„Există un semn mai bun de «civilizație» decât laconismul?
A sublinia, a explica, a demonstra – atâtea forme de vulgaritate.”
E. M. Cioran
Modernitatea ne-a obișnuit să vedem în Platon, Aristotel, Kant și Hegel careul de ași ai filosofiei occidentale. Ea prețuiește tratatele de mari dimensiuni, pentru că ele sunt mărturia unei elaborări ce implică efort, multă muncă, valoroasă prin consumul de timp de viață pe care îl implică. Cantitatea e legată de productivitate, iar modernitatea ne cere să fim productivi. Pe de altă parte, cititorul parcurge un astfel de tratat sub forma unui travaliu inițiatic de durată, prin care conștiința este scoasă din risipirea diverselor situații cotidiene, prin obligația unei îndelungi atenții la reperele textuale, și redată astfel unei atitudini filosofice.
O bună parte a speciilor discursului filosofic modern sunt modelate și de exigențele adresabilității școlare. Impunerea universității ca instituție centrală în cultura occidentală a marcat profund filosofia germană, îndeosebi spre finalul ei. Odată cu aceasta, filosoful se transformă în profesor, filosofia devine filosofie de catedră (Kathederphilosophie), iar discursul filosofic nu mai inițiază, ci învață. Speciile discursului filosofic – tratatul și sistemul mai ales – se conformează nevoilor de intermediere școlară între magistru și discipol, reflectând degradat forma inițială a comunității de viață. Se deschide astfel drumul speciilor discursive ce aparțin unei filosofii a programelor universitare.
Dar, înainte de a lua forma tratatelor, forma unor discursuri extinse, a macrologiei (μακρολογίᾳ), cum o numeau grecii, înțelepciunea s-a exprimat în formulele scurte, ale brahilogiei (βραχυλογία). Platon este cel care oferă conceptului „vorbire scurtă” (βραχυλογία) o funcție intelectuală. În Phaedru, Protagoras și Gorgias, termenul apare în opoziție cu μακρολογία („vorbirea lungă”), și ambele sunt examinate din perspectiva potrivirii lor la un scop dialectic.[1] Poemul filosofic presocratic, versificat, aparține încă macrologiei: discurs lung, ornat, înrudit cu mitologia, la fel ca poemele literare. Strălucirea deplinei forme filosofice se ivește abia odată cu dialogul platonician, această specie care reunește cele două filoane originare ale discursului occidental: jocul scurt, brahilogic, al întrebării și răspunsului, și tradiția macrologiei, a vorbirii ample, articulată retoric ca o convorbire orală.
Aforismele și sentințele primilor filosofi greci țin de acest regim al brahilogiei: discurs scurt, dens, legat de jocul de întrebare și răspuns al unei enigmistici sacre. Cultura orală, la începuturi, la fel ca filosofia ca înțelepciune vie, aparține brahilogiei. Cultura scrisă, apoi tipărită, este cea care dezvoltă macrologia. Nu e exclus ca formatul limbilor să fi avut și el un rol: greaca și germana par să fi favorizat marile construcții; latina, în schimb, i-a împins pe gânditorii ei spre un alt tip de meditație, unde filosoful și literatul s-au întâlnit mai firesc.
Cultura latină a încercat, de altfel, această sinteză între filosof și scriitor. În modernitate, filosofia interesată mai mult de viață, decât de conceptualizarea ei abstractă, a creat forme tot mai vaste – forme de macrologie – reluând dialogul platonician și inventând eseul și utopia. În același timp, literatura, mai ales proza narativă, s-a apropiat de experiențele de gândire ale filosofiei. Nu ne gândim doar la Camus sau Sartre; putem adăuga aici pe Kafka, teatrul lui Dürrenmatt sau al lui Blaga, ba chiar și Minunata lume nouă a lui Huxley, care, deși roman, respiră puternic aerul experimentului filosofic.
Opțiunea culturii scrise, potențată de tipar pentru forme monumentale, a mutat accentul de pe sentințe și aforisme pe tratatul filosofic. Chiar și filosofia de tip literar, intrată în modernitate, a preferat formele lungi: dialogul, eseul, utopia – texte ample, chiar dacă nu sunt riguroase sistematic. Dar, în același timp, ea nu renunță la genul scurt; dimpotrivă, îl recuperează: reflecția, meditația, panseul, aforismul, maxima, sentința, apoftegma, axioma. Toate acestea sunt repuse în circulație și li se confirmă demnitatea culturală.
Se vede astfel că diferă maniera în care filosoful gândește și comunică experiența sa existențială. Accentul poate cădea fie pe cunoașterea produsă de experiență, fie pe retrăirea semnificațiilor experienței. Între acești doi poli se întinde expresivitatea filosofică, care poate lua forma, uneori separată, a speciilor literare și a celor teoretice, logico-didactice.
