceea ce este rău pentru societatea și istoria unei țări poate fi bun pentru literatura sa. M-am întrebat de multe ori de ce o țară precum Chile, cu o dezvoltare educațională și culturală înaintată, cu universități și școli mai bune decât ale noastre, nu a avut și o literatură superioară celei din Peru. Cred că lucrurile stau astfel pentru că Chile a avut mai puține conflicte sociale și culturale decât țara noastră. Aceste conflicte care au inspirat opera lui Vallejo și Ciro Alegría, a lui Arguedas și Ribeyro, a lui Bryce Echenique și mai ales marile creații ale lui Mario Vargas Llosa sunt o parte esențială a lumii acestor scriitori.
De-a lungul vieții mele am locuit în multe mari orașe ale lumii, în țări cu limbi diferite și, deși călătoresc încă frecvent, de câțiva ani am decis să rămân mai mult la Lima. Nu știu exact de ce. Hotărârile pe care le luăm nu sunt întotdeauna raționale. Poate singura explicație pe care o am, în afară de faptul că aici am avut parte de o copilărie foarte fericită și nu vreau să mă despart de amintirile ei, este că nu am auzit niciodată altundeva atâtea povești ca la Lima. În nicio altă țară nu se spun atâtea istorii, atât de crude și de dure, cu personaje atât de eroice sau dimpotrivă, lipsite de inimă, de care mă simt atât de apropiat. Când mă gândesc că acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care am rămas să trăiesc în Lima, îmi aduc aminte și că singurele comori ale unui scriitor sunt durerea, pierderea și nostalgia. Și este obligat să și le apere cu orice preț. Nu există nimic mai rău decât un scriitor mulțumit, un scriitor aflat mereu în acord cu lumea. Peru este o țară în care îți este asigurat contactul permanent cu durerea și violența, deci, cu materia primă a oricărei narațiuni.
Desigur, prin asta nu vreau să spun că Peru ar fi o țară a nedreptății, a violenței și a suferinței. Dacă există un lucru care mă emoționează în calitate de scriitor interesat de ceea ce se întâmplă în societatea noastră, acesta este tocmai puterea unor oameni de a rezista în fața oricăror provocări, eroismul anonim care poate fi văzut în fiecare zi la peruanii confruntați cu sărăcia, războiul sau violența deja obișnuită. Există aici un optimism natural, călit în adversitate, care se exprimă în dârzenia migranților din marile orașe. Numai scriitorii pot consemna acest eroism anonim, pe care presa și istoricii îl ignoră.
La urma urmei, orice societate își găsește expresia în poveștile sale întemeietoare. Merită să ne amintim că există două mari mituri incașe care apar și reapar în poveștile peruane. Într-unul dintre ele, strămoșii incașilor, Manco Capac și Mama Ocllo pornesc dinspre lacul Titicaca purtând cu ei un toiag. Când găsesc acel tărâm roditor pe care-l căutau, pământul unde toiagul poate intra ușor, întemeiază Cuzco, adică, centrul lumii. În celălalt mit, frații Ayar pleacă de pe înălțimile unui munte pentru a întemeia Cuzco, dar pe drum se trădează, ucigându-se unul pe altul. Întotdeauna am privit aceste două mituri ca pe o alternanță a evoluției din societatea peruană. Întemeierea unui oraș, actul erotic de a înfige un toiag în pământul reavăn și lupta fratricidă, frații ce se trădează și se ucid. Dacă o societate seamănă cu poveștile pe care le izvodește, dacă aceste povești exprimă cumva ceea ce rezidă în inconștientul unei întregi societăți, aceste două istorisiri întemeietoare exprimă dualitatea care a marcat istoria peruană. Eros și Thanatos, eroism și moarte, rezistență și durere. Reversul și aversul unui tărâm marcat de diversitatea conflictelor și, prin urmare, de cea a poveștilor sale.
