ROMÂNIA LITERARĂ 42 / 2025
Din 3 octombrie. Gabriel Chifu, „Vin barbarii…”: Mie mi se pare că, în acest moment, în literatura din spațiul nostru, se petrece, desigur păstrând proporțiile, un fenomen asemănător cu migrația popoarelor, un fel de venire a barbarilor, un fel de invazie a unor persoane care nu stăpânesc, nu cunosc regulile scrisului și lovesc cu înverșunare în zidurile cetății literelor, tulburându-i ființarea, amenințând chiar să strice întreg edificiul literar românesc… Ce fel de lume e asta, a prezentului? Una desfigurată de porniri paranoice, una populată de inși care nu-și văd lungul nasului, care se autoproiectează în ipostaze mărețe, cu coroane regale pe cap, când statura lor reală e întristător de modestă… Să amintesc și sentimentul dezolant pe care-l am citind sau ascultând cu diferite prilejuri unele texte literare aparținând unor persoane care și-au făcut, cum-necum, un nume: au publicat plachete, volume, uneori au obținut și diverse succese/ premii cu producțiile lor sau acestea chiar le-au fost traduse în alte limbi, când, în realitate, ei sunt cu totul și cu totul în afara literaturii, nu au deprins nici abc-ul acestei arte, lipsa lor de talent e izbitoare. Și, în fond, prin prezența lor în spațiul literar, unde nu le e locul, mistificarea este totală. Mai ales în poezie – căci ea pare o îndeletnicire scripturală mai la îndemână! – asaltul diletanților este uluitor, este de neoprit, ca o invazie a popoarelor migratoare… Le poate ține piept cineva acestor noi călăreți neostoiți ai scrisului, atât de ofensivi? Nu cred, nu cred. Și-au constituit rețele puternice, își dau like-uri, se validează reciproc într-o lume a falsurilor care capătă certificat de autenticitate… Consider că toată această nefastă instalare în literatură a unor autori fără niciun fel de îndreptățire valorică a fost și este înlesnită de dispariția vămilor (e vorba de vămi literare, bineînțeles), a grilelor, a sitei critice, a filtrelor estetice. În altă pagină, Alex Păun, „Gânduri despre roboți și inteligența artificială”: Două tipuri de personaje au obsedat literatura de anticipație a secolului XX: roboții și extratereștrii. Ei bine, roboții sunt aici. Sau vor fi aici cât de curând. Părerea mea este că marea literatură de anticipație își primește azi dreptatea care multă vreme i s-a refuzat; și că va fi reevaluată într-o lumină mult mai gravă, mai respectuoasă. Glumesc uneori spunând că, dornic să mă țin la curent, am început să citesc romane științifico-fantastice de acum 50 de ani: sunt mai la zi decât presa. În sumar, selectiv: Al. Călinescu, Emil Nicolae, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Ioan T. Morar, Dan Stanca, Radu Florescu, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Dan Gulea, N. Oprea, Paul Aretzu, Angelo Mitchievici, Cristian Pătrășconiu, Paul Cernat, Ioan Pintea, Carmen Focșa, Lucian Scurtu, Mircea Gelu Buta, Mihaela Albu, Lucian Vasiliu, Leo Butnaru, Cătălin Davidescu, Adrian Lesenciuc.
Din ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 40 / 19 septembrie 2025, Gabriel Chifu, „Literatura tinerilor”: Această insistentă, obsesivă dorință a noastră, a celor din generațiile mai vechi, de a întineri Uniunea Scriitorilor. Excesul nu e bun, mai niciunde. În acest caz, în mod sigur nu. Putem ușor să cădem în ridicol căutând să promovăm tineri cu orice preț, uneori și împotriva voinței lor. Ca pe vremea luptei de clasă, când originea „sănătoasă“, muncitorească îți asigura ascensiunea socială, și astăzi avem tendința de a transforma de data aceasta vârsta, respectiv tinerețea, într-un criteriu decisiv de promovare și ajungem să închidem ochii când măsurăm calitatea literară a scrieri – lor. Nu e în regulă. Valoarea estetică trebuie să ne intereseze, ea trebuie să primeze.
RAMURI 9 / 2025.
