Romanul scriitorului arădean Gheorghe Schwartz, Convoiul, este provocator. Împărțit în trei părți: Trupul șarpelui, Afară și Înăuntru, romanul este o distopie.
Pornind de la unele teorii care înfierbântă azi mințile oamenilor – cum ar fi hegemonia serviciilor secrete și a băncilor în lume, precum și iminenta robotizare în toate sectoarele de activitate, inclusiv în creație –, Gheorghe Schwartz ne îndeamnă, prin intermediul personajelor sale, la reflecție.
Lumea după Marea Schimbare e alta. Memoria, amintirile, trecutul (dar și grija pentru viitor) par să fie șterse sau distorsionate pentru mulțimea amorfă care mărșăluiește într-un convoi asemănat cu șarpele mitic Uroborus: „În lumea în care am nimerit, amintirile nu mai sunt decât minciuni gogonate”. E o lume în care nu pui întrebări: „Să nu pui întrebări s-a rezolvat de la sine, atunci când a venit ordinul ca nimeni să nu vorbească” fiindcă „discuțiile ar putea crea o solidaritate periculoasă”.
Protagonistul, un simplu element în angrenaj, este un individ șters, un om fără țeluri, visuri sau trecut. Chiar dacă mai are flash-uri despre cine a fost, ele sunt rare și nesigure, nu știe nici măcar dacă s-a numit cândva Costi sau Konrad, ori Conrad.
În lumea nouă, memoria oamenilor din convoi a fost ștearsă, iar gândurile lor sunt citite de un sistem din umbră. Nu știm cine sunt cei din sistem, Schwartz nu îi identifică, el se ocupă doar de mulțimea care mărșăluiește dinspre nicăieri înspre nicăieri: „Convoiul se deplasează în urma locotenentului călare, spre destinația ordonată”. În schimbul mărșăluirii oamenii primesc tot ce au nevoie: „nu avem niciunul dintre noi bani – nici n-am avea ce să facem cu ei”; „aici (s.n. în convoi) ai tot ce-ți dorești, pe când dincolo…”; „Forurile Înalte se îngrijesc necontenit de toate pentru noi”.
Convoiul este un semnal de alarmă. Sau o parabolă, așa cum a remarcat și criticul Adrian Dinu Rachieru. Ideea lui Gheorghe Schwartz despre un marș organizat, cu reguli stricte, cu un viitor imprecis și dictat, poate fi interpretat și ca o critică a unei societăți totalitare, a pierderii libertății în numele unui viitor utopic, o meditație asupra costurilor confortului primit fără să depui efort, fără luptă și muncă. Fiindcă, în fond, despre asta este vorba: despre incapacitatea omului de a vedea că nu primești nimic gratis, că toate gratuitățile sunt însoțite de anihilarea ta ca om, de pierderea libertății și a identității, că lipsa unui scop te transformă într-un cobai în mâna celor care îți satisfac simplele necesități: „Singura explicație la modul cum îmi citesc gândurile este că mi s-a implantat un cip în creier”.
Nu e simplu să citești Convoiul, scriitura lui Gheorghe Schwartz fiind destul de sofisticată, densă, plină de trimiteri la mitologie, religie, istoria politicii, marea literatură, distopii canonice. Uneori, stilul devine ambiguu, însă avem de a face cu o ambiguitate intenționată, autorul nu a dorit să dezvolte o intrigă simplă, un flux natural al poveștii. Întâlnești puțină acțiune și mult simbolism, metaforă, reflecții filosofice, referințe culturale. Schwartz nu scrie confortabil, nu oferă răspunsuri, el doar ilustrează concepte și te lasă pe tine să le dezvolți. Totuși, reușește să creeze o distopie profund umană. Cartea ne vorbește despre ce pierdem atunci când sacrificăm trecutul, identitatea și libertatea în numele unui viitor comod, organizat de alții, ce dăm la schimb când primim ceva fără muncă și efort. Intriga e de multe ori fragmentară, structura narativă e uneori discontinuă, întâlnești salturi bruște între scene, o lipsă de fir epic clar. Sunt convinsă că toate aceste tehnici au fost folosite intenționat, pentru a întreține misterul.
Scris la persoana întâi, întrezărim în roman un „eu” fragil care se destabilizează sub greutatea sistemului. Protagonistul își pune rar întrebări, el se transformă de bună voie în „robot umblător”. Oamenii nu sunt forțați să devină supuși, controlați, acceptă să se transforme în simple rotițe ascultătoare, care renunță la propriile păreri, idei, la trecut sau la imaginarea unui viitor: „nu, nu pot fi considerat prizonier, nu, nu sunt captiv, deținut, constrâns, atunci când, pentru a avea tot ce ai nevoie, nu trebuie decât să te supui la o anumită disciplină”.
Tonul romanului e sobru, aproape minimalist în descrieri, dar încărcat de efecte simbolice. Narațiunea nu merge în linie dreaptă, relatarea este episodică, fragmentată, iar cititorul simte dezorientarea protagonistului.
Personajele lui Schwartz folosesc un vocabular tehnic, rece: roboţi, teste, funcţii, convoi, însă acest limbaj e combinat și cu imagini poetice: uitarea, capătul drumului – unde li se promite celor din convoi o viață veșnică și toate minunile paradisiace ale raiului.
Stilul lui Gheorghe Schwartz creează o atmosferă sumbră, iar lectura e contemplativă, solicitantă. Tăcerile, pauzele, momentele de confuzie funcţionează în text ca spaţii de respiraţie.