*
Patria mea, Peru, este unul dintre acele locuri din lume care au fost binecuvântate cu diversitate și conflicte. Situarea sa geografică între Anzi și Oceanul Pacific, caracterul de leagăn al unei mari civilizații precolumbiene și poziția sa de centru a ceea ce a fost odată un mare imperiu european au plasat-o într-o poziție unică în istorie. Faptul că a fost o țară populată de imigranți veniți din atât de multe părți ale lumii au făcut-o să devină, din punct de vedere istoric, un veritabil centru al unor limbi și culturi diverse. Aminteam deja valurile de migrație din Asia către America și, de asemenea, legăturile maritime cu Polinezia, cu multe secole înainte de sosirea europenilor. Avem multe dovezi ale relațiilor dintre lumea Asiei și culturile precolumbiene din Peru. Una dintre acestea este numele anumitor centre urbane, inclusiv al orașului Chancay, situat pe coasta peruană, și al metropolei chineze Shanghai. Același lucru este valabil și pentru numele sitului arheologic din departamentul La Libertad, numit Chan Chan, un termen care în limba chineză înseamnă „zid”. Faptul că astăzi există câteva zeci de cuvinte similare ca sunet și semnificație în quechua și chineză demonstrează relațiile profunde și multiple dintre culturile din America și Asia. Odată cu sosirea europenilor a ajuns aici și primul val de africani, cu contribuțiile lor lingvistice și culturale. Apoi au venit noi și noi valuri de migranți. Deja în secolul al XVII-lea, Lima era centrul mai multor culturi, limbi și viziuni asupra lumii. De atunci, Peru a evoluat spre o societate metisă, un metisaj cu probleme niciodată complet rezolvate, o lume marcată de diversitate, conflicte și, prin urmare, prejudecăți, rasism și violență, determinate de numeroasele diferențe culturale. Deja Arguedas, în al său Último diario, spunea despre Peru că găzduiește „toate tipurile de natură ale lumii pe teritoriul său, și aproape toate tipurile de oameni”. Arguedas vorbea, de asemenea, despre „acele râuri atât de profunde”, după definiția lui Pedro de Cieza, care au devenit și mai adânci și infinit mai complicate și mai profunde de-a lungul secolelor. Atât diversitatea, cât și conflictul sunt elemente esențiale ale constituirii societății peruane. Diversitatea este una dintre explicațiile bogăției noastre, dar și ale eternelor noastre neînțelegeri. Prin urmare, conflictul este o caracteristică de bază, inerentă a societății peruane. Iar conflictul este esența oricărei povești. Toate poveștile iau naștere ca urmare a conflictelor, a diferențelor, a barierelor ce par imposibil de depășit.
Mulți dintre cei mai importanți scriitori ai noștri – printre care Mario Vargas Llosa, José Maria Arguedas, Alfredo Bryce, Julio Ramón Ribeyro – au abordat în romanele și povestirile lor diferențele culturale și sociale din societatea peruană. Romane precum Orașul și câinii, Copacul care va dăinui, O lume pentru Julius au pornit de la premisa a ceea ce se poate întâmpla atunci când un grup eterogen de oameni sunt puși alături într-un spațiu conflictual. Conflictul care a stat la baza acestor texte este esențial pentru mecanismele istorisirii. De aceea, pentru a exprima această realitate variată, autorii au folosit tehnici care exprimă multiplicitatea nivelurilor realului. Nu degeaba Vargas Llosa a numit Peru „țara celor o mie de chipuri”, iar Arguedas se referă frecvent la Peru cu metafora, celebră printre noi, „todas las sangres”. Dar diferențele culturale pot fi anterioare sosirii migranților europeni. Chiar acel mit întemeietor al Imperiului Inca, cel al fraților Ayar, spune povestea neînțelegerilor dintre frați cu identități diferite. Acest mit este, de asemenea, expresia conflictului fratricid. Acum e momentul să fac o scurtă referire la relația dintre lumea modernă și cultura andină. Lumea andină are o percepție aparte a ființei umane aflate mereu în comuniune cu natura, provenită, cel mai probabil, din moștenirea orientală. Pe de altă parte, percepția lor asupra timpului este diferită de cea a occidentalilor. Este suficient să spunem că în limba quechua cuvântul „ñawpa” înseamnă atât „trecut”, cât și „în fața”. În universul quechua, trecutul este ceea ce se află în fața noastră, pentru că este cunoscut. Viitorul, pe de altă parte, este etern necunoscutul, adică ceea ce se află în spatele nostru. Cuvântul „yuyay” înseamnă atât „a gândi”, cât și „a-și aminti”. Amintirea și gândirea sunt sinonime în gramatica și gândirea quechua, în timp ce în lumea occidentală ele sunt considerate extrem de diferite, gândirea fiind asociată cu atenta planificare.