Ioana Pârvulescu (interviu realizat de Robert Șerban): Scriitorii pentru mine se împart în două categorii: cei care au citit Biblia și cei care n-au citit-o. Nu vreau să fac clasamente, pentru că sigur apare câte o excepție notabilă, dar am senzația că cei din prima categorie au mai multe căi de acces la marile probleme ale omului și mai multe șanse la durabilitate în timp. Eu, una, citesc cu plăcere și cărți efemere care pot umple frumos timpul, dar cărțile celorlalți ne schimbă calitatea timpului… Am constatat că femeile citesc mai mult și cumpără mai des cărți… La Litere proporția e este 90% feminin, 10% masculin. De ce? Presupun că bărbații, antropologic vorbind, au fost mereu mai orientați spre acțiune, spre rezolvări practice, spre lumea mare dinafară, pe când femeile spre visare, contemplare, evadare interioară… În altă pagină, Călin Vlasie, „Poezia, încotro?”: Viitorul poeziei va coexista cu realitatea virtuală, iar cuvântul va împărți scena cu sunetul, imaginea și datele lumii… Direcțiile majore în care se îndreaptă poezia (2025-2035): vector de evoluție – generatoare mari de limbaj (GPT, Llama, Claude) produc versuri la comandă; studii 2024-2025 arată că cititorii nu mai disting clar între poezie umană și cea IA… Se deschide scena pentru co-autorat om-mașină și pentru poeți-curatori / administratori de date… Se mută accentul de la „scriere” la „orchestrare” și ridică probleme de semnătură, proprietate intelectuală și etică a datelor… Se scoate poezia din text fix și o trece în flux fiziologic; experiența devine unică pentru fiecare corp-cititor… Poezia viitorului nu va avea o singură formă, ci un ecosistem de forme – de la versul vertical de ecran până la camere VR (realitate virtuală) pline de cuvinte navigabile – toate traversate de inteligență artificială, date și performance live. În acest peisaj, poezia devine tot mai puțin un obiect static și tot mai mult un proces, iar poetul, un arhitect de experiențe. În sumar (selectiv): Gabriela Gheorghișor, Cătălin Pavel, Gh. Grigurcu, N. Prelipceanu, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, Gela Enea, M. Ghițulescu, Silviu Gongonea, Gabriel Nedelea, Liviu Mircea, G. Popa.
CONVORBITI LITERARE 9 / 2025
Simona Modreanu (interviu realizat de George Motroc): Chestiunea premiului Nobel pentru un scriitor român e o falsă problemă, pe care o alimentăm periodic de vreo 30 de ani încoace cu toate frustrările și neîmplinirile unei culturi „minore” (așa reiese din atitudinea aceasta ofuscată și autovictimizantă, nu e nicicum părerea mea, dimpotrivă, consider că avem o cultură mare, pe multiple planuri!). Cresc copioase scenarii de complot universal în jurul presupusei marginalizări a unei nații fără putere semnificativă de lobby pe lângă juriul Nobel. Nu cunosc bucătăria internă a acestui premiu, dar toată lumea a observat că, de ani buni, laureații au prea puțină legătură cu literatura (cu anumite excepții, desigur), ci mai curând cu virtuțile lor sociale, cu impactul asupra conștiinței unei părți largi din populație, cu atitudinea lor civică, chiar cu angajarea politică în favoarea drepturilor omului în general și ale minorităților în special, sau a păcii, a conservării mediului etc. Iar aceste problematici de interes general ar trebui să se reflecte și în opera lor… Cred că e o conjuncție de factori (în afara celui politic) aici: traduceri puține și/ sau proaste, lipsa unei problematici de cuprindere universală (și care să corespundă tendințelor actuale), lipsa unei promovări coerente, constante… Noi nu avem nimic dintr-o periferie culturală. Dar nu am știut și nu știm nici astăzi să facem două lucruri: să ne prețuim și să ne cultivăm valorile; și să găsim acel echilibru necesar… În altă pagină, Dan Ciachir, „ceea ce uităm sau ignorăm”: Una din greșelile pe care le comit frecvent intelectualii este aceea de a pune pe picior de egalitate religiile. Or, dintre toate religiile, numai creștinismul este religie revelată. Hristos-Dumnezeu, una din Persoanele Sfintei Treimi, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a făcut om, ne-a împărtășit condiția – fără a-și știrbi prin aceasta cu nimic divinitatea –, a luat asupra Sa păcatul strămoșesc și ne-a arătat cum trebuie să trăim pentru a dobândi viața veșnică… Celelalte religii monoteiste sunt întemeiate de oameni, chiar dacă vorbesc de existența unui Dumnezeu și I se închină. Altele sunt mai degrabă filozofii, în ele strălucesc rațiunea și gândirea omenească, grija pentru viață curată și conduită cinstită, dar nu sunt căi spre restaurarea umană și spre mântuire, cum se întâmplă în religia Dumnezeului întrupat. În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, I. Papuc, Gh. Grigurcu, C. Cubleșan, Mircea Platon, I. Holban, Aurel Ștefanachi, Radu Florescu, Gh. Vidican, Daniel Cristea-Enache, I. Lascu, V. Spiridon, Mihaela Grădinariu, Marius Chelaru, Gellu Dorian, Liviu Bordaș, Liviu Papuc, Ovidiu Pecican, Gina Stoiciu, Pavel Șușară, Valentin Talpalaru, Cristina Chiprian.
