Sfori nevăzute se pun brusc în mișcare și două păpuși inerte își dezmorțesc încheieturile încet de tot, cu o mișcare scârțâită ce răscolește puțin praful camerei. Mâinile se ridică și rămân o clipă suspendate în vid, apoi coboară, se răsucesc și își expun obscen coatele. Palmele, numai palmele, fără coate, sunt trase în sus, le acoperă fețele, le mângâie dur, ca un burete aspru de bucătărie. Apoi, palmele coboară pe pieptul păpușilor, le frământă sânii de lemn, în timp ce alte sfori le coboară capetele pe spate. Se aude o frântură de cântec, din care nu pot desluși decât un refren obsesiv, angoasant. Nu înțeleg decât „o, na, na, ne, na, na, ne, o, na, na, ne, na, na, ne”. În spatele păpușilor – când înainte, când îndărătul unui perete de sticlă –, cu palmele lipite de sticlă, un bărbat își unduiește lasciv corpul gol în ritmul cântecului pe care nu reușesc nicicum să îl prind. Un miros amărui de crizanteme albe îmi mișcă nările și, totuși, nu văd decât garoafe. Multe garoafe roșii, din hârtie, nimic altceva. Nu! Nu flori de mort! Nu flori de mort!, strig când, la radioul uitat pornit, Stela Enache îmi cântă că „diminețile mele-s albastre când obrajii în palmă mi-i prinzi”. Mă uit în oglinda ciobită, încerc să mă descompun și să mă recompun și îmi șterg de pe față lumina uleioasă a dimineții: a aceleia și a fiecărei dimineți.
Și mă recompun. Mă dezbrac și mă îmbrac, pun multă cremă matifiantă, mai multă decât poate pielea absorbi. De fiecare dată știu că e prea multă și de fiecare dată pun prea multă. Îmi așez la locul lor palmele, coatele și aranjez garoafele roșii din vaza de pe birou. Așadar, este miercuri și am puține ore, iar asta îmi aduce un mic fior de satisfacție. Îmi e prea lene să scot mașina din garaj și o iau pe jos spre școala de cartier, înnodând cântecul de la radio de acolo de unde l-am lăsat acasă. „Diminețile mele sunt albe și sunt goale și reci și pustii”.
Intru hotărât în sala profesorală, ofer generos zâmbete și saluturi. În timp ce aparatul îmi smulge două bancnote de un leu și îmi scuipă în schimb o cafea cu lapte, într-un pahar de plastic fragil, observ, dar mă fac că nu observ, priviri tăioase, aud, dar mă fac că nu aud, șușoteli. Iau cafeaua, sorb o înghițitură care îmi frige puțin limba și îmi provoacă o grimasă, dar efectul se manifestă imediat, pentru că devin Profesor. Da, un profesor corect, potent, responsabil și inflexibil și știu exact de ce sunt acolo. Să formez competențe. Nici mai mult, nici mai puțin, pentru că a forma competențe nu suferă grade de comparație. Eu știu asta, pentru că așa ne spun, ne trâmbițează, ne formează și formatează, ne impun, ne demonstrează, ne edifică Ei. Clopoțelul mă face să sting imediat țigara din care nu am tras decât trei fumuri, să evacuez de urgență fumoarul și să mă îndrept fără ezitare spre sala de clasă. Și la a cincea și la a opta, fix 50 de minute, formez competențe, fără sus și fără jos, pe același ton, cu aceleași inflexiuni, mereu egal cu mine, Profesorul, și cu țelul meu.
Nu îmi place neprevăzutul și mă enervează mesajul scris pe tabla din cancelarie: „Ora 13, consiliu profesoral, prezența obligatorie. Direcțiunea”. Trebuie gândit și pregătit rapid spectacolul de Crăciun, ne anunță directoarea și sunt perfect de acord cu ea că „aici, la școala noastră, noi formăm competențe. Lingvistice, muzicale, etnologice”. Profesoarei de educație muzicală, care, atunci când o apucă, dansează în cancelarie în jurul umbrelei, i se pune în vedere scurt și fără drept la replică: „Corul va cânta colinde tradiționale românești, fără dans, fără prostiile tale în engleză, fără dezmăț. I-nu-til să protestezi, avem semnale precise, cunoaștem exact circul pe care îl faci la ore”.
