MERELE DE AUR
Motto:
,,Am vrut să cânt. A ieșit
o bâlbâială fără sfârșit
în care, rar, strălucea perla unui cuvânt
pe care-l rostiseră zeii!”
GABRIEL CHIFU
Am îngrijit zilnic acest copac, din primăvară,
i-am curățat omizile
de pe literele verzi,
i-am tăiat crengile uscate
ale propozițiilor,
am văzut
cum au dat mugurii gândurilor,
cum au înflorit petalele silabelor colorate,
și cum, din placenta cuvintelor
s-au născut primele metafore pline de viață, fulgurante,
care s-au scuturat la prima adiere!
Mi-am deschis venele
și am udat cu sângele meu
rădăcina acestui pom!
Dar, în noaptea în care mi s-au arătat în vis
merele de aur
coapte,
ca niște luni pline
sângerii, ionatane,
ce atârnau pe crengi, strălucitoare,
atunci, cu vuiet mare a venit furul-
un fel de vârcolac,
poate chiar Hermes, zeul hoților,
care a-nceput să înfulece și să culeagă
fructele cerești!
Atunci, pentru mine a-nceput eclipsa,
iar eu am căzut într-un somn greu, ca de plumb.
Până în zori
mi s-a voalat memoria
și mi s-au șters din minte
versurile de 24 de carate!
Dimineața, în lumea reală
am mai găsit doar niște mere obișnuite
căzute la pământ, putrede, mâncate de viermi!
Era toamnă și literele au îngălbenit
duse de un vânt rece!…
Și totuși, de atunci, fantoma mea, fermecată,
bântuie de un timp, prin nămeți, prin viscol,
în jurul acestui copac dărâmat, devastat,
răscolind zăpada cu o lopată, în jurul lui,
căutând prin troiene, prin viforniță,
merele de aur
pe care le-am văzut doar în vis
și care aparțin numai zeilor!…
CHIRIAȘUL
Plătesc chirie pentru kilowații pe care-i folosesc
de la soare,
plătesc chirie și pentru spațiul și timpul pe care le ocup,
plătesc chirie pentru ochii pe care-i întrebuințez în leasing,
plătesc chirie pentru mâinile și picioarele și inima
în care nu voi mai locui în curând
căci am restanțe,
de când s-a mărit deficitul bugetar
și ni s-au tăiat pensiile:
nu mai pot achita aceste facturi
și, ca un datornic,
pentru penalități
voi fi zvârlit afară din toate acestea
care nu-mi aparțin,
căci nu am certificat de proprietate pentru ele –
sunt doar ,,un chiriaș grăbit”, rău platnic!…
LUNA MAI
Luna lui mai –
un șperaclu cu care-ți deschideam, pe vremuri,
lacătul inimii!…
Te-am privit cum ai înflorit prima dată
în oglinda sufletului meu!…
Acum, trecutul strălucește ca un reflector
dar numai în mintea mea!
Căci tu ți-ai deversat
amintirile noastre comune
în rigola memoriei!…
Dar, silueta electrică a chipului tău
mai luminează încă
melancolic, nostalgic,
odaia aceasta pustie
în lunile lui mai!…
NĂVODUL
Firul aceasta, draga mea,
a fost înnodat de atâtea ori
încât am țesut din el
un năvod cu ochiuri mărunte
în care-ți capturam cu aviditate
fiecare imagine a chipului tău, fiecare gest!
Însă, acum, sfoara aceasta
nu mai are lungimea necesară
pentru încă un nod!
De aceea, te rog,
nu-l mai rupe
pentru ultima oară!
Căci, în noaptea asta,
în lotcă, la pescuit de năluci,
prins în furtuna și-n vârtejul amintirilor tale –
aidoma poetului Li Tai Pe –
mi se va răsturna luntrea
și voi sorbi din valuri
strălucitoarea lună
care seamănă atât de mult cu fața ta
îndepărtată, pierdută în noapte –
și astfel mă voi înfășura, mă voi încâlci
în plasa de iluzii pe care am împletit-o singur!…
LAMPA
Lampa albastră
cât bolta cerului
cu lumina ochilor tăi
arzând pe fitil –
soarele
a strălucit
și în odaia mea
trezindu-mi la viață versurile!
Dar a venit eclipsa
și au rămas doar amintirile fantomatice,
agățate de un cui, în perete!
Doar întunericul și frigul singurătății
mai stăruie în casă!
Și totuși, lumina albastră
mai arde și acum,
lucind,
dar la altă fereastră,
în alt sălaș…
După ce moartea
i-a mai acordat un petic de timp
poetului,
acum, acesta trebuie să-i restituie totul
cu dobândă cămătărească:
timpul dăruit devine reversibil,
tot ce a făcut în această parcelă de existență împrumutată
se năruie,
se întoarce către nadir,
timpul se transformă-n în antonimul acestuia,
apare conversia luminii în întuneric –
pomii se usucă, izvoarele seacă,
soarele intră-n eclipsă totală
ca o broască țestoasă sub carapace,
refluxul realității
nu mai poate fi oprit
nici cu ecluze, nici cu baraje,
totul se întoarce-n nimic,
viața se retrage
în Cuvântul dintâi!…
Și totuși, în spuza acestui scrum infinit
se mai văd licărind
câteva versuri
din timpul luat pe datorie,
care n-au putut fi martelate!…
După o sută de nopți de pescuit în zadar înfometat,
ai apărut tu, precum o rusalcă în rochia ta de cețuri stelare,
mergând peste apele Lethei
înfăptuind această minune
arătând-mi locul
în care să-mi arunc plasele –
acolo unde zeii prind
pești astrali
cărora le dau drumul în heleșteul cerului,
formând zodiile!
Și, într-o singură noapte
am scos din apele morții
153 de cuvinte vii, argintii, stelare!
Eu, umilul pescar,
mă voi adăuga aluviunilor deltei
îmbogățind acest pământ nou –
voi fi
ca și când niciodată n-am fost!
Captura din noaptea aceasta
care mi-a luminat viața dar și moartea
se va înălța precum o constelație în formă de nufăr –
singurul dar pe care ți-l voi face vreodată
pe care nimeni nu-l va putea stinge
de pe boltă.