De curând, o pacientă mi-a povestit o experiență prin care trecuse cu câteva zile în urmă și pe care o alesese deliberat: fusese invitată într-un retreat – acest cuvânt la modă care sparge timpanul, dar și face lumea „bună” să se-nghesuie să cumpere bilete. Acolo, un guru, român stabilit în Statele Unite, adusese din lumea nouă tainele dobândirii echilibrului, fericirii și sensului vieții, pe care urma să le împărtășească în schimbul unei considerabile sume de bani. Cum? Prin yoga, zicea el. Și, cum vanitatea e simplu de exploatat atunci când conviețuiește bine cu prostia, locurile erau deja ocupate. Pacienta mea alesese să participe la această experiență la rugămintea iubitului ei, care practica yoga on-line(!) de vreo doi ani.
Evenimentul începea într-o vineri după-amiaza și urma să se încheie duminica după prânz. Pentru că până atunci nu avusese nicio curiozitate legată de ce ar putea însemna acea formă de yoga în tainele căreia iubitul ei se școlea de două ori pe săptămână, era liberă de așteptări. Mi-a povestit experiența de o zi și jumătate (căci atât rezistase, părăsind retreat-ul mai devreme cu o zi) într-un amestec de râs, uluire și lacrimi. Încă nu îi venea să creadă că există nu doar oameni care să pună la cale asemenea strategii de prostire, ci și oameni care să se lase prostiți la asemenea dimensiuni. Era, efectiv, șocată. În timp ce o ascultam, mă întrebam dacă nu cumva își făcuse rost de o traumă reală sau, din contră, dacă experiența avea să fie declanșatorul unei maturizări, dându-i șansa accesului la luciditate.
Pe scurt, fusese martora lucidă a unei situații în care unui grup îndoctrinat ideologic i se promitea intrarea în posesia autenticității sinelui. În fapt, o sumă de discursuri ale guru-ului pe care le clasase drept delir pur, sistematizat, în care erau vehiculați termeni cheie, cu priză. Ceva în genul discursului lui Călin Georgescu, care ia elemente din realitate și le asamblează în fraze ce ating dorințele, resentimentele și vulnerabilitățile cele mai adânci și care, fără să enunțe nimic, promite totul. Dar tot delir rămâne. Sau strategie, adică manipulare. Iar pacientei mele încă nu-i venea să creadă că oameni cu instrucție serioasă și plini de bani pot cădea în transă, drogați de cuvinte fără sens.
O mulțime de exerciții de grup urmaseră discursurilor. A doua zi, când totul intrase într-o altă etapă, s-a hotărât să se retragă. Grupul avea să meargă la o piscină slab luminată, scufundată într-o muzică psihedelică, unde, ca etapă către dobândirea autenticității sinelui, toată lumea trebuia să fie complet dezbrăcată și să respecte indicația gurului, aceea de a se lăsa în voia simțurilor. Cu alte cuvinte, o invitație clară pentru sex în grup, insinuat în etapa pregătitoare. Lucru care avea să fie reprodus în ultima etapă a „programului formativ”, de astă dată în afara piscinei, într-o sală dotată cu saltele. Ajunsă acasă și îngrozită de descoperirea unei părți a realității pe care nu și-o imaginase vreodată, femeia și-a făcut bagajul și a părăsit apartamentul în care trăia de câtva timp cu iubitul ei. Una peste alta, experiența îi fusese de folos, măcar pentru că aflase cu cine alesese să trăiască: un om cu care nu avea nimic în comun. Nu în cele din urmă, femeia fusese curioasă să facă un calcul pur pragmatic: realizase că guru plecase acasă cu 30 000 de euro, câștigați în doar două zile și jumătate, prin concursul și cu acceptarea participanților.
Dacă împărtășim, de comun acord, o aceeași lume de obiecte, este pentru că am fost crescuți într-un același sistem de referință, în care am fost învățați că diversele alcătuiri de materie poartă nume lipsite de echivoc. Pentru toți, scaunul este scaun, copacul e copac, lebăda e lebădă. Când privim o floare, nu ne îndoim că ceea ce vedem ar putea să fie altceva, ci știm fără urmă de dubiu că vedem o floare. Dar, dacă o parte dintre noi am fi crescut într-un alt sistem de referință (în alt trib), în care floarea ar fi fost denumită nicovală, atunci când cele două triburi s-ar fi întâlnit, ele nu ar fi împărtășit o aceeași lume de obiecte, chiar dacă lumea ar fi fost exact aceeași. Căci obiectele rămân ceea ce sunt, indiferent de numele pe care îl poartă. De aici, din lipsa de identitate a termenilor, o grămadă de complicații. De aceea, traducerea dintr-o limbă în alta, echivalarea termenilor prin păstrarea identității obiectelor devine ustensila prin care dăm coerență și identitate lumii obiective împărtășite. Însă, atunci când nu echivalarea exactă este scopul, ci, din contră, disimularea, ascunderea, inducerea în eroare, lucrurile se complică infinit. În această civilizație trăim, în care sunt puse pe lume strategii de inducere în eroare, de falsificare: o civilizație a plasticului și poleielii. Sau, cum spunea Vargas Llosa, una a spectacolului. Una în care nimic nu mai e autentic pentru că totul a fost strâmbat. Și, dacă strategiile de deformare (manipulare) funcționează impecabil, este pentru că se adresează vulnerabilității, fragilului, inconsistentului omenesc. Și, mai ales, prostiei. Nicio strategie de manipulare nu e pusă la cale fără să fie vizat un obiectiv care, cu alte mijloace (cinstite), ar fi imposibil de atins.