DISCOBOLUL 3 / 2025
Număr apărut în octombrie. Gheorghe Grigurcu, Jurnal: Absurdul, o senzualitate a intelectului? * Libertatea sumbră a slăbiciunilor, neîmplinirilor, erorilor noastre. * Scriptor. A trăi în recluziune, a te bucura de tine însuți suferind. * Senectute. Viața a trecut ca o vacanță, ca un concediu la mare, cum obișnuia să spună un confrate (vorba ți-a rămas în minte de multă vreme). Astfel e la o scurtă privire aruncată asupră-i. Dar viața lăuntrică oscilează între extreme. Pe de o parte apăsător reductibilă la cele mai mici unități de timp, pe de alta deschizându-se imprudent spre infinit. Resignare și inadaptare alternativ. În alte pagini, Aurel Pantea, „Fragmente despre indeterminat”: Poetul e agentul unei alte ordini. El suspendă pentru un moment semantismul limbajului. Abia din acel moment se poate numi poet… Starea poetică e, fireşte, repetabilă. Fiecare intervenţie a ei primeşte soluţii diferite. Fiecare invazie facilitează spiritului poetic intrarea în alte şi alte ordini semantice… Trăim sintactic… Când scriu, „prind” un timp fără sursă… În elaborare, se petrec periodice invazii ale conştiinţei poemului ca „obiect estetic”. Dacă o astfel de conştiinţă ar putea fi cu totul eludată, nu m-aş mai putea opri din scris… Fiecare poem oferă o salvare provizorie de indeterminat. Intuiesc în noi un fond foarte puternic ce nu se adresează decât timpului înţeles ca succesiune… Prima întâlnire cu indeterminatul am avut-o în copilărie, cred că aveam cinci sau şase ani. Aveam o cumplită reverie a unei mase uriaşe şi dense. Mi se „arăta”, într-un fel de adâncime spaţială, această masă de o culoare portocaliu-gălbuie. Palpita şi eu îmi simţeam fiinţa ameninţată de un fel de vertigiu. Îmi reveneam greu. Eram atras în acea masă. Când dispărea, aveam senzaţia unei eliberări. Nu eu doream să am reprezentarea ei. Ea „venea”. Tot pe atunci trăiam groaza că voi muri. În sumar (selectiv): Călin Vlasie, Ion Pop, Iulian Boldea, N. Oprea, Ovidiu Pecican, I. Buzași, Al. Cistelecan, Mircea Bârsilă, C. Cubleșan, Lucian Scurtu, Monica Grosu, Costel Stancu, Menuț Maximinian, Iulian Cătălui, Gela Enea, Gh. Jurcă, Virgil Todeasă, Mircea Popa, Cornel Nistea, Ion Popescu Brădiceni, M. Barbu. Dosarul Galei Poeziei Române Contemporane, Alba Iulia, 2025.