Să trăiești în Peru înseamnă să fii martor, la tot pasul, al diferențelor culturale dintre oameni. Poți observa, astfel, episoade cotidiene disparate, dar care dezvăluie diferențele profunde și problemele spinoase pe care acestea le provoacă în viața de fiecare zi. Deși s-au făcut multe progrese, există încă semne clare de rasism și discriminare în spațiile publice și private. A trăi într-un
astfel de mediu este o binecuvântare pentru un scriitor, deoarece această lume e plină de povești ce trebuie spuse. În viața cotidiană, când suntem întrebați cum o ducem, pare că avem o singură poveste de spus dacă răspundem „rău”. Toate poveștile valoroase pornesc de la premisa unor personaje distincte, separate prin bariere clare. O societate atât de bogată precum cea din Peru oferă locuitorilor săi posibilitatea de a trăi exact în această diferență. Diversitatea și consecința ei naturală, conflictul, sunt premisele oricărei istorisiri. Nimeni nu vrea să spună sau să citească o poveste în care personajele sunt toate la fel.
De la începutul timpurilor, poveștile au avut în centru o temă esențială: confruntarea unui personaj cu o lege străină. În acest sens, fiecare poveste, fiecare relatare, e istorisirea unei rebeliuni. Probabil am putea defini orice poveste drept înregistrarea procesului de rebeliune al unui personaj împotriva legilor pe care alții vor să i le impună. De la miturile religioase la teatrul clasic, trecând prin istoriile cavalerești și începuturile romanului modern, poveștile au surprins toate detaliile relevante pentru câte un personaj care se revoltă împotriva legilor sociale, culturale sau politice. Acesta este motivul pentru care am spus că ficțiunea a început în ziua în care șarpele a intrat în paradis. Înainte de apariția șarpelui, în a treia carte a Genezei, Adam și Eva trăiau în acel timp înghețat al paradisului. Timpul armoniei este timpul non-evenimentului, timpul non-episodului. Mitul lui Adam și al Evei nu ne vorbește aproape deloc despre acest timp înghețat, deoarece nu există nicio poveste de spus. Înainte de sosirea șarpelui, nu exista nicio istorisire. Atunci când șarpele sosește, el aduce cu sine elementul transgresor, adică imaginația și curiozitatea. Imaginația și consecința sa naturală, curiozitatea, instaurează timpul, secvențialitatea, succesiunea, cu alte cuvinte, povestirea. Ele sunt catalizatoare ale acțiunilor umane, atât fizice, cât și subiective. O poveste este înregistrarea a ceea ce se întâmplă atunci când ființe diferite se confruntă între ele. Dumnezeu, Adam, Eva, șarpele – nu există personaje mai potrivite pentru o poveste care să fie un exemplu mai complet de intrigă, desfășurare a acțiunii și deznodământ. Acesta este motivul pentru care romanul apare în Evul Mediu târziu, când se impune și concepția istoriei înțeleasă ca permanentă mișcare și evoluție.
Forța motrice a poveștilor din orice epocă este modul individual în care personajele fac uz de libertatea lor. Acest cadru general permite explorarea identităților umane. Căci orice roman pune la încercare un fapt esențial: ce va face un personaj în fața neprevăzutului, a riscului, a amenințării? Cum va reacționa instinctiv la situațiile care îl pun la încercare și îl provoacă? Această metodă constă în plasarea personajului într-o situație obișnuită și confruntarea sa cu o amenințare. Un personaj se dovedește a fi cu adevărat ceea ce este doar în situații de risc și de amenințare. El e definit de dilemele sale și de deciziile pe care le ia în fața neprevăzutului. În acest sens, orice personaj este testat în fiece clipă, mai ales într-o societate precum cea peruană, alcătuită din atât de multe culturi diferite. Poate din cauza complexității istoriei sale și a temelor specifice ale unor grupuri sociale aflate în conflict, literatura peruană a fost predominant realistă. Spre deosebire de contemporanii lor din literatura argentiniană sau uruguayană, scriitorii peruani au optat pentru portrete sociale sau istorice. După cum am mai spus, multe dintre romanele lor sunt profund legate de viață și de tot ceea ce înseamnă tensiune culturală.