Asistăm de multă vreme la o explozie de așa-ziși specialiști în problemele psihologiei. Lumea s-a umplut de ei, așa încât devine dificil să discerni între cei care sunt cu adevărat specialiști și restul masei, care îi înghite. Și pentru că majoritatea vrea să obțină rapid toate cele care promit împlinirea și fericirea în viață, aceeași majoritate este și cea care e cel mai lesne de manipulat.
Într-o societate fragilă, unul dintre instrumentele puterii este educația formală. De zeci de ani, educația din România doar perorează, căci ceea ce se întâmplă efectiv este exact inversul a ceea ce se enunță. Școala, azi, nu educarea copilului și-o propune, nu transformarea lui într-un om conștient de sine, dotat cu gândire critică și care să devină un bun cetățean al lumii, capabil să trăiască în comuniune și să-și aducă sporul la comunitate, ci menținerea lui la stadiul unui intelect infantil, incapabil să discearnă, căci doar un astfel de exemplar poate fi manipulat. Ceea ce oferă școala este un cadru de cunoștințe oarecare, fără legătură între ele, dar nu pentru că ea nu ar exista, ci pentru că școala nu enunță coerența cunoștințelor predate, pe care nu le prinde într-un sistem de semnificații convergente, așa încât copilului să îi devină clar că tot ce primește în educația formală are un sens: formarea lui atât pentru sine, cât și pentru societatea și lumea în care trăiește. Nu copiii sunt de vină când au impresia că „nimic din ce învățăm la școală nu ne ajută cu nimic”, ci școala e de vină că propria dezlânare (strategică) e transferată celor pe care pretinde că-i educă și formează. Și, dacă așa ceva e posibil, nu e doar din cauza incapacității celor care, la catedră ocupând rolul autorității, nu pricep că dau mai departe cu mult mai mult decât cunoștințe, ci slujește mai ales puterii, ce folosește școala în scopul conservării propriilor privilegii, iar asta se obține nu educând în sensul autentic al termenului, ci deformând, punând pe lume cetățeni care infantili trebuie să rămână.
În anii din urmă, două cuvinte joacă rolul principal pe această scenă a imposturii: traumă și autenticitate. Căci există cuvinte care, asemenea femeilor frumoase într-un oraș încins de soare, atrag priviri și stârnesc excese. „Autenticitate” a apărut cu o naturalețe misterioasă, parcă adus de un vânt exotic, și de atunci toți au vrut să-l posede, să-l explice, să-l vândă. Ceea ce fascinează și sperie în același timp este tocmai această putere a cuvântului: nu doar că atrage atenția, dar devine un instrument al influenței. Într-o lume în care oamenii nu știu să se privească în oglindă, imperativul de a fi „autentic” devine dorință care e exploatată nu doar în scopul obținerii de privilegii și putere, ci e transformată în presiune socială, așa încât autenticitatea de sine devine o obligație irepresibilă.
La început, termenul avea un farmec discret, filozofic, unul care purta parfumul suav și misterios al ideii de sinceritate interioară. Acum, întâlnești câte un profet la fiecare colț de stradă, agitându-l cu entuziasmul cu care un negustor ambulant îți vinde un inel din aur fals, susurând cu voce de sirenă. Acești predicatori seamănă între ei de parcă ar fi clonați: zâmbesc larg, vorbesc cald, sunt amabili în exces și au aerul unei certitudini absolute în posesia cărora doar ei au intrat și care, în fapt, ar trebui să te pună pe fugă. Căci ceea ce înfățișează în timp ce ademenesc este exact opusul autenticității, sinele fals. Dar dorințele, fricile, nevoile sau, pur și simplu, lipsa discernământului oamenilor îi fac să creadă că secretul lor interior poate fi cumpărat. Cu cât promisiunea e mai mare, cu atât prețul e mai vârtos. Și, cu cât prețul e mai vârtos, cu atât vanitatea e mai bine pusă la treabă. În realitate, autenticitatea nici nu e de vânzare, nici nu poate fi predată, nici măcar cerută, ci se construiește lent, prin aflarea limitelor proprii și prin curajul de a rămâne fideli adevărurilor ce ne definesc și pe care abia urmează să le descoperim. Și totuși, ceea ce îi face pe oameni să cadă în capcana cuvântului este tocmai splendoarea promisiunii: ideea că undeva, în fiecare dintre noi, există un diamant ascuns, un sine pur – autenticul însuși –, care așteaptă să fie scos la lumină numai și numai de către cunoscător. E o iluzie seducătoare, dar periculoasă, pentru că transferă responsabilitatea: nu mai ești responsabil pentru propria viață, altcineva deține secretul și doar el îți poate livra cheia sinelui propriu.