Din punct de vedere al tematicii, analiștii literari par a împărți distopiile în: distopia controlului total (Orwell, Zamiatin); distopia confortului alienant (Huxley), distopia existențială/absurdul totalitar (Kafka), distopia bio-politică (Atwood). Romanul lui Schwartz are câte ceva din toate, dar se și diferențiază.
Mă voi opri doar la câteva comparații. Las deoparte Povestea Slujitoarei, Margaret Atwood e foarte cunoscută, iar deosebirile dintre cele două romane sunt evidente.
Orwell și Schwartz explorează controlul asupra individului, memoria omului este ștearsă, identitatea devine instabilă, iar libertatea e redusă la o iluzie, însă Schwartz nu descrie un stat totalitar, ca Orwell, ci o lume în mișcare continuă. Iar vinovat la autorul arădean nu este statul ci tehnologia. Atmosfera din Convoiul e, poate, orwelliană, mecanismul este, însă, progresul.
În ce privește romanul Noi, de Evgheni Zamiatin, ambele se aseamănă prin lumile matematice și ordonate care strivesc individul, însă la Zamiatin ordinea e rigidă; la Schwartz e o ordine în continuă mișcare și transformare. Convoiul are o structură ritualică, aproape religioasă față de Noi, cărui structură e mecanică.
Cartea lui Schwartz se apropie și de Minunata lume nouă a lui Huxley. În ambele, viitorul este prezentat ca un produs al progresului, și nu al tiraniei clasice, omenirea e remodelată pentru binele ei, iar individul renunță la sine în numele confortului. Însă Huxley folosește plăcerea și drogul pentru control; Schwartz folosește dezorientarea, uitarea. La Huxley, totul e luminos și euforic; la Schwartz e cețos, neclar.
Comparația cea mai frecventă este asemănarea romanului Convoiul cu Castelul și Procesul, ale lui Franz Kafka. La ambii autori, întâlnim un univers birocratic absurd, personajul principal se confruntă cu reguli incomprehensibile, există o atmosferă de nesiguranță, dezorientare, de culpabilitate difuză, iar identitatea e instabilă. Totuși, la Kafka absurdul este social-metafizic; la Schwartz este tehnologizat, el adaugă elemente de science-fiction: roboți, control tehnic, algoritmi.
Aș spune că, în tradiția distopiei, Convoiul este o meditație asupra memoriei, timpului și identității, dar este o alegorie despre viitorul omului într-un sistem controlat tehnologic, o parabolă despre renunțarea la sine în fața robotizării. Dacă Orwell e despre frică, Huxley despre plăcere, iar Kafka despre absurditate, Schwartz este despre disoluția interioară a omului într-o lume extrem de mecanicizată. În Convoiul, elementele SF sunt doar un vehicul pentru o reflecție asupra omului care își pierde identitatea.
Timpul în romanul autorului arădean e fluid, fracturat, cantonat doar la prezent și, așa cum este și viitorul, o iluzie abstractă. Autorul nu încadrează acțiunea în timp și spațiu, ea se poate petrece oricând și oriunde. Totuși, la un moment dat, Gheorghe Schwartz nu scapă de nemulțumiri tipice românești. Spune protagonistul la pag. 156: „În mine se mai află repulsia față de serviciile secrete atotputernice în trecut și, iată, și în prezent. Teama pe care o răspândesc ele în rândurile populației nu este nici pe departe contracarată de utilitatea lor pentru apărarea statului de drept, iar băncile le-am perceput întotdeauna doar drept instituții ale marii cămătării legale”. Să fi fost o scăpare a autorului?
Controlul, o altă temă, nu e explicit politic la Schwartz, el pare mai degrabă tehnic, robotic. Nu există un dictator anume, ci un sistem despre care nu aflăm mare lucru, iar controlul e acceptat, nu impus: „Suntem mereu puși pe descusutul viitorului… Și, tot ca în Convoi, și acolo deciziile venite de la alții n-aveai cum și mai ales pentru ce să le contești, ele îți ofereau totul fără implicarea ta”.
O altă temă în romanul lui Schwartz e dezumanizarea. Omul e redus la utilitate, empatia dispare, relațiile sunt impuse și aleatorii, iar viața nu mai aparține individului, se reduce la necesități de bază și la cadența marșului: „Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!”. Schwartz nu dezvoltă un personaj eroic, întâlnit în alte distopii. Protagonistul lui nu este un martir, nu conduce revoluţii, nu răstoarnă ordinea robotică, el e doar un cobai care, rar, își pune întrebări, dar acceptă supravegherea, controlul iar în final va deveni parte din sistem.
Convoiul se situează pe o linie autonomă și față de romanele distopice scrise de autori români. Schwartz preia temele clasice (control, identitate, memorie), dar le ridică la nivel ontologic-tehnologic, cu un stil şi o structură narativă care fac lectura provocatoare. Dacă distopiile anterioare s-au ocupat mai mult de politic, psihologic ori cultural, Schwartz se ocupă de ceea ce rămâne când politica, cultura și psihicul dispar în infrastructura tehnologică. Opinia mea este că romanul scriitorului arădean este una dintre cele mai complexe distopii românești de după 1989, poate chiar cea mai conceptuală și filosofică. Originalitatea lui constă în descrierea fragilității condiției umane în fața unui sistem fără chip.
Pentru originalitate, stil, construcție epică și temele existențiale abordate, romanul poate fi așezat în rândul marilor distopii ale literaturii universale.
Gheorghe Schwartz, Convoiul, Editura Junimea, 2024