A spune o poveste înseamnă a explora identitatea ascunsă a ființelor umane prin intermediul oglinzii critice a limbajului. Este o operațiune de căutare a personajelor, dincolo de măștile vieții lor cotidiene. Limbajul narativ este special echipat pentru a se deplasa cu ușurință pe și printre planurile celei mai profunde intimități și ale celei mai acute obiectivități. El poate reproduce mișcările violente ale inconștientului și poate relata acțiunile obiective ale unui personaj. Narațiunea este acea oglindă ce poate deveni și lentila unei prisme, a unui microscop sau o imagine panoramică. Scrierea de romane și povestiri este, de asemenea, un mod de autoexplorare a temelor care îi afectează în secret pe scriitorii înșiși. Un autor scrie adesea despre subiecte de care nu știa că e interesat sau obsedat. În același timp, el stabilește o comunicare secretă, profundă, esențială cu obsesiile ascunse ale cititorului. Acesta este motivul pentru care nu există o formă mai autentică de comunicare decât cea dintre cititori și scriitori.
Plasându-și personajele într-un scenariu, făcându-le să răspundă provocărilor și riscurilor, explorându-le deciziile și dilemele, scriitorul își pune în fiecare clipă câteva întrebări: până unde poate merge acest personaj? Ce este el în stare să facă? De ce și-ar sacrifica viața? Aceste interogații pot să nu-și găsească întotdeauna răspunsul, deoarece ele nu sunt explorate prin intermediul unor concepte, ci prin acela al unor acțiuni ambigue. Întrebările unui scriitor își găsesc răspunsul doar în alte și alte întrebări despre un personaj. Un scriitor își descrie personajele în acțiune, dar cele mai importante opere ale umanității sunt cele care nu oferă vreun răspuns sau vreo interpretare unică. Nici Don Quijote, nici Hamlet, nici În căutarea timpului pierdut nu oferă vreo unică soluție la problemele existenței. Nimeni dintre cei care-și doresc răspunsuri simple sau unice nu ar trebui să citească vreo carte. Doar persoanele interesate de contradicțiile și ambiguitățile vieții fiecărui personaj în parte pot aprecia cu adevărat o operă literară. De asemenea, nu cred că un scriitor exprimă anumite teme precum „frumusețea”, „adevărul”, „iubirea”. Cred, mai degrabă, că orice scriitor se retrage într-o cameră obscură și caută, nu o dată bâjbâind, iar tot ceea ce face e legat de un univers foarte concret. Explicația este că niciun scriitor nu este interesat de prototipuri, ci doar de indivizi.
Marea diferență dintre limbajul științei și cel al artei poate fi un exemplu. Limbajul științific are nevoie de precizie pentru a-și atinge scopurile. Nimeni nu poate concepe o exprimare științifică lipsită de precizie. Cu toate acestea, limbajul artistic are țeluri complet diferit. Acesta nu urmărește precizia, ci mai degrabă opusul ei, scopul său fiind tocmai de a evidenția ambiguitatea, multivalența existenței. Viața este întotdeauna ambiguă. În romanele lui Henry James, de exemplu, vedem adesea cum un impuls erotic poate fi și o emoție egoistă, narcisistă sau violentă, în timp ce o dovadă de bunătate sau de politețe poate fi deopotrivă o expresie a aroganței. În creații precum The Turn of the Screw (O coardă prea întinsă), experiența fricii este legată de dorință, iar dorința de a proteja copiii, de moarte.