Cuvântul a fost maltratat până ce a devenit o glumă de prost gust, repetată în sălile de curs, în reclamele la detoxifiere, în confesiunile paranoice ale influencerilor. Cei care îl manevrează sunt maeștri ai manipulării: îl scot pe gură și îl așază în mintea altora. Și totuși, cei care se lasă seduși nu sunt total vinovați, căci nimic nu e mai firesc decât să vrei să obții ceea ce pare atât de prețios, fiindcă doar despre viață e vorba. Dar adevărata lecție, cea pe care o oferă reflecția calmă și onestă, este că autenticitatea nu poate fi găsită în promisiuni, formule, rețete sau spectacole de cuvinte mari. Ea se naște în tăcere, uneori și în durere, din nevoia de a afla cine suntem. Se naște în răbdarea de a căuta dincoace de noi, în curajul cu care ne privim propriile frici, dorințe și limite, ca și în cel de a nu ne lăsa orbiți de iluziile ce promit miracole. A rămâne atent la sine fără a transforma sinele într-un obiect este, poate, singura formă pură de autenticitate care merită tot efortul. Adevărata libertate și autenticitate nu se câștigă prin sfaturi sau tehnici, ci în fiecare zi, prin confruntarea tăcută și onestă cu propria ființă, în taina minții și a sufletului.
În templele postmoderne ale self help-ului, cuvintele mari sunt manipulate, scoase din înțelesul lor. Îmbrăcate în straie ce nu le aparțin. Murdărite, pervertite, transformate în instrumente de control. Retreat-urile exotice, seminariile motivaționale, pseudo-terapiile etc. se folosesc de dorința sau de nevoia oamenilor de a-și trăi viața cu sens. Constelațiile familiale, de exemplu, se prezintă ca o metodă de vindecare în grup: participanții sunt așezați în așa-zise scene simbolice ale familiei lor, ghidate de un lider carismatic care ar deține știința de a „citi” semnificația ascunsă a relațiilor. În aparență, exercițiile promit eliberare emoțională și reconectarea cu sinele autentic. În realitate, ceea ce se produce este un joc de sugestie, inducție și dependență: oamenii sunt încurajați să transfere responsabilitatea propriei vieți către „facilitatorul” care le manipulează emoțiile, iar termenul „autenticitate” devine plasa sub care sunt prinse decizii dictate de cineva care pretinde că știe mai bine ce e „adevărat” pentru tine. Aceeași dinamică se regăsește în așa-zisele seminarii motivaționale, coaching-uri sau workshop-uri despre mindfulness (cu cât e termenul mai exotic, cu atât momeala e mai apetisantă) și auto-descoperire: participanții sunt făcuți să creadă că pot atinge autenticitatea prin tehnici, ritualuri sau programe scurte, ignorând faptul că autenticitatea reală cere timp, introspecție și confruntarea cu propriile limite, nu obediență și spectacole emoționale. Astfel, dorința de a fi „autentic” devine un teren excelent pentru manipulare: cuvintele mari promit transformări rapide și miraculoase, dar în realitate exploatează vulnerabilitatea și nevoia de sens, transformând efortul de autocunoaștere într-un spectacol controlat de alții și plătit cu mulți bani.
Dar, dacă i-ai întreba pe acești cumpărători de autenticitate ce anume este ea, aproape niciunul nu ar ști ce să răspundă. Și poate că, în cele din urmă, cea mai bună definiție a autenticității e și cea mai simplă: e atunci când faptele tale ajung să coincidă cu cuvintele.
Însă, până la asta, e cale de ani de viață. Pentru că presupune a-ți căuta muzica lăuntricului, cea care ordonează ființa cu lumina înțelegerii de sine. Iar autenticitatea nu e doar în raport cu lăuntricul, ci și cu exteriorul. Adevărul de sine se trăiește nu doar ca acord cu sinele, ci și cu lumea, acolo unde muzica ființei se va întrepătrunde cu cea a lumii, punându-le în ordine și pe una, și pe alta, și armonizându-le.
Autenticitatea nu e originalitate, ci armonie reciprocă între adevărul de sine și cel al lumii.