Când porniseră la drum, sta să plouă în oricare clipă. Cerul e încărcat ca un uger de vacă, remarcase hâtru Pietro, poetul, la plecare – dar ele nu se răzgândiră. Fie ce-o fi. Ajunseră mai repede decât se așteptau, poate pentru că de-a lungul drumului, care nu durase nici o oră, atenția le-o absorbise pădurea.
Pe măsură ce mașina urca tot mai sus pe serpentine, muntele își schimba neîncetat înfățișarea. La poale se întindeau măslinii, urmau pădurile de castani și spre vârf, fagii. Monte Amiata deși calm, avea ceva fremătător, de parcă fiecare frunză ar fi vrut să spună foșnind o întreagă istorie, o saga a pământului sau a vistieriei vânturilor. Legenda spunea că în anul 1488 Guido Sforza ucisese în pădurile din regiune un balaur, al cărui craniu era expus în Santa Fiore – „E vedrai Santafior com e sicura”, scrisese Dante în „Divina Commedia”, menționa ghidul regiunii – așezare aflată nu departe de locul unde se îndreptau. Il Ciferno Serpente. Așa numiseră craniul găsit. Mai recent, experții stabiliseră că ar fi de fapt al unui crocodil, dar ele înclinau să creadă că aceia nu știau cum să-l privească. Era argumentul Herthei. Pădurea din dreapta lor, bunăoară, cum să îi relatezi cuiva această aparentă înmărmurire clocotind de freamăt și de strălucire, ce dădea de înțeles că nu există nimic, dar absolut nimic mai important pe lume decât adierea oricărei frunze și a tuturor laolaltă, spunea Miriam. Sunetul ca poveste. Viața, un infinit fractal (un cuvânt cam scorțos gândește Sarah, deși, la urma urmei, putea foarte bine să fie cum spunea Andrada) în care totul se răsfrânge în fiecare detaliu, întregul în parte și invers.
Sarah nu-și bătea capul cu argumentele celorlalte trei, care se afundau în peisaj, ca într-un roman, cu toate că de fapt intuitiv își doreau, dimpotrivă, să iasă din el; căutau adevăruri, certitudini. Ea se mulțumea să le asculte, participând printr-o atenție activă. Se simțeau bine împreună și o relaxa să conducă, alunecând împreună cu mașina într-o stare de flux, singurul real, al drumului ce se așternea înaintea lor.
Se cunoscuseră cu puțin timp în urmă, în rezidența artiștilor din burgul toscan aflat nu departe, Montegiovi. Hertha, mai severă din fire, era artistă plastică și odată cu trecerea anilor nevoia de rigoare crescuse. Nu era doar spiritul german, obișnuia să repete, ci și o exigență a ei, personală față de lucruri. Sarah și Miriam, poete, veniseră de peste ocean, una de la Baltimore, cealaltă de la New York, Andrada prozatoare de pe malul Mării Negre, din Constanța. Să fi fost cam de aceeași vârstă.
Sus, spre încântarea tuturor, văzduhul era fără pată, de parcă era un alt cer sau chiar o altă zi, care începuse pe neașteptate, chiar acolo, sub ochii lor; nici urmă de nori. Drumul cotea ușor la dreapta în dreptul unei mici cafenele, uite, să ne oprim aici să bem un cappuccino la întoarcere, propuse Andrada, apoi cobora la vale.
„Am ajuns”, spuse la scurt timp după aceea Sarah și trase pe marginea drumului, unde mai erau parcate câteva mașini.
O luară în jos, pe poteca ce șerpuia printre copaci. Prin fagi și pini se auzeau greierii și un susur răzbătea până la ele. După ce coborâră o sută poate două sute de metri, în fața lor se deschise o priveliște de o stranie frumusețe. Bagni San Filippo. O îmbinare de devălmășie și rigoare, îngemănând fragilul și trăinicia. Încadrate de verdele crud al pinilor, înalte ca niște dealuri, de un alb strălucind orbitor în bătaia soarelui și amintind de stalactite, sedimente de calcar se revărsau ca o aluviune surprinsă într-un instantaneu încremenit în timp, un moment înghețat în scurgerea clipelor, ca brusc și la fel de neverosimil să formeze pe alocuri zeci de trepte mici și egale, parcă tăiate în stâncă de mână omenească ; ici-colo formațiunea părea un munte de sare, altundeva gheață. Această revărsare de alb pe bolovanii acoperiți cu mușchi lua în apropierea apei ce curgea la vale forme mai rotunjite, mai firești.