Literatura este, poate, și un răspuns al omului în fața necunoscutului. Poate că originile sale se află în căutarea unui răspuns pentru ceea ce nu poate fi explicat. Primele povești ale umanității erau legate de interpretarea supranaturală și religioasă a lumii. Multe dintre cele mai vechi mituri au servit la explicarea inexplicabilului. Strămoșii noștri, de exemplu, căutau să explice originea fenomenelor naturale prin povești. Schimbarea anotimpurilor, cutremurele, amurgul erau surse de uimire pentru străbuni. Nimeni nu putea explica de ce se cutremură pământul sau de ce apune soarele. Răspunsul lor la aceste uimiri au fost miturile și legendele vizând fenomenele naturale. Astăzi știm de ce se produc toate acestea. Putem explica schimbarea anotimpurilor, cutremurele și alte evenimente. Și totuși, mai sunt încă multe mistere de rezolvat, chiar mistere din viața noastră de fiecare zi: de ce se îndrăgostesc oamenii, de ce trăiesc împreună sau se despart, care este mecanismul care pune uneori în primejdie prietenia sau determină resentimentele, de ce o persoană foarte crudă poate fi în stare și de acte de compasiune? De ce un om altfel ireproșabil poate fi brusc capabil să-și trădeze prietenul? Ce anume te face câteodată să cauți cu orice preț să-ți atingi scopurile, chiar și atunci când știi că nu ai nicio șansă și că acest demers nu este susținut de vreo convingere religioasă sau ideologică? Nu avem răspunsuri la multe dintre aceste întrebări, la fel cum strămoșii noștri nu aveau răspunsuri în fața fenomenelor naturale. Poate că acesta e motivul pentru care, asemenea lor, spunem povești, căci acesta este modul cel mai adecvat de a ne exprima uimirile.
Dacă literatura este înregistrarea comportamentului nostru în fața neprevăzutului și reflectarea conflictelor din realitate, este evident că războiul oferă contextul cel mai potrivit în acest sens. Sentimentul personal și colectiv de amenințare și risc asociate războiului reprezintă cadrul ideal pentru descoperirea identității ascunse a unui personaj.
Romanul meu Ora albastră este plasat tocmai într-o epocă a violenței extreme, într-o societate deja conflictuală în mod natural. În 1980, teroriștii din gruparea maoistă Sendero Luminoso au declarat război deschis guvernului peruan. În luna mai a aceluiași an, liderul grupării, Abimael Guzmán, un profesor de filozofie care scrisese chiar o lucrare despre Kant, a dat ordin să fie arse toate buletinele de vot dintr-un sat din sudul Anzilor. La scurtă vreme, Guzman a ordonat adepților săi să agațe cadavre de câini pe stâlpii de electricitate de pe o stradă din Lima. Acești câini erau simboluri ale membrilor Partidului Comunist Chinez care au atacat moștenirea lui Mao Tze Dong în acei ani. Urmând ideile lui Mao, Guzman și Sendero Luminoso au declarat război guvernului ales în mod democratic. Au torturat și executat autoritățile regionale și familiile acestora. Au dărâmat posturi de transmisie a energiei electrice și au masacrat comunități întregi care au refuzat să le sprijine mișcarea. Unul dintre primele cazuri a fost masacrul de la Lucanamarca din aprilie 1983, când 69 de persoane au fost ucise de membri radicali ai grupării. Potrivit lui Guzmán și adepților săi, toate aceste acte au fost comise în numele justiției sociale. Guzmán a devenit rapid un erou într-o țară afectată de inegalitate și prejudecăți. Vechile resentimente au devenit un factor de mobilizare pentru mulți luptători din Sendero Luminoso.
Războiul a durat treisprezece ani, din 1980 până în 1993. Am locuit în Lima în timpul ultimilor opt ani de conflict. Teroriștii au comis acte brutale și, adesea, răspunsul armatei a fost, de asemenea, atroce. Forțele armate și-au stabilit cartierul general în Ayacucho, unde a început conflictul. Din nefericire, aceste baze au devenit adesea locuri ale torturii. Am vrut să scriu o povestire plasată în perioada acestui război pentru că mi s-a părut că evidențiază multe adevăruri cu privire la originile societății noastre, la barierele și diviziunile sale. Cum se dezvoltă sămânța unei povești în mintea unui scriitor? Cum se face că un autor poate deveni obsedat de un personaj, o situație, o intrigă, astfel încât singura modalitate de a scăpa de această obsesie este să scrie despre ea? Mi-am pus aceste întrebări de multe ori, dar nu am nici acum un răspuns definitiv. Ora albastră a pornit de la o conversație cu un prieten, jurnalistul Ricardo Uceda, care făcuse cercetări asupra evenimentelor care au avut loc în timpul confruntărilor cu membrii grupării Sendero Luminoso.
