* * *
prizonieri pe o corabie în largul mării
el cântă la ghitară ea dansează
mişcările ei ard ochii ca sarea
mateloţii râd aplaudă se închină
la buricul femeii cum la Steaua Polară
curge romul poate şi sângele cui îi
pasă se joacă barbut zarurile sar mai
sus decât peştii marea îşi împinge ecoul
înspre margini până şi cei pedepsiţi
simt lanţurile uşoare se spun
poveşti cu sirene corsari balene albe
muzica roteşte cuţite în inimă
sclipeşte dintele de aur
al vicleniei se apropie dimineaţa
pe neaşteptate dansatoarea se opreşte
simte degetele ghitaristului reci pe şira spinării
„la posturi! la posturi!” răcneşte căpitanul
o notă falsă a schimbat direcţia vântului.
* * *
O rană mişcătoare, poetul.
O închizi aici, se deschide dincolo.
Degustător de apă vie, de apă moartă.
Privirea lui este când transparentă,
când mai opacă decât perdelele Vaticanului.
Uneori indiferent, alteori sângerează
în fotografiile vechi. Tăcut sau, dimpotrivă,
mai zgomotos decât copiii ce fugăresc pisica
de coada căreia au legat, în joacă, un zmeu din tablă.
Nu-l întrebaţi despre adevărul cuvintelor sale
– infirmiere bătrâne cu braţe albe,
străduindu-se zadarnic să-i aline durerea.
El va muşca din urechea creionului.
Îşi va striga pe nume îngerul.
* * *
orchestra face repetiţie în urechea
tăiată a lui van gogh
cât mai e până la marele concert?
te întreb tu taci de emoţie păsările călătoare
au hotărât să plece mai devreme
să-şi clocească ouăle în zbor
se vor întoarce se vor întoarce poate
mint ochii tăi mă privesc umezi ca
două orezării vecine despărţite de un pod
de ceaţă trecut de îngerii
ce şi-au pierdut aripile
când ne iubim zidurile ierihonului
se surpă la primul suspin îmi spui
eu tac simt cum se întinde
la nesfârşit arcul de jucărie al inimii
se va rupe se va rupe strig
ziua îşi adună instrumentele
se retrage cu degete obosite cât
mai e până la marele concert? te întreb
tăcem amândoi piticul plânge cu lacrimi
de uriaş o Doamne
prea des ne vine rândul să murim!
* * *
Răsare soarele. Inima mea e o sclavă
căreia îi redau în fiecare dimineaţă libertatea,
dar ea o refuză cu îndârjire.
Rămâi în piept inimă! Pe mine mie reîntregeşte-mă!
E o dimineaţă însorită. Femeile îşi caută
frumuseţea pierdută într-un ochi de fântână.
Soarele nu mă recunoaşte. Oare nu eu
am retezat, cu dinţii, vrejul încă verde al lunii
şi am împins-o în mare?
Aşa e viaţa, îmi spun. Descumpănită. Ca o
mireasă furată şi dusă pe linia frontului
– albul rochiei sale va fi semn de şi mai aprig război.
Oraşul se dezmorţeşte. Răsare soarele, mi-e teamă.
Departe, în grajduri de mărgean,
bat din copite iepele sure ale norilor.
Sunt singur. Fără tine, inima mea e un castel din nisip
împietrit în al cărui turn sunt pus – ah! – pe vecie
în lanţuri de iarbă. Dar despre asta se tace.
Ei da, cel mai bine plătit e martorul mut.
Răsare soarele –
un negustor viclean ce vinde coroane
din aur fals regilor închipuiţi, clovnilor de o zi,
poeţilor de o noapte. Răsare soarele. Galben.
Dumnezeu se preschimbă în cerşetor.
* * *
Şarpele înghite pământul.
Se ascunde şi aşteaptă, liniştit, să-l digere.
Cine sunt eu? Un licurici în palma orbului?
O pasăre cu rău de înălţime? Un calendar
ale cărui zile trec de-a-ndoaselea, asemeni
păstrăvilor ce urcă spre izvor? O noapte
în care luna se îndrăgosteşte şi fuge de acasă?
Mi-e teamă.
Nu ştiu când şarpele va fi iarăși înfometat.