Lărgirea orizontului cunoașterii – dincolo de sinteza creștinismului cu cultura antică, spre culturile extra-europene – a întărit și ea genul scurt. În Asia, poate doar India se apropie, prin anumite tratate, de modelul Greciei sau Germaniei. Altminteri, culturile asiatice au cultivat cu obstinație formele scurte, până astăzi: koan sau zengo, sentințele lui Confucius, haiku-ul, fragmentele poetice și meditative ale Dao De Jing, poate și sentințele I Ching, iar în India, sutra. Toate acestea sunt forme concise de expresie poetică, aforistică sau meditativă, înrudite cu gnoma greacă, maxima latină, aforismul renascentist, epigrama franceză, sentința stoică, fragmentul romantic.
Deși aforismele, proverbele, sentințele și maximele exprimă toate un principiu general, ele diferă prin ton și funcție. Proverbele și sentințele se revendică de la un anonimat colectiv și pretind că formulează legi verificate, adevăruri probate de experiența comună. Maximele au mai ales o coloratură morală. Aforismul, în schimb, este mai puțin sentențios și mai mult descriptiv și spiritual. Puterea lui stă în concizie și în tensiunea interioară a formulei. Așa sunt aforismele lui Hipocrate – cel care a dat numele genului – sau cele ale lui Buddha și Lao Tzu.
Un aforism este o afirmație de sine stătătoare. Poate fi citit, înțeles și interpretat fără trimiteri la alte texte. Chiar dacă formularea pare definitivă, aforismul nu pretinde să spună totul despre subiectul său. Este un gând ce autorizează și provoacă alte gânduri, care deschide drumuri noi pentru percepții și înțelegeri ulterioare. Așa cum axiomele stau la baza teoriilor științifice, aforismele au o funcție germinativă în spațiul spiritual: din ele se pot naște romane, nuvele, tratate filosofice sau teorii ale științelor sociale.
Între expresiile scurte ale gândirii, axioma este forma extremă a logicității, aceea care întemeiază o teorie sistematică. Axiomele sunt propoziții afirmative, precise, lipsite de ambiguități semantice, privilegiate epistemic: sunt acceptate ca adevărate fără demonstrație și servesc drept fundamente ale unui sistem teoretic, premise ale raționamentelor deductive. La prima vedere, aforismul și axioma se aseamănă: propoziții concise, cu aer de generalitate.
Dar în adâncime, ele joacă roluri foarte diferite. Axioma este un adevăr de început, un punct de închidere a îndoielii din care pornește o construcție teoretică. Aforismul, dimpotrivă, este un adevăr de experiență, ulterior, adesea relativ, interpretabil, asupra căruia se revine. Axioma închide discuția, aforismul o deschide. Axioma instalează un sistem; aforismul tulbură liniștea sistemului.
Fiind o frază scurtă care exprimă un principiu sau un concept, aforismul este, în fond, mai filosofic decât par să creadă cei care îl privesc doar ca formă morală sau literară. El seamănă formal cu axioma, sentința sau maxima prin faptul că se organizează în jurul lui „a fi”. Dar, spre deosebire de axiomă, care lucrează cu noțiuni, aforismul lucrează cu semnificații. Axiomatizarea tinde spre claritate logică; aforismul se lasă împins spre analogie și antiteză, datorită dispersiei conotațiilor pe care le adună laolaltă. De aceea, el se apropie de figurile de stil: contradicție, simetrie, paralelism.
Aforismul pare, de multe ori, o comparație care se dovedește a fi altceva decât o simplă comparație. Nu este doar metaforă și nici pură analogie; este o analogie pe care paradoxul o face să explodeze. El aduce împreună idei sau lucruri improbabile, astfel încât șocul apropierii lor este dublat de sentimentul recunoașterii: ele au fost, de fapt, împreună dintotdeauna! Aforismul este o analogie care produce reinterpretare, o metaforă desfășurată sub forma unei judecăți reductive. O analogie care, dacă ar fi rămas implicită, ar fi dat naștere unei metafore poetice. La fel ca haiku-ul, aforismul este o metaforă de asociere explicită.
Am putea spune că aforismul se așază între o axiomă și un haiku, între definiție și separare. Ca și axioma, își sprijină forța pe verbul a fi. Ca și haiku-ul, deschide un evantai de semnificații. „Contradicții. Omul este din fire credul, neîncrezător, timid, îndrăzneț.” (Blaise Pascal) – aici vedem bine tensiunea dintre ordine și fragmentare. În timp ce axioma organizează noțiuni, aforismul organizează semnificații. Iar haiku-ul, păstrând semnificațiile în starea de percepție, le leagă minimal între ele.
Haiku-ul nu obligă semnificațiile să stea împreună; le alătură și le lasă să se întâlnească. E ca și cum acestea ar avea niște pseudopode de sens care se caută în tăcere:
Pe ramura goală
se-așază o cioară –
seara de toamnă. (Matsuo Bashō)
În haiku, esențial este tocmai ceea ce nu se spune: golul dintre versuri, spațiul alb în care imaginația cititorului își face treaba. Aforismul, în schimb, se bazează pe energia paradoxului, a antitezei, a ironiei. Este o formă activă, uneori agresivă, a gândirii. Caută tensiunea interioară, ruptura sau iluminarea logică și morală, provocând cititorul: „A muri nu e nimic. A nu trăi e cumplit.” (Emil Cioran). Sau, în registrul ironiei rafinate, Oscar Wilde: „În toate chestiunile neimportante, stilul, nu sinceritatea, este esențialul. În toate chestiunile importante, stilul, nu sinceritatea, este esențialul.”
