Nu știu dacă ați aflat că personajul nelipsit de lângă mine, într-o permanentă provocare, glasul poeziei care îmi cere insistent să îi răspund și, fără de care, acest text nu ar fi văzut lumina tiparului (cât și ultimele mele cărți) este poeta Angela Baciu, care îmi ține poezia trează.
Angela B. e cel mai frumos dar pe care îl primesc, iată, acum când mă apropii de centenar…, tot ce mi se întâmplă pare un miracol. Simt că sunt iubită! Câți oameni de vârsta mea se mai pot lăuda cu o asemenea performanță?! Nu există performanță mai grozavă pentru un jucător, decât miracolul arenei… și, mai ales, ca la aproape 95 de ani, să te mai poți simți învingător!
Este un adevărat miracol că Angela Baciu – o poetă și o prozatoare remarcabilă, care face totul ca să-mi împiedice senzația unui final apropiat, vorbește în poezie aceeași limbă cu mine. Nu credeam că la matusalemica vârstă de 95 de ani (pe 4 ianuarie) să am, datorită unei poete adevărate, șansa unui centenar glorios! Nu știu cui îi datorez acest miracol?! Faptului că m-am născut duminica, faptului că pe amândouă ne leagă poezia, dar și dragostea – fiindcă îmi e și noră, printr-o miraculoasă potrivire de caracter… cred că această relație între două poete, un duh venit nu știu din ce orizonturi stranii a pus aici „țara la cale”!…
Nu știu de ce nu mi-a trecut niciodată prin minte să scriu vreo recenzie la unul dintre volumele de poezie ale Angelei Baciu. De fiecare dată, autoarea se reinventează: fie că vorbim despre Maci în noiembrie, Charli, Hotel Camberi, Mic dejun la Frida, Spiegel scrie peste tot, Angela nu se repetă. Vine mereu cu o formulă și o idee nouă. Când îi citesc poemele, am uneori senzația că Angela este un fel de alter-ego al meu…
Deschid impresionantul volum i-am scris lui Brauner un poem publicat la Editura Cartea Românească (în Colecția Cartea Românească de Poezie) și premiat deja de revista Literadura. Chiar de la început, autoarea ne insuflă o acută senzație de pătrundere în atelierul pictorului Victor Brauner, ca într-un altar. Introducerea în spațiul cel mai intim, în care, iată, sentimentul sacru încheie intrarea în zona creației, ca într-un amvon: alunec încet/ și viața/ se scurge din mine/ [sunt o rozătoare/ un câine/ sau o felie de pâine…]
Fiecare are incantația divinului: mi se pare extrem de interesant cum sunt reluate mereu, cu insistență, anumite mișcări ale scaunelor, care ori nu se urnesc de la locul lor, ori dispar neașteptat. Ce face Angela în această poezie? Ne provoacă și o face foarte bine. Și redescoperă avangarda. „i-am scris lui Brauner un poem/ mă aștepta la ușă/ cu umbrela deschisă/ și un șurub/ înfipt/ în tâmplă/ zâmbea ușor/ o cucuvea-și/ făcea de cap/ nu aveam unde/ să mă așez/ Maestrul/ doarme în picioare/ nu sunt nici scaune/ și nici mese/ nici măcar un pat/ doar acvariul/ cu pești morți/ se uită lung la el/ în timp ce-și numără atent/ degetele/ de la mâna stângă”.
Ce poetă arzătoare e Angela Baciu! Scrie o poezie care încearcă să reînvie experimentul cu o insistență aproape sinucigașă (titlul cărții e atât de bine ales!). Autoarea încearcă să își înfrângă frica terorizantă a unui final inevitabil – o tinerețe plină de forță și rezistență „ca vizuina ariciului hibernând” – și ca într-un film mut se derulează atelierul lui Brauner, gări de provincie, tablouri „pictopoetul în mii de bucăți”, Cimitirul Montmartre și iar Maestrul devenit in timp obsesie: „în pantoful lui/ Maestrul își începe/ lucrarea: / mai întâi / adună ustensilele/ oprește ploaia/ le dă drumul leilor/ își scoate ochiul [mingea roșie din spate/ poate fi decor]/ habar n-am!/ și cifrele zburdă/ în căutarea/ tocului pierdut/ liniște!/ Maestrul lucrează!”…
Versurile Angelei Baciu îți cântă obsedant în ureche, nu te lasă să respiri, nici să mori… Și totul începe din vârful degetelor, urcă pe brațe, în sus pe piept, umăr și se așază direct în creier. „moartea dă târcoale: / doi regi/ ploaia tot/ nu se oprește/ cu ochii ațintiți/ în tavan/ păsări moarte în jur/ pământ uscat/ pisici roșii/ așezate/ pe capetele/ încoronate”.
În cele trei capitole „ochiul lui Brauner”, „cu trovanții nu-i de glumit” și „sindromul ariciului șovăielnic”, poezia Angelei Baciu se dă de trei ori peste cap și devine… rugăciune. Sfânt e Poetul! Sfântă e Poezia! „altă zi cu Brauner/ mă tot așteaptă la ușă/ cu umbrela deschisă/ (nu plouă încă)/ cu un șurub/ înfipt/ în tâmplă/ câinele/ se-nvârte/ în jurul cozii/ de lopată”…
Un volum de neratat!