MIȘCAREA LITERARĂ 2 / 2025
Număr apărut în septembrie. Valeriu Stancu (interviu realizat de Olimpiu Nușfelean), la dosarul dedicat lui: Nu, nu am nici un cenaclu, nici un grup de prieteni, iar maestru… Hai să fim serioși! Câți din scriitorii români de azi crezi tu că merită acest nume, care e un adevărat blazon de noblețe? Mie-mi ajung degetele de la mâini ca să-i număr și, oricum, chiar dacă voi fi acuzat de lipsă de modestie, consider că eu sunt unul dintre aceștia, unul dintre puținii aleși. Chiar dacă breasla se preface că nu înțelege, eu totuși dețin câteva dintre cele mai importante premii literare care se acordă în Europa, am publicat 30 de cărți în țări ca Franța, Belgia, Italia, Germania, Portugalia, Croația, Ungaria, Serbia, Canada, Mexic, Peru, Iordania, Republica Moldova, apar în fiecare an în cel puțin două-trei antologii de poezie universală editate în străinătate, sunt invitat mereu (și am participat) la cele mai importante festivaluri de poezie și manifestări literare din lume… Poezia română este printre cele mai puternice, autentice, profunde, tulburătoare poezii care se scriu la ora actuală în lume… Când, în 1990, am intrat în Uniunea Scriitorilor chiar credeam în solidaritatea de breaslă, în puterea pe care o are și ți-o dă breasla. Numai că… am văzut cum se fac găștile, cum câțiva inși oploșiți în Capitală și plătiți de Uniune fac și desfac, în funcție de interese, „întâmplările fericite și nefericite” ale vieții literare, am constatat cu stupoare cum se acordă premiile pe tot felul de criterii care-l exclud pe cel axiologic (la un moment dat, când m-am revoltat împotriva unor nedreptăți legate de o astfel de acordare subiectivă a unui premiu cuiva care nu-l merita, am primit un răspuns care pur și simplu m-a năucit: „Lasă-l, domnule, că de cinci ani se roagă de noi să primească și el premiul ăsta!”), am simțit „pe propria piele” că acei care nu sunt bine văzuți la București sunt excluși din start din competiții… Nu cred că există o comunitate mai lipsită de comuniune decât cea a scriitorilor. Breasla scriitoricească din care, după opinia mea, abia dacă o jumătate dintre membri merită să facă parte, e minată de meschinărie, complicități, invidii, subiectivități… În sumar (selectiv): Varujan Vosganian, Icu Crăciun, Virgil Rațiu, Menuț Maximinian, Emanuela Ilie, Iacob Naroș, Ștefan Vida Marinescu, Gela Enea, Remus-Val. Giorgioni, Al. Cazacu.
ARCA 3 / 2025
Vasile Dan, „Cultură și lucrătorul în cultură”: Toată viața m-am străduit să nu ajung și eu cumva această făcătură numită atât de neinspirat, „lucrător în cultură”. Ci să încerc cumva să creez, dacă pot, cultură. În plus, e prea târziu să mă întorc din drum. Experimentul puterii vechi, de dinainte de 1989, pentru mine, ca pentru atâția alții, numărabili totuși, a eșuat. Acum se repetă, iată, în alte haine, fascinând sofisticat tânăra generație. Cred că e la fel de caduc precum a mai fost odată, în pofida mijloacelor digitale sofisticate. În alte pagini, Răzvan Voncu, „Vinul este libertate” (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Practic nu există scriitori importanți din literatura română – cu unele mici excepții – care să nu aibă o anumită relație cu vinul. Uneori această relație paradoxală: de pildă, un mare poet al voluptății cum este Macedonski nu are o relație extraordinară cu vinul și știm din mărturiile contemporanilor că nici în viața de zi cu zi poetul însuși nu era un ins sociabil: frecventa cafenelele, dar numai la ore decente și nu a fost niciodată văzut în… într-un context bahic sau într-un context de masă lungă domnească – așa cum procedau scriitorii români pe timpuri. Deci, el este un exemplu, un contraexemplu, un exemplu de relație prin absență. Și alți scriitori mari prozatori: de pildă, Rebreanu are o relație aparte cu vinul, pentru că Rebreanu era în viața de zi cu zi un taciturn, nu era un sociabil. În romanele sale, în cârciumă, se vorbește foarte mult și se bea foarte puțin, câteodată chiar deloc. Deci e un mare „vorbăreț” în scenele de convivialitate, dar prezența vinului este mai degrabă discretă și întâmplătoare. Hortensia Papadat-Bengescu are relație interesantă cu vinul, deși este femeie, și există această