Înainte de a lua forma tratatelor, înțelepciunea a luat forma vieții. A vieții unor oameni care nu erau încă „profesori de filosofie”, ci iubitori de înțelepciune. Atâta vreme cât gânditorii se interesau mai întâi de modul lor de a trăi, de propria viață, ei erau și mai succinți în afirmațiile pe care le făceau. Nu e întâmplător că, de la presocratici, avem mai ales fragmente. Nu doar timpul a distrus continuitatea operelor, ci și tendința acelor gânditori de a formula scurt, de a prefera brahilogia.
Dintr-un motiv sau altul, lumea de azi pare să se întoarcă, măcar parțial, la această preocupare pentru modul de a trăi, mai mult decât pentru productivitatea laborioasă sau pentru consumul culturii școlare. Peter Sloterdijk vorbește despre „antropotehnică”: un ansamblu de practici prin care omul își modelează viața, nu doar gândirea. Poate că ieșim treptat din cultura cunoașterii – așa cum, la începuturile modernității, am ieșit din religia care organiza totul. Milenii la rând, cultura occidentală a lucrat la ordonarea semnificațiilor mitului, până când a ieșit din religiozitate și s-a așezat într-o cultură laică. Religiile asiatice, în schimb, au privilegiat ritualul. Într-o formă extremă, diferența ar fi aceasta: fie mitizăm viața pentru a o înțelege, fie o ritualizăm pentru a o trăi.
Filosofia occidentală a început, într-un fel, „asiatic”: a făcut din viață adevăratul discurs al înțelepciunii. Treptat însă, această înțelepciune, inițial succintă și apropiată de existență, s-a transformat în filosofie de tratate, preocupată de viața deja trecută prin filtrele culturii. Astăzi, este posibil să asistăm la o mișcare inversă, în care viața gânditorului, felul său de a fi, cântărește mai mult decât sistemul pe care îl construiește. Iar expresia succintă – aforismul, fragmentul, nota – ajunge din nou prețuită.
Poate că timpurile nu se repetă, dar rimează. Civilizația occidentală a preluat multe dintre funcțiile care erau, altădată, ale culturii. În același timp, umanitatea a acumulat, prin erudiție, o masă simbolică uriașă. Dacă despre natură știm încă prea puțin, despre ființele raționale și valorile lor s-a spus, probabil, aproape tot ce se putea spune. În fața acestei imensități de cunoaștere, apar mașini – ceea ce numim astăzi Inteligență Artificială – capabile să o prelucreze într-un mod pe care omul, singur, cu greu l-ar mai putea face. Poate că tocmai de aceea a venit momentul ca teoria valorilor să lase loc trăirii lor efective, în viața de zi cu zi. Heidegger ar fi formulat acest lucru altfel: nu poeziile contează, ci faptul că limba însăși poate deveni o rostire poetică. Filosofia occidentală, ca metafizică, își atinge sfârșitul în epoca tehnicii; ceea ce rămâne de făcut nu mai este „filosofie”, ci pur și simplu gândire.
Nu știm cât de mult ne întoarcem, de fapt, la forme ale trecutului. Știm însă că ne întoarcem la o cultură cu tot mai multe trăsături de oralitate. Odată cu rețelele sociale, comunicarea prin forme scurte – vechea brahilogie – și-a găsit platforma tehnologică ideală. Aici apare întrebarea: oferă acest context o șansă reală pentru recuperarea aforismului?
James Geary sugerează că meme-urile ar fi un fel de pas următor în evoluția aforismului, care poate funcționa cu semne vizuale, textuale sau prin combinația lor. Însă chiar dacă aforismul se adaptează la o formă de comunicare nouă, marea majoritate a meme-lor sau tweet-urilor nu sunt aforisme pentru că o mare parte din social media de azi e o cutie de rezonanță pentru „zgomotul și furia” opiniilor comune gata formate. E adevărat că aforismele trebuie să fie extrem de accesibile, așa cum sunt meme-le sau tweet-urile, dar ele au și o întorsătură de sens care răstoarnă, care dau peste cap tocmai așteptările gândirii comune.
[1] Spre exemplu, Platon, Protagoras 343b5: „acest bărbat al celor vechi este lăudat pentru concizia sa laconiană (βραχυλογίας Λακωνικῆς); și prin zicala lui Pittacus, această vorbire scurtă, amestecată cu înțelepciune, a ajuns să fie vestită.” Există numeroase pasaje – de la Plutarh și Platon, până la Ioan Gură de Aur – care discută, în mod explicit sau implicit, despre βραχυλογία – „vorbirea scurtă”, „concizia” – ca formă de artă intelectuală și morală. La Platon, ea e un exercițiu dialectic; la Plutarh, o virtute a caracterului; la Ioan Gură de Aur, o disciplină spirituală și retorică. βραχυλογία exprimă ideea de forță concentrată a cuvântului: a spune puțin, dar a însemna mult, prin claritate, densitate expresivă.