În drum spre casă, opresc la Kaufland. În fiecare miercuri, trec pe la Kaufland, pentru că e magazin nemțesc, iar nemții sunt competenți. Șeful de la raionul de lactate să se prezinte la casa 3…să se prezinte la casa 3…casa 3…3… Îmi așez cumpărăturile pe banda rulantă, care le duce egal spre casieră. Bip, bip, bip face scanerul la fiecare produs, la fiecare cod de bare. Cash sau card, vă rog? Card! Achit și zâmbesc, pentru că zâmbește și ea. Cu bonul în mână, mă întorc să văd dacă încă îmi zâmbește. Nu, nu îmi mai zâmbește. Sub camera de supraveghere, mâinile ei scanează sacadat alte produse, ale altui client.
Și tot pentru că este miercuri, la ora 16, merg la cabinetul medical. În sala de așteptare, e lume multă, dar e cald și sunt carioci colorate cu care întotdeauna fircălesc, în caietul pus la dispoziția pacienților, inimi, stele, case. „Ce facem, domnule profesor? Sănătoși, voioși, ca brazii, ca brazii?” „Never better, domnule doctor!” Nu are încredere și mă studiază. Îmi adulmecă frica și îi place mirosul fricii mele. „Domnule profesor, devenim din nou un caz urgent? ” „Dar eu nu… ”. „Nu, nu, fără îndoială că dumneavoastră nu, dar se pare că nu merge așa.” Mă mai privește puțin tăcând, apoi își pune ochelarii și își îndreaptă spatele. „Venlafaxina o pot crește, dar benzodiazepinele în niciun caz! În niciun caz, domnule profesor! Ce ați mai citit, ce filme ați mai văzut, ieșiți la plimbare, ieșiți?” Ies din cabinet.
În bucătărie, îmi pregătesc masa. Astăzi, pentru că este miercuri, friptură de vită în sânge, multe legume și o lingură de orez brun. Umplu farfuria cu ¼ proteină, ¼ carbohidrați lenți, ½ legume. Arunc surplusul. Abia după ce termin de mâncat cu furculița și cuțitul, chiar dacă sunt singur, mă dezbrac, mă așez gol în fața oglinzii, îmi șterg urmele de cremă matifiantă de pe față, mă așez pe gresie, cu spatele lipit de faianța albă și rece și îngân: „O, na, na, ne, na, na, ne, o, na, na, ne, na, na, ne.”
Mă adun de pe jos, mă târâi spre pat și mă culc pe o parte cu genunchii adunați la piept. Încerc să închid ochii, dar nu pot, pentru că îmi tremură tare pleoapele. Vreun side effect? Treaba asta cu tremuratul pleoapelor îmi dă o stare teribilă de disconfort. Arunc plapuma de pe mine, mă ridic în fund și, cu palmele, îmi apăs pleoapele cât de tare pot. Coatele sunt smulse dureros din spate și îmi rămân doar palmele care îmi presează în continuare pleoapele, dar, tandru, mult prea tandru, palmele se desprind de pe ochi deget cu deget, primul, al doilea, al treilea. Mă uit după palmele mele, care se ridică spre tavan. Mă întind după ele, dar în van, pentru că nu mai am palme cu care să îmi apuc palmele. Rămân doar cu două cioturi neputincioase. Nu schițez niciun gest de refuz când sforile coboară, îmi încolăcesc strâns cioturile și le ridică. Mă doare, dar nu scot nici măcar un singur geamăt. O altă sfoară îmi dislocă umărul drept, iar alta mi se încolăcește în jurul gleznei și îmi ridică piciorul la 90 de grade. Încep să zâmbesc. Nici prin gând nu îmi trece să mă împotrivesc. Știu ce urmează și îmi place, pentru că eu am format competențe azi, domnule doctor, vă asigur că am uitat de unt, așa-i că nu v-ar deranja să iau carioca verde? Iată-vă, în sfârșit, dragile mele păpuși! V-ați pus cam multă pudră astăzi! Nici nu știu care sunteți una și care cealaltă, dar, domnule doctor, țin să precizez că sunt perfect conștient că… Să dansez? Să dansez? Nici vorbă, asta este de-a dreptul exclus și scandalos, dar de ce nu? The night is young, iar diminețile mele-s albastre…