prejudecată că femeile ar trebui să se țină departe de indecență – vinul nu este o indecență, nicidecum – de aceea, Hortensia Papadat-Bengescu instituie în literatura noastră vinul burghez; și este o distincție importantă pentru că și în alte țări care aparțin civilizației vinului există o deosebire între vinul aristocratic și vinul burghez… Vinul e poveste. Povestea te înalță, te poate duce în anumite contexte, cu măsură, în zona aceea de deasupra, de înălțare impersonală de care vorbea Maiorescu, adică într-o zonă estetică. Vodca nu prea te duce în zonă. E o băutură violentă. E o băutură a unui imaginar violent… Întreabă C.P.: „Ce este mai periculoasă pentru literatură: beția cu vin decât beția de cuvinte?” Răspunde R.V.: Beția de cuvinte este cea care distruge literatura și astăzi asistăm la una dintre fazele acesteia… Experiența vinului nu e singura care lipsește în actuala generație de scriitori mai tineri, generație biologică, pentru că, deocamdată, generație de creație nu este, lipsește în primul rând experiența bibliotecii… Suntem o literatură a unui popor latin, vorbind un idiom latin, trăind într-un cadru de viață în care elementul central e moștenirea romană. După două milenii de la consumarea acestei experiențe. Ne spune că suntem o literatură de tip mediteraneean, exuberantă, câteodată superficială în sensul bun al termenului, adică însușindu-ne creator suprafețele. O literatură adaptabilă, pentru că, începând cu secolul al XIX-lea, ceea ce se vede în societatea românească și anume sincronizarea și pătrunderea influențelor occidentale se vede și în relația literaturii cu vinul. Așadar, o literatură adaptabilă… Unul din factorii cheie și pentru literatură și pentru vin este relația cu timpul. În literatură – puțină lume realizează – singurul judecător real e timpul. În sumar (selectiv): Radu Ciobanu, Florin Ardelean, Doina Nicolăiță, Romulus Bucur, Horia Al. Căbuți, I.T. Morar, Liviu Franga, Ildiko Șerban, Iulian Negrilă, Gh. Schwartz, Lucia Cuciureanu, Ottilia Ardeleanu, I. Bota.
EX PONTO 84-85 / 2025
Număr apărut în septembrie. Anastasia Dumitru, „Nicolae Manolescu. Vocația de profesor”: Aflat la Constanța, Nicolae Manolescu a criticat „meșteșugul de tâmpenie“ bazat pe false „competențe“ și pe „beția de cuvinte“. „Oare ce înțelege un elev din clasa a Va din termenii ca «paraverbal», «metatextual» sau «paratextual», termeni prezenți în manuale?“, se întreabă Nicolae Manolescu. Un alt aspect sesizat a fost tonele de hârtii cerute profesorilor, hârtii inutile, axate pe „competențe“, pline cu același limbaj de lemn din epoca socialistă… În era internetului de mare viteză, cui săi mai pese de înțelepciunea bunicului, de carte, de învățătură? Tinerii sunt adepții „prezenteismului“, termenul lui Bloom, un sinonim al „proletcultismului“… Nicolae Manolescu sa referit și la condiția profesorului, a intelectualului iubitor de lectură. Deși această preocupare este considerată neimportantă pentru masa largă de oameni, pentru că „nu face două parale“, criticul susține că lectura „este printre puținele vicii care nu trebuie pedepsite.“ Cititul dă sens unor experiențe din viața personală, ne face să ne regăsim și să înțelegem profunzimea unor întâmplări aparent banale. Recunoaște că sa simțit mai bine printre cărți decât printre oameni, de aceea nu a avut simțul realității. Când a fost numit să facă parte din comisia de stabilire a codului rutier, fiind mai mult pieton, a dat toate drepturile pietonilor și niciunul șoferilor. Se destăinuie că ține minte mai mult personajele literare și mai puțin oamenii. „Am o memorie mai bună a cărților decât a vieții“, scria criticul. Iubirea și devotamentul sunt sentimentele nobile după care a tânjit toată viața. Profesorul de literatură afirmă că lectura și scrisul sunt esențiale și vitale, asemănânduse cu hrana. El recunoaște că nu poate admite o școală fără „umanioare“. Fără științele umaniste, omul nu mai poate fi om, ci un „om nou nou“, care poate fi „modelat“ de către ideologi. În sumar (selectiv): Ovidiu Dunăreanu, Angelo Mitchievici, Gh. Filip, Lucian Alexiu, Gellu Dorian, Ottilia Ardeleanu, Andreea Răsuceanu, Nicolae Rusu, Ioan Holban, Diana Dobrița Bîlea, Ana Dobre, Titi Damian.