Ai fi zis că toate acele miniaturale peisaje zugrăvite în picturile italiene, în colțul câte unui fastuos portret renascentist fuseseră doar rodul imaginației. Însă, cercetând acum în jur bogăția paradoxal organizat-haotică a naturii, nu puteai să nu te gândești că peisajele acelea avuseseră, trebuie să fi avut undeva un model de reprezentare a lumii, și ceea ce înfățișau era fidel, în esență, chiar dacă în mare parte necunoscut. De o firească stranietate, se gândi Hertha. Iată, o găseai aici într-un loc dosnic, anevoie de găsit și, poate tocmai de aceea, puțin vizitat de turiști. Dincolo de brâurile verzi ale pădurii așezările zgomotul, problemele toate câte erau, încetau să existe, rămânând captive undeva, la poalele muntelui.
Apa termală de un turcoaz lăptos-azuriu, scânteia din interior, umplând, în curgerea ei, nenumărate mici terase și bazine mai adânci, îmbietoare. Fără să se vadă, se simțea adâncimea, povârnișul ca un amfiteatru al muntelui.
Bazinele de pe cursul apei, aici unul mai mare, mai jos unul mai vast, și tot așa, asigurau fiecărui vizitator un soi de intimitate publică. Cupluri de îndrăgostiți, grupuri de amici, familii își găseau toți un loc al lor, să se bucure neîngrădit de îmbăiere, fără să se simtă câtuși de puțin deranjați de ceilalți. Fiecare plonja în câte un mic univers care comunica cu restul lumii doar prin aceea că se afla în de-a lungul acelorași fire de apă.
Cele patru femei se cufundă împreună într-unul din micile bazine naturale, sporovăiesc vesele; în aer plutește o bucurie molipsitoare, o seninătate lipsită de griji, soarele lucește alb, ca după ploaie. Apoi fiecare din ele își caută un loc și se adâncește în apa primitoare ca un pântec matern. Sunt împreună cu acel firesc feminin, pot la fel de bine să tacă sau să stea separat, fără să fie nevoie să se justifice în vreun fel. Andrada face poze, Sarah savurează baia cu ochii închiși, Hertha se lasă în voia unui șuvoi care îi curge alene chiar pe creștet; adulmecă mirosul sărat al apei, vântul adie ușor, pe chip simte căldura soarelui, umbrele ce tremură ale copacilor. Doamne, cât poate să fie de bine!, își repetă a nu știu câta oară Miriam, făcând pluta pe spate. Simte cum apa o învăluie pe de-a-ntregul. A vizitat de-a lungul anilor nenumărate băi termale, în atâtea țări, și în aer liber ca acesta, și în impozante clădiri, turcești, baroce, Jugendstil, dar aici e altfel. N-ar putea spune de ce. Peisajul? Poate senzația acea evanescentă că acel loc ar putea fi oriunde. În miezul lumii. Aerul freamătă din toate particulele sale.
Cum se scaldă în apele de la Bagni San Filippo biografiile lor, fără să dispară întru totul, se estompează progresiv, ca un film scos din aparat la lumină: căsătoriile, soții, eventualele divorțuri, copiii, poemele, instalațiile, așteptările, oboseala, stresul. Ce rămâne e ceea ce le leagă, arta, ca o năzuință a fiecăreia spre frumos, și o înfiorare epidermică, o nesfârșită aproape oceanică bucurie și ușurătate, de parcă apa aceea caldă, lăptoasă și atât de consistentă le-ar crea un al doilea înveliș; un contur de apă, un nevăzut trup fluid. Pesemne așa simte un nou născut că e iubit, prin toți porii, prin mângâiere. Contained, își spune Miriam.
După un timp, minute, ore? greu de spus, cele patru se adună din nou.
A fost o bună idee să venim neînsoțite, spune Sarah, fără soți vrei să spui, da, mă rog, cine are – râde Andrada. Învelișul nou, de apă le primenește și îmbăierea parcă le-ar privi, într-un fel aparte, doar pe ele. Starea oricum, nici nu poate fi descrisă – poate doar evocată, prin poeme? încearcă Hertha. Da, poate. Să zicem.
Sarah își amintește cum odată Margaret, prietena ei din Boston, o tânără actriță, o rugase să aibă grijă de fetița ei cât participa la un casting. Era hărmălaie teribilă, toți ascultau la căști muzici, dansau, vocalizau, se pregăteau, iar ea rămăsese pe hol cu ființa aia mică chinuită de nesomn, plângând de supărare. Am că creez în jurul ei un spațiu de liniște, hotărâse atunci și o legănase în căruț cu o răbdare de nezdruncinat, răspândind în jurul copilului o sferă de calm, care sfida circumstanțele, învăluind cu ea fetița, așa cum le învăluia pe ele acum apa termală. Fetița adormise cât ai clipi. Când se trezise după o oră, o scrutase cu uimire și încredere, arătându-i limpede – știa că acel ochi de tăcere din mijlocul zarvei îl crease anume pentru ea, că îi dăduse din liniștea ei pentru ca ea să poată adormi, și că ele două împărțiseră o taină mare, taina somnului ei.
