O Lisistrată modernă
Piesa lui Matei Vișniec, Lysistrata, pornește de la o idee contemporană: a continua în consecințele sale ultime, propuneri dramatice antice, dându-le necesara tentă modernă. De data asta a fost aleasă Lisistrata lui Aristofan. Prima parte este pur și simplu o imitație, cu tente ironice, a modelului, regizoarea Anca Bradu optând pentru o reprezentare apropiată de aceea care s-ar presupune obligatorie pentru modelul antic. Povestea e cunoscută: femeile din Atena se hotărăsc să nu-i mai primească în patul lor pe soții care pleacă la războaie, ba cu Sparta, ba cu alte cetăți grecești, lipsind săptămâni întregi de pe la domiciliile conjugale. Or, ele, se dovedește în scenele cu evidente semnale erotice, sunt instigate de Lisistrata, posesoarea ideii, să le refuze datoria conjugală dacă nu jură că vor renunța definitiv să se mai războiască. Zis și făcut, convenția se încheie, iar atmosfera de pe scenă demonstrează că este un sacrificiu din partea ambelor părți, care se înfierbântă, dar până la urmă femeile înving. Partea a doua a piesei și spectacolului este continuarea: urmare acestui contract, respectat de ambele părți, bărbații devin mai efeminați, cu pijamalele lor roz, nici gând să mai lupte, nici gând să mai creadă atunci când li se anunță că „vin perșii”. Aici dramaturgul Vișniec introduce elemente ale lumii de azi, copleșite de diferite corectitudini, până în preajma ideologiei woke. Fiind scrisă înainte de invadarea Ucrainei de către armata rusă, piesa conține totuși, parcă în umbra textului, amenințarea unui război, care, între timp, a chiar devenit realitate. Interesante scenele filmate și în cele din urmă jucate pe scenă, ale interviurilor ziaristei de la o televiziune cu sexul în titlu, care pune problema în felul în care se pune azi, scandalizând pe unii, mulțumindu-i pe alții. Acolo se joacă prezentul, inserat abil și parcă demonstrativ în povestea Lisitratei și a femeilor ateniene ale lui Aristofan. Sigur, în a doua parte, cea specific mateivișniechiană, când vine vorba de război, tot la bărbați se (cam) face apel, deși aceștia sunt, parcă, pentru o conviețuire pașnică. Nu știu dacă Matei Vișniec a prevăzut ceea ce se întâmplă acum în Europa, când liniștea aparentă din războiul rece și pașnica existență de după au fost sfărâmate, iar lumea se înarmează de zor, așa cum sunt îndemnați și bărbații Atenei s-o facă, atunci când, spăsiți, tocmai dăduseră de plăcerea traiului retras pe la domiciliile conjugale. În piesele lui Matei Vișniec, trebuie să cauți totdeauna o cheie, în aparență, ascunsă. Poetul, romancierul, jurnalistul semnalizează de-acolo, din subtext, făcându-te atent la semnificații mai profunde.
Scenografia semnată de Andra Vișniec sprijină, în simplitatea sa, coregrafia foarte semnificativă din ambele părți ale spectacolului.
Spectacolul de la Oradea, de la Szigligeti Szinház, divizia maghiară a Teatrului de Stat din orașul de pe Criș, are ritm, o coregrafie extrem de interesantă, o distribuție bogată, bine alcătuită și care dă o viață proprie acestui admirabil text al lui Matei Vișniec.
Trei femei înalte la Teatrul MIC
Edward Albee (1928-2016) este cunoscut de publicul teatrelor mai ales pentru celebra piesă Cui i-e frică de Virginia Woolf? Ca să nu mai spun de, poate chiar mai celebrul, refren în engleză, care emană din reprezentarea acestei piese, dar se cântă în multe părți ale lumii. Trei femei înalte e o piesă ceva mai pesimistă – lasă că nici cealaltă nu e cine știe ce generatoare de optimism! – trimițând la îmbătrânire și la moarte, cu o concluzie, dacă pot să-i spun așa, paradoxal-tragică: cea mai plăcută clipă e aceea a sfârșitului, adică a morții.
După ce că era Mic, teatrul cu acest nume se vede redus la săli și mai mici, echivalente probabil cu aceea de pe Bulevardul Republicii, închisă din cauză de… eventual cutremur. Piesa Trei femei înalte a avut premiera la sala Studio de pe strada Gabroveni, nr. 57, vineri, 7 noiembrie trecut. Un spectacol Albee get-beget, cu vorbăria aceea aparent fără rost, care poate îndepărta un spectator neprevenit asupra specialităților acestui autor american. Mai precis, în prima parte avem spectacolul decrepitudinii fără întoarcere, cu o bună, convingătoare prezență a Lilianei Pană și a Mihaelei Rădescu, alături de care Alina