ATITUDINI 9 / 2025
Viorel Marineasa (interviu realizat de Vlad Mușat): Toată copilăria mea a însemnat un lanț de mutări, conform cu transferurile „în interes de serviciu” pe care le suporta tatăl meu: de la Țipari la Coșteiu, apoi în Birchiș și, în fine, într-o burgadă – Lipova. Nu te mutai de capul tău pe vremea aia… Și a venit anul 1959, când ne-am mutat de-a binelea la Timișoara, în Fabrik, un cartier de industrii și de ateliere, cu inși duri și cu străzi ponosite, sumbre case de raport alternând cu maghernițe familiale… Oraș pe care (mea culpa!) nu l-am crezut capabil să pornească revolta împotriva comunismului, mă așteptam să înceapă totul la Cluj, în fața casei unde stătea Doina Cornea, la București, unde era păzit cu schimbul de securiști Mircea Dinescu, sau în Iași, lângă apartamentul lui Dan Petrescu. Cinci zile în care Timișoara a fost singură: 16-20 decembrie 1989. Întrebare: „Ați reușit să schimbați în bine multe lucruri în Timișoara. Ar mai fi lucruri de îmbunătățit în orașul de pe malul Begăi?”. Răspuns V.M.: Mărturisesc, nu am crezut că orașul are atâtea resurse de a se reinventa. Deunăzi, s-a consumat Ziua Timișoarei (3 August 1919 – data în care trupele române au pătruns în Timișoara, consfințind alipirea orașului și a Banatului la Regatul României)… În alte pagini, Ion Bogdan Lefter, la rubrica Toma Caragiu – 100: Etapele de până la Al Doilea Război Mondial au fost oricum „de creștere”: modernitatea autohtonă s-a extins și s-a consolidat, ne-am „sincronizat” și ne-am îmbogățit tipologiile în toate artele, combatanții s-au înmulțit, s-au profesionalizat și s-au grupat pe câmpul de luptă, încât s-au conturat și figuri coagulante. De-a lungul deceniilor postbelice, până în 1989, regimul comunist a încercat să controleze politic mediile artistice, impunând autori obedienți în poziții-cheie, însă unii au mai și jucat dublu, au aplicat ce li se cerea, dar și-au și protejat colegii, iar „viața literară” și celelalte au funcționat și ca universuri informale, mai intens decât în vremuri libere și transparente: s-au creat spontan rețele neinstituționalizate de comunicare și de promovare internă, au fost generate prestigii în interiorul corpurilor profesionale, chiar și mituri, difuzate până la urmă și în afară, în societate, către publicul larg. Metabolism influențat involuntar chiar și de restricțiile politice, căci ele au provocat o varietate de reacții de rezistență sau de opoziție, până la dizidență, alimentând notorietăți „anti-sistem”… După 1990, în democrație, s-au putut organiza liber și mediile artistice. „Uniunile” s-au reactivat și au apărut și asocieri alternative. În sumar, selectiv: Dan Gulea, Lucian Sabados, Daniel Pișcu.
ADDENDA
- Ioan-Aurel Pop, „E. Lovinescu și imitația – o privire a contextului istoric românesc modern”: Lovinescu pornește de la dihotomia dintre latinitate și bizantinism (slavonism), care a marcat cultura română în secolul al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea. Zic „latinitate” și „bizantinism”, ca să folosesc formele din citat, dar aș fi putut zice europenism și autohtonism. Poziția din urmă, exprimată cel mai bine de o pleiadă de intelectuali în frunte cu Eminescu, Iorga și chiar Blaga (până la un punct) privilegia fondul autohton și susținea că românii se pot afirma și menține în istorie prin moștenirea lor originară și originală, de esență rurală și ortodoxă. Poziția europeană, exprimată și ea de mari personalități, de la Maiorescu la Lovinescu, sublinia cheia succesului nostru care ar fi fost adaptarea la modelul occidental și adoptarea lui, inclusiv prin imitație…. La noi, controversa între autohtonism (protocronism) și europenism sau între specificul național și cel european/ universal a continuat în întreaga perioadă interbelică. Ea a degenerat apoi, sub comunism și după 1989, pentru că cele două curente au căpătat și aspecte vulgarizatoare, exagerate, degradate: autohtonismul a fost înțeles