* * *
Eu şi Celălalt – doi sălbatici
ce se privesc, întâia oară, în oglindă.
Eu sparg oglinda,
convins că vrea să îmi fure chipul.
Celălalt adună cioburile, să poată reconstrui,
mai târziu, lumea distrusă de mine.
Într-o zi, am tras o săgeată în soare
şi el a sângerat ca un războinic.
O vreme n-a mai ieșit pe cer.
Mi-a fost teamă de întuneric,
dar Celălalt m-a ţinut de mână ca pe
un orb adevărat, deşi îmi cunoştea vina.
Am vrut să înec luna
şi i-am legat o pietricică de picior.
Celălalt a făcut-o să plutească pe ape.
Am încercat să-mi ucid stăpânul
cu un fagure de miere otrăvit.
Celălalt, prefăcut într-un roi de albine,
l-a alungat, împiedicându-l să guste din el.
Şi câte altele! M-am săturat! Vreau să
mă lepăd de Celălalt, să-l izgonesc, să nu-l mai
simt sub piele. Viaţa mea să nu mai semene
cu un pod de cale ferată deminat
în fiecare noapte de un somnambul!
Urlu. Celălalt, liniştit, mă priveşte.
De ce, Doamne, simt că fără el nu aş fi decât,
pe fundul apei, o jumătate de peşte?
* * *
Trecea prin piața orașului. O fluierau
zidarii și le tremura firul cu plumb,
cerșetorii refuzau pomana,
nebunii se întorceau fericiți
în ospicii, clopotarii încurcau funia
cu coada pisicii. Miauuu! Pasul ei trezea
din amorțire șerpii caselor. Într-o zi
s-a întâlnit cu un cortegiu funerar și mulți pot jura
că au auzit cum a mai bătut încă o dată inima mortului.
Ptiu, drace!! Artiștii o divinizau. Îi scriau poezii,
o pictau nud din imaginație, îi cântau la mandolină.
Doar femeile îi făceau farmece de boală.
Doamne! Era așa de frumoasă că până și copiii
din pântecele mamelor
dădeau din mâini și din picioare
mai mult decât de obicei!
Într-o zi a dispărut.
Se zvonește că s-ar fi aruncat
pe fereastra unei rochii de mireasă.
* * *
Mama era fată în casă la bogați
Într-o zi, ștergea praful de pe pian.
Din întâmplare, i-a atins o clapă.
Pianul a sunat. Mama s-a speriat și,
crezând că făcuse ceva rău,
a fugit în pădure. Acolo l-a întâlnit pe tata.
Tăia lemne și nu știa că există femei.
Pentru cine tai lemnele acestea?
l-a întrebat mama. El a ridicat din umeri,
a scuipat în palme și a lovit cu securea.
Așa m-am născut eu.
* * *
Mă privești și taci. Cât o întreagă orchestră
după ce i-au fost furate instrumentele.
Inima mea? O pasăre ce clocește oul de unde
așteaptă ea însăși, înfrigurată, să iasă.
Uite, un pahar cu vin roșu se clatină
în pieptul lui Dumnezeu!
Nădăjduiesc să îl dai peste cap într-o zi.
De dorul tău își uită fețele zarul câștigător.
Noapte fără lună. Sunt fericit: tu ești
singura bijuterie din lume care poate
fi admirată numai pe întuneric!
O clipă am crezut că voi fi liniștit.
Dar cineva a spart ferestrele cercului.
O luăm de la capăt. Tu mă privești și taci.
Eu te iubesc. Știu, dragostea nu a vindecat,
niciodată, pe nimeni. Ea doar deschide răni
peste care noi, încrezători, presărăm sare.
* * *
Nu scrie să te răzbuni! Scrie să te eliberezi
de dorința de a te răzbuna. Ai văzut cireșul?
El își primește înapoi florile în fiecare primăvară,
deși știe că îl vor părăsi iar. Și e fericit. An de an
mai fericit. Fericit până la paroxismul culorii.
O, iubito! Tu mă privești neîncrezătoare
ca și cum – în chip de corb alb –
te-aș ademeni înspre moarte.
Dragostea noastră? O primăvară siberiană
în care, poate, va înflori un cireș.