Dacă stai să te gândești, e straniu că același apele termale curgeau la vale și acum o mie, și acum o mie cinci sute, și acum două mii de ani, spuse într-un târziu Andrada. S-au năruit imperii, s-au cucerit popoare, s-au întâmplat atâtea, dar apele curgeau și atunci, întocmai ca și acum.
Civilizații pier, dar copacul nu încetează să fie copac, muntele să crească, spune Hertha.
Vrei să spui că există constanță în viață, dar că natura ei nu este omenească?
Nu știu dacă la asta mă gândeam. Mai degrabă la faptul că ne îmbăiem acum, așa cum o făceau oamenii și în urmă cu mii de ani. Că e ceva atât de simplu, de arhaic, încât devine ritualic. Un gest care ne leagă de toate gesturile similare ale tuturor celor dinaintea noastră.
Tăcu. Ca atunci când, cufundându-ne în apele subterane ale propriului psihic, ca niște căutători de perle și am găsi puntea sau poate poate locul care face trecerea spre ceva neschimbător, aflat dincolo de noi, ar fi vrut să mai adauge. Era mai degrabă o impresie vagă decât un gând propriu-zis. Ceva rămâne mereu neschimbat, chiar dacă neîncetat în mișcare.
Eu ies puțin, m-am moleșit prea tare, spuse Hertha.
Și eu, mă răcoresc un pic, apoi revin.
Venim și noi imediat, adaugă Miriam.
Cele două se așezară pe o stâncă. Când li se alăturară și celelalte două pe mal, vântul se înteți brusc și cerul păli. Andrada își aminti ceva, dar apoi uită numaidecât. Le vorbi celorlalte despre Băile Herculane din Transilvania, cea mai veche stațiune balneară din România si una dintre cele mai vechi din lume, descoperită tot de romani, prima mențiune datând din anul 153 î. Hr. Însă, adăugă ea, nu asociase niciodată Italia cu ape termale ca acestea. Cu picturi, da, cu ruine, teatru, operă, carnaval, orice, dar nu cu ape. Văzuse de curând câteva imagini cu băile de la Saturnia, arăta fabulos. Păstrate ca un bun național, puțin mediatizat.
Și cu toate acestea, Imperiul roman a fost cel care a dus la apogeu cultura băilor, mai ales a celor publice, terme imperiale, într-un concept unic, spune Hertha. Înainte să vin aici, am vizitat la Roma și am citit tot ce am găsit despre termele romane. De departe, un zgomot rupse scutul tăcerii, un tumult straniu care creștea cu fiecare clipă. Termele erau uriașe ca dimensiuni, funcționând ca niște adevărate centre comunitare, continuă femeia netulburată, de recreație și instruire, aveau săli de lectură, grădini, teren pentru sport, erau dotate cu biblioteci – într-o epocă în care cititul pergamentelor era un lux, și erau frecventate de toată lumea, bărbați și femei, tineri și bătrâni, bogați și săraci. Toți membrii societății se bucurau de băi, inclusiv sclavii.
Se auzi un trosnet puternic. Apoi încă unul. Frunzele foșneau cu putere. Miriam privi contrariată în jur.
În terme existau și săli de muzică, sanctuare… Unii țineau lecturi publice, alții mergeau să citească, alții iarăși își invitau prietenii la fastuoase banchete, politicienii complotau… doar amanții nu își dădeau acolo întâlnire, pentru că nu erau prezenți în același interval de timp: femeile mergeau diminețile, bărbații, după-amiezile și mai ales seara.
Toate se legau la Roma într-un fel sau altul de ape.
Întocmai. De fapt, în întregul imperiu.
Ați auzit? tresări Sarah, ridicând capul. Parcă…nu, nimic, mi s-a părut.