de unii ca dacism, tracomanie, iar europenismul ca obsesie omogenizatoare și globalizatoare, în forme neomarxiste și „progresiste”. (SCRIPTOR Nr. 9-10 / 2025). ● Răzvan Voncu la Mizele literaturii: Marii scriitori sunt cei care îşi păstrează locul în canon şi după ce se produc schimbările de cod literar. În general, literatura este valoroasă dacă rezistă cât mai mult în timp, depăşind epoca istorică în care a fost concepută şi intrând în conştiinţa publică. Ea nu poate face asta decât prin transfigurarea elementelor materiale din care este alcătuită. Ceea ce, desigur, are implicaţii şi la nivelul receptării. Dacă literatura nu se confundă cu materia din care este alcătuită, rezultă că interpretarea de tip cantitativ – de la cea sociologică la cea feministă – are o contribuţie cu totul limitată în ce priveşte înţelegerea operei. Asemenea încercări critice, de care epoca noastră abundă, deşi se pretind nu numai ştiinţifice, ci chiar singurele ştiinţifice, sunt în realitate nişte struţo-cămile exegetice. Fără să poată spune ceva esenţial despre textul literar ca literatură, ele nu spun nimic sigur nici despre materialul (sociologic, istoric, mental etc.) din care este alcătuit acest text. ● Gheorghe Grigurcu, „Jurnal de idei”: Nemulțumit de sine ca și cum ar fi nemulțumit de lume, nemulțumit de lume ca și cum ar fi nemulțumit de sine. * Spiritul critic apără textul estetic de stagnare, îl eliberează înfățișându-i propriile perspective, derivații, posibilități, nuanțe. Totodată îl pune în fața unei oglinzi în care își poate măsura chipul pe fundalul lumii. (ARGEȘ Nr. 9 / 2025) ● Iustin Moraru (interviu realizat de Florentin Popescu): În anii aceia, 1962-1963, la Cluj existau două cenacluri oficiale, cu ștaif. Unul la Casa de cultură a studenților și altul patronat de revista Tribuna. Dar noi nu ne regăseam în niciunul. Și am hotărât să înființăm unul. Am găsit și locul ideal, Crama București, care se afla aproape de filologie. Acolo, într-un spațiu de pivniță primitoare, sub bolta de cărămidă aparentă, ne întâlneam săptămânal, în fiecare zi de vineri. După mai multe luni de gestație în subteran, cenaclul nostru a ieșit la lumină, a început să fie cunoscut și recunoscut. Am făcut și eu parte, alături de Eugen Uricaru, Dinu Flămând, Marian Papahagi, Ion Mircea, Adrian Popescu, din grupul de studenți care au înființat cenaclul Echinox și, mai târziu, în 1968, revista cu același nume… Îmi dau seama, înainte de toate, că tristețea nu e rentabilă! Că mărește aciditatea din sânge, produce palpitații, creează condiții favorabile pentru îmbolnăvire și scurtează viața… Și îmi încep fiecare zi, lucrând, în continuare, pentru eliberarea de trecut a memoriei mele! (BUCUREȘTIUL LITERAR ȘI ARTISTIC Nr. 8-9 / 2025). ● Constantin Pricop, la Constructe și realitate: Există mai multe genuri de critică literar/ culturală, genuri care trebuie încadrate în categorii distincte, care nu prea au multe în comun. Există o critică negativistă, practicată de critici care sunt numiți de către necunoscători, „inclemenți”. În realitate aceștia sunt recenzenți la fel de lipsiți de darul comentariilor adecvate, la obiect etc. ca criticii care laudă totul, nediferențiat. Să lauzi totul sau să negi totul nu are nici o legătură cu adevărata vocație de critic, cu adevărata analiză, cu adevărata evaluare – devine, în ultimă instanță, o rutină, o… meserie. Este vorba de obicei de autori rudimentari. Tot… meserie este și critica gazetărească. Are menirea de a prezenta pur și simplu o carte, un spectacol, o expoziție etc. ca realitate recentă, care trebuie adusă în fața eventualilor consumatori. Fără judecăți de valoare. Judecata favorabilă e dată de simplă menționare a cărții, expoziției etc. Dacă nu ar fi meritat… O astfel de publicistică trebuie să ofere doar o descriere corectă, cât mai apropiată de realitate, a obiectului prezentat. Și… cam atât. În fine, există eseiști, care dezvoltă idei și