(elogiul bunei măsuri și alte condimentemaipicante)
Plouă. Gri. Mult. Uneori mai puțin. Se apropie iar Sărbătorile. Cerurile își cântăresc puterile și îi încearcă pe pământenii pe care destinul i-a așezat în țara noastră. Dacă e soare, e prea cald, dacă plouă sau ninge, orașul se aglomerează, sleit, peste puterile lui de a mai înghiți traficul din ce în ce mai brutal. Bulevarde întregi de strigăte, înjurături și icneli, lumini roșii de la frâne, treceri de pietoni traversate în stil „căprioară alergată de cerb”. E prezentă și spaima că nu va fi timp pentru cumpărat cadouri celor dragi. Și se anunță evenimente. Pentru unii multe, pentru alții puține.
În toată această ambianță cu totul specială, s-a înșurubat și povestea unei japoneze în România. La final de noiembrie, acum mulți ani, într-o piață dintr-un cartier oarecare, delicata niponă cerea vânzătoarei de la tarabă un cartof. Un singur cartof. Stupoare. Negustoreasa s-a crucit. Nici nu știa cum să-l cântărească în cântarul greoi și hărtănit, care mai bine ar fi stat într-un muzeu al traiului în comunism. Japoneza a explicat cu delicatețe, într-o limbă română foarte bună, cum va prepara o masă pentru mai mulți prieteni pornind de la acest cartof. Un sigur cartof. Care se rostogolea acum în găleata de metal, făcând-o să sune ca un chimval scâlciat. Marea afacere se încheiase, delicata niponă a plecat fericită, iar negustoreasa a înfipt adânc găleata în grămada de cartofi, făcându-și cruce.
Iubim mult sau puțin? Mai suntem dispuși să ne dozăm pașii? Ne place monotonia, de fapt de multe ori tânjim după locul comun, cuminte și previzibil, teritoriul unde-i întâlnim cu ușurință pe ceilalți. Să nu ne complicăm prea tare, să nu încercăm prea multe lucruri noi, așa ne sugerează inima din lăcașul ei tainic. Chiar dacă dorim să ne afișăm ca niște oameni activi, ocupați, dinamici, eficienți, de fapt, visăm la locul și la omul care ne odihnește sufletul. Chiar dacă ne străduim să părem altfel, tineri fizic la orice vârstă, plini de succes și de bani, importanți, puternici, firul ascuns al dorinței noastre e să fim acceptați pentru ceea ce suntem în adâncul ființei noastre. Lucru cam greu de admis, pentru că ar însemna ca ego-ul să-și cedeze puterile.
Infinitul e făcut din serialități, din recidive, are apetit spre un soi de epanalepsă (gr. epanalepsis / ἐπανάληψις = „reluare, repetiție”). Poate că și de aceea ne place să repetăm și greșelile, dar evităm discret să învățăm din ele. Tocmai din plăcerea de a mai vedea încă o dată – iar și iar – cum se simte să dai cu capul de pragul de sus fără să-l vezi pe cel de jos. Ei, și ce? zice ego-ul care se tot răsfață și care este un mare gurmand al abaterilor. Buna măsură și echilibrul îl plictisesc. Ego-ul fiind un soi de Don Juan, un rafinat cunoscător al naturii noastre căzute, dorind mereu triunghiuri amoroase cu nervii noștri întinși la maximum. De ce este eroarea mai puțin plictisitoare? De ce să spunem adevărul când putem foarte bine strecura minciuni care să ne inducă iluzia că suntem în control? Finalul de an e o pantă pe care se coboară în viteză și unde emoțiile se intensifică. Cei singuri se simt și mai singuri. Cei care-și cunosc destul de bine interiorul, sufletul, sunt doar solitari și își pot duce mai ușor traiul, cu mai multă bucurie, nebazându-se exclusiv pe sprijinul venit din exterior, ci mai degrabă dorind să ofere, să dăruiască.
Monotonia poate fi liniștitoare. Ea corespunde unui ritm interior împăcat și detașat. Aș asocia luxul cu liniștea și cu eleganța understated, cu o anume monotonie a declamării, cu o tăcere plină de sens, cu ascultarea, cu o monodie, cu o serie de griuri colorate, cu o postură dreaptă, deloc trufașă, cu accente ce cad exact acolo unde trebuie.
Când agitația orașului atinge cote maxime, cum se poate păstra o anume stare de calm, de tihnă, de împăcare? Fără ca să ajungem niște alienați. Deci, nu o respingere a tumultului, o retragere resentimentară în logica nedreptățitului, ci mai degrabă o mai adâncă înțelegere a situației. Asta dacă nu reușim să mai urcăm o treaptă și să iubim toate întâmplările vieții, exact în succesiunea în care ni se oferă.
Să ne îndreptăm atenția spre împărați și să citim cuvintele lui Marcus Aurelius. „Nu te purta ca și cum ai avea de trăit zece mii de ani. Necesitatea stă deasupra ta; cât timp trăiești, cât timp încă ți-e permis, încearcă să devii bun.” Trăim în imperiul limitei și aceasta este o veste bună.
Să trecem de la împărat la omul de rând. Noduri în aceeași mare rețea și aici nu mă refer la structura șubredă a egalitarismului ideologic, ci la ceva ce ține de statutul ontologic al omului. Ambii pot fi vizitați de disperare, abuz, desfrâu, necumpătare sau, dimpotrivă, de resemnare, cumințenie, cumpătare, înțelepciune, acestea fiind cauze ce produc anumite efecte și au ca motor alegerile făcute, conștient sau inconștient.
Gunoierii, acești mici soldăței ai orașelor, cei care nu conduc tancuri, ci imense mașini de salubritate, sunt și ei martorii preaplinului citadin, al măsurii sau lipsei de măsură a locuitorilor. Ca niște furnici în zorii zilelor, ei străbat lungile cărări asfaltate, oprindu-se cadențat și pregătind locul pentru noile excese ale oamenilor. Când acești lucrători sunt în grevă, orașele gem de o durere pestilențială.
Oare există un anume mod de a petrece Sărbătorile cu stil? Un meniu cu savori speciale, un număr de vizite pe care avem plăcerea și datoria să le facem, un număr par sau impar de oaspeți, o ținută care ne face să strălucim chiar și la propriu? Cât stres încape într-un cozonac, dar într-un curcan cu portocale? Câtă incertitudine se strecoară în ambalajul cadourilor alese în ultima secundă pentru iubit sau iubită? Sunt oare semnele unui rămas bun prinse și ele în funda legată neglijent? Câți cartofi punem la salata orientală, pentru ca anul ce vine să ne fie bogat? E de ajuns doar un cartof, un singur cartof? Precum cel al japonezei care a hrănit din inima ei bună o liotă de prieteni? Ce te faci dacă ești singur/ă și vezi în jurul tău cupluri făcând un armistițiu de Crăciun, dorind să pară ca în filmele cu subiecte de Sărbători, în care toată lumea e fericită și îmbrăcată în pulovere cu reni? Probabil că poți pune deja celebrele coarne de ren și nasul roșu al lui Rudolf la mașină, încercând să navighezi prin valurile de tristețe. Dar, dacă ai avea puterea să întorci spatele melancoliei și să dăruiești altora mai puțin norocoși ceva din timpul tău, din bunătatea ta? Să oferi în loc să aștepți să ți se dea? Sau poate să te întrebi în timp ce sorbi dintr-o ceașcă cu ceai de lavandă:
Ce e mai valoros? Un cartof și mai mulți prieteni sau singur lângă sacul de cartofi?
An Nou cu pace!