Într-o zi, în timp ce luam prânzul, Ricardo mi-a spus o poveste care m-a intrigat. În timpul războiului, multe femei tinere din satele de lângă Ayacucho erau duse în baze militare, unde uneori erau torturate și violate. Într-o astfel de ocazie, comandantul cazărmii din orașul Huamanga a întâlnit o anume prizonieră și a decis să-i salveze viața. În loc să permită să fie violată și executată, așa cum se procedase în alte ocazii asemănătoare, generalul a decis ca femeia să locuiască în cazarmă, deși ca prizonieră. În cele din urmă, ea a evadat și a ajuns la Lima. Aceasta e povestea pe care mi-a spus-o prietenul meu. Relatarea mi s-a părut fascinantă, pentru că reflecta o temă care mă interesează în mod deosebit, și anume situația unei ființe umane puse la grea încercare în mijlocul amenințărilor războiului. Faptul că, într-un context atât de dur, un ofițer a cruțat viața unei prizoniere mi s-a părut ceva cu adevărat sugestiv, exprimând întreaga complexitate a temei ambiguității pe care eram interesat să o explorez și având deplinul potențial de a deveni premisa unui roman. Deși prietenul meu mi-a spus multe alte istorii cumva înrudite în acea zi, aceasta mi-a rămas în minte. Iată un om care a fost torționar în război, un om de rang înalt, probabil cunoscut pentru cruzimea sa. Și totuși, la un moment dat, a fost capabil de o licărire de compasiune. A salvat femeia de la o moarte sigură. Nu exista nicio explicație pentru asta. Cum nu puteam să uit această poveste, am decis să o explorez într-un viitor roman.
Atât generalul, cât și femeia erau încă personaje îndepărtate pentru mine. De aceea am decis să îi abordez dintr-o perspectivă diferită. Am hotărât ca povestea să fie plasată la câțiva ani după eveniment. Întrucât trebuia să privesc din punct de vedere narativ aceste personaje, generalul și femeia, și să iau o anumită distanță față de ele, am decis să plasez acțiunea romanului la câțiva ani după evenimentele cu pricina. Am hotărât ca protagonistul meu să fie fiul generalului, un avocat înstărit, având o căsnicie fericită, care descoperă brusc că tatăl său a fost un torționar și, de asemenea, că a cruțat viața acestei prizoniere. După moartea mamei sale, avocatul se întâlnește cu fratele lui, pe care nu-l mai văzuse de mult timp, și îi spune adevărul. Îi mărturisește că tatăl lor a ținut prizonieră o tânără de care s-ar fi îndrăgostit. M-am gândit că atunci când protagonistul află acest adevăr despre tatăl său, va apărea o fisură în viața sa. Iar acest gol s-ar putea traduce prin dorința de a o găsi pe acea femeie pentru a descoperi adevărul despre tatăl lui, despre familia sa, despre sine. De asemenea, despre adevărurile ascunse până atunci ale lumii în care a trăit. Acesta ar fi întregul fir narativ. Așadar, dacă ar trebui să rezum, aș spune că Ora albastră este istoria căutării protagonistului, în vederea re-construirii propriului trecut. Ceea ce protagonistul vrea să facă este să descopere că trecutul său este diferit de cel pe care îl știa. El va înțelege că acest nou trecut îi conferă o nouă identitate, iar acum este momentul în care memoria și dorința se contopesc în substanța aceleiași căutări. Adrián Ormache, personajul principal, este hotărât să o găsească pe acea femeie, Miriam. Căutarea e dificilă, plină de obstacole, inclusiv cele care apar în mod neașteptat în mijlocul propriei familii. Ormache merge la Ayacucho și străbate multe zone și cartiere din Lima în care nu fusese niciodată, căutând indicii despre femeie. Eu însumi, pentru a scrie această carte, am călătorit până la Ayacucho pentru a afla cât mai multe despre contextul poveștii pe care o scriam, pentru a-i întâlni pe localnicii care fuseseră martori ai războiului și pentru a asculta poveștile care au rezultat din acele atrocități. Fiecare dintre oamenii pe care i-am intervievat avea amintiri teribile. În timpul călătoriei mele, am decis să schimb locul evenimentelor, astfel că Huamanga a devenit Huanta, și am adăugat câteva informații despre identitatea femeii. De asemenea, am făcut multe de fotografii cu drumuri, prăpăstii din zona andină, cu stadionul Huanta, care era pe atunci închisoare. La întoarcerea la Lima, am lucrat adesea pornind de la aceste fotografii, pentru că ele mă făceau să mă simt încă acolo.