impresii, sau sunt autorii de studii cuprinzătoare, care acoperă un domeniu artistic, prezentat sincronic sau diacronic. Aceștia lucrează însă cu valori confirmate – e un nonsens să dedici studii autorilor fără valoare (deși, desigur, nonsensurile nu au lipsit niciodată…). (EXPRES CULTURAL Nr. 9 / 2025). ● Vladimir Tismăneanu, la rubrica sa: „De ce v-ați grăbit cu 23 august? Trebuia să așteptați să intre Armata Roșie în București, am fi luat puterea imediat”, i-a spus Ana Pauker lui Lucrețiu Pătrășcanu venit la Moscova să semneze armistițiul. Ajunși în țară, Pauker și Luca le-au reproșat același lucru lui Gheorghiu-Dej și lui Emil Bodnăraș. După abdicarea forțată a Regelui Mihai pe 30 decembrie1947, cei taxați ulterior drept „deviatori de dreapta” susțineau ideea că sărbătoarea națională să fie 6 martie, pentru ei adevărată „piatră de hotar”. Istoria are întotdeauna posibile cărări. Unele duc într-o direcție, altele într-alta. Unele sunt abrupte, altele șerpuitoare. La 23 august 1944 a fost răsturnată dictatura fascistă a lui Ion Antonescu. Au fost de îndată abolite legile rasiale, au intrat în legalitate partidele politice, inclusiv Partidul Comunist. N-a durat mult, doar câteva săptămâni, pentru că persoanele lucide, între care Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Constantin Vișoianu, Corneliu Coposu, Mihail Sebastian, N. Carandino, Petre Pandrea, Alice Voinescu, Vladimir Streinu, Titel Petrescu, să sesizeze germenii noii dictaturi. În februarie 1945 avea loc conferința de la Ialta. Pe 6 martie, comuniștii impuneau guvernul-marionetă condus de omul de paie Petru Groza. Atunci a fost rănită de moarte, practic anulată, promisiunea democratică de la 23 august 1944. (ORIZONT Nr. 9 / 2025). ● Al. Cistelecan, „De la psihanaliză la poezie – un transfer”: Psihanaliza și cititul de poezie au de-a face cu limbaje și discursuri ale inconștientului. Cel puțin în bună parte, specialiștii sunt de acord că poezia vorbește și ea cu vocea inconștientului (din care pricină, se zice, nici n-ar putea fi analizată în procesul critic, fiind vorba de limbaje inadecvate – unul inconștient, celălalt rațional). În principiu, s-ar putea spune că e vorba de operații similare, măcar că au alte scopuri și alte proceduri: lectura viselor (și a altor producții ale inconștientului) e similară lecturii poeziei. Ambele, în fond, se bizuie pe hermeneutici ale incertitudinii și lucrează cu probabilități/ ipoteze interpretative. Ambele fac sondaje și corelații cu un fond mitic (personal sau/ și general uman; în cazul poeziei, chiar și când acesta e programatic renegat; în cazul psihanalizei, cu atât mai mult atunci) și caută să releve obsesiile structurante și rețeaua simbolică ce asigură coerența. (VATRA Nr. 7-8 / 2025). ● Andrei Pleșu, „Condamnarea «creștină» a anticomunismului”: Se aud adesea voci „rezonabile” care, fie dintr-un postmodern simț al relativității, fie din solidaritate de grup și de generație, fie din antipatie față de unii sau alții dintre „corifeii” demodați (dar „monopoliști”!) ai anticomunismului, fie dintr-o discretă duioșie ideologică, se străduiesc să recupereze, „la rece”, „partea bună a comunismului”. „N-a fost chiar așa de rău, cum spun unii demagogi negativiști.“… Mă amuză să observ că, fără să-și dea seama, partizanii judecății „nuanțate” asupra comunismului adoptă o viziune creștină asupra răului… Că „gândirea pozitivă” pe care o slujesc seamănă cu preceptistica teologală. Nu ne spun textele sacre să nu judecăm pe alții? Nu ne spun Părinții duhovnicești „să nu ținem minte răul”? Nu ni se recomandă să nu ne grăbim să aruncăm, cei dintâi, piatra? Să vedem mai întâi bârna din ochii noștri?… Știu că lucrurile sunt „complexe”, că în orice dezastru există episoade de umanitate și noblețe, dar nu cred în binefacerile comunismului și nu cred că eșecul capitalismului românesc se poate justifica prin „excesele” anticomunismului militant. (DILEMA / 2 octombrie 2025).