În secolul I d.Hr., continuă netulburată cealaltă, Roma avea două sute de băi și doar trei biblioteci publice, iar trei secole mai târziu capitala romană număra aproape nouă sute de băi, asta în afara celor zece băi publice imperiale (unde accesul era gratuit). Conceptul se răspândise în tot imperiul, din Efes, Antiohia, Pompei, în Perga, cel mai faimos oraș din Pamfilia… Însă ce mi se pare interesant este felul în care băile se îmbinau cu istoria, continuă Hertha. Băile lui Caracalla, care au fost în uz aproape trei sute de ani, au fost ridicate de unul din cei mai violenți împărați ai Romei, care a și murit violent la nici treizeci de ani. Cele mai impozante terme imperiale au fost cele construite de Dioclețian, care a fost unul din cei mai mari prigonitori ai creștinilor.
Ultimele cuvinte Hertha aproape că le strigase, atât de mare devenise vacarmul. Puținii vizitatori care se îmbăiau în apropiere păreau să nu fi observat nimic.
Zăngănit de metale, Trosnituri. Bubuitul cu inflexiuni de alamă se apropia tot mai mult. Ritmic, tocit, persistent. Suna precum cadența grea a mii de pași.
Miriam îi zări prima și rămase fără glas de uimire. Privi buimacă câtva timp, apoi nu reuși decât să le facă semn cu capul celorlalte trei. Priviți! Sarah făcu ochi mari. Andrada de uimire scăpă telefonul din mână, iar Hertha dădu să țipe, dar nu reuși, niciun sunet nu îi ieșea pe gâtlej.
Înmărmuriseră toate pe mal, ca niște statui șlefuite cu migală.
Mantii. Pelerine. Centuri. Sulițe. Purpuriu.
Cai. Coifuri și platoșe, scuturi lucind scăpărător în bătaia soarelui.
Centuria soldaților romani din Tuscia, Latium, se îndreptau spre Tarquinia. Mărșăluiseră întreaga zi și, istoviți, abia așteptau să se scalde în apele termale ale căror faimă ajunsese până în Roma, când trecând prin pădurea ce împrejmuia orașul, zăriră pe malul apei, acoperite cu eșarfe colorate în dreptul sânilor și al pântecului, patru nimfe. Frumoase toate, foarte diferite, două dintre ele brunete, una blondă, cealaltă roșcată. Soldații le priviră cu un amestec de reverență și teamă, plecând încet toți capetele.
„Nymphae montium Oreades dicuntur, silvarum Dryades, quae cum silvis nascuntur Amadryades, fontium Napeae vel Naides, maris vero Nereides”, rosti cu voce scăzută centurionul armatei, din Eneida lui Virgiliu. Pădurea strălucea tăioasă și deși soarele nu scăpătase, printre trunchiuri se lăsă o pâclă grea.
Ca la un semn, cele patru femei se lăsară să alunece ușor înapoi în apa lăptoasă, de parcă șuvoaiele ei le-ar fi protejat, ca un acoperământ. Peste apă se lăsă o ceață sfioasă.
După ce își reveni puțin, Hertha strigă mânioasă ceva, era felul ei de a își ascunde spaima și, privindu-l pe comandant, începu să povestească mai departe, ridicând vocea.
Când în secolul al VI-lea ostrogoții au năvălit cine mai știe a câte oară în orașul etern, au tăiat apeductul care aproviziona cu apă termele, care n-au mai funcționat niciodată, s-au preschimbat treptat în ruine.
Văzându-i expresia tăioasă, comandantul se temu că au insultat, prin apariția lor mult prea numeroasă, spiritele diafane ale apelor. Nu spuse decât AUTER, fie, plecându-și capul, și făcu semn armatei să își urmeze mai departe calea, luând-o la dreapta, spre vale. La scurtă vreme, șirurile de soldați dispărură, ca un fum. Nimfele priviră multă vreme în urma lor, fără o vorbă.
Ruinele au rămas așa, secole de-a rândul. În Evul Mediu oamenii cărau de acolo pietre, pentru construcții. În secolul al XVI-lea din sala mare a termelor lui Dioclețian s-a amenajat bazilica Santa Maria degli Angeli e Martiri, ale cărei schițe le-a făcut chiar Michelangelo, păstrând cât mai mult din materialele originale; casetele de pe tavan sunt cele de pe vremea termelor. N-au făcut decât să niveleze pardoseala, înălțând-o cu vreo doi metri. Chiar și așa, bazilica are proporții impresionante, adaugă mai mult ca pentru sine Hertha, în liniștea adâncă care se lăsă peste pădure.
Și, iarăși, șuvoaiele. Apoi doar tăcerea care se așterne brusc, ca uitarea.
După masa e lină, soarele lucește alb, ca după ploaie.
La întoarcere să ne oprim la intersecție să bem câte un cappuccino, spune Andrada într-un târziu, privind apa care curge susurând la vale, cu sentimentul straniu că a mai spus exact aceeași frază puțin mai devreme.