Se discută și astăzi în Peru dacă ar trebui să uităm sau să iertăm tot ceea ce s-a întâmplat în timpul războiului. Întotdeauna am crezut că este mai bine pentru o societate să-și privească atentă rănile și să-și asume trecutul. Scriitorii sunt cei care au datoria să deschidă toate cutiile Pandorei din societățile în care trăiesc. Dacă un autor își explorează rănile secrete prin scris, el se apropie și de inconștientul societății pe care o descrie. Adrián Ormache explorează zone ale realității și ale lui însuși de care nu era conștient. Descoperă că fratele său, pe care îl disprețuise, nu era chiar atât de diferit de el. Află despre momente din biografia tatălui său pe care nu și le imaginase niciodată și care îl reconciliază cu el. Își dă seama că există și alte ființe umane, care trăiesc la marginea realității, care îi sunt asemănătoare. Și înțelege că există ceva în el care l-a legat întotdeauna de ele. Numele Adrian, o variantă a lui Adam, se referă la pierderea paradisului de către personaj, pe măsură ce acesta caută adevărul. Numele lui Miriam, pe de altă parte, este o altă variantă pentru Maria. Simbolismul catolic este, desigur, prezent în aceste detalii. În Ora albastră, personajul Miriam reprezintă numeroșii oameni fără de nume ai războiului, cei ale căror acțiuni și fapte au contat la un moment dat. Ea este una dintre eroinele necunoscute ale lumii. A luptat pentru supraviețuirea fiului său, a făcut tot posibilul să nu cedeze în fața violenței din jurul ei.
În timp ce mă documentam pentru această carte, am descoperit mulți alți eroi necunoscuți. Unul dintre ei e un profesor care preda într-o școală rurală din Ayacucho. În momentul în care luptătorii de gherilă din Sendero Luminoso i-au intrat în clasă, l-au pus să cânte imnul mișcării teroriste în fața elevilor săi. Profesorul a refuzat. Soldații l-au împușcat pe loc, în fața clasei. Nu am aflat numele acestui om, dar el este un exemplu pentru mulți alții. Pentru polițiștii care au murit încercând să apere pe cineva, pentru infirmierele care și-au riscat viața încercând să trateze răniții. Când eram foarte tânăr, am citit Middlemarch, romanul lui George Eliot, o carte care m-a impresionat foarte mult. Într-unul din pasajele finale, naratorul face referire la buna și nobila Dorothea și se referă la efectul pe care ea l-a avut asupra vieții celorlalte personaje, concluzionând: “But the effect of her being on those around her was incalculably diffusive, for the growing good of the world is partly dependent on unhistoric acts; and that things are not so ill with you and me as they might have been, is half owing to the number who lived faithfully a hidden life, and rest in unvisited tombs.”[1]
Aceștia sunt eroii existenței cotidiene care m-au interesat întotdeauna și cred că, la fel ca în poemul lui Borges, Los justos, ei salvează lumea. Când a scris aceste cuvinte, acum un secol și jumătate, George Eliot cu siguranță nu și-a imaginat că ele s-ar putea aplica și unui loc atât de îndepărtat în timp și spațiu, sau că ar putea ajuta un scriitor latino-american de la celălalt capăt al lumii să înțeleagă mai bine atât de multe personaje din istoria recentă a țării sale. Poate pentru că toți scriitorii, de oriunde ar veni, spun întotdeauna aceeași poveste.
Prezentare și traducere de Rodica Grigore
[1] „Dar efectul ființei ei asupra celor din jur a fost incredibil de profund, deoarece binele din lume depinde în parte exact de acele acte aparent lipsite de istorie; simplul fapt că lucrurile nu stau atât de rău pe cât ar fi putut sta pentru tine sau pentru mine se datorează cel puțin pe jumătate celor care au trăit cu credință o viață neștiută și care se odihnesc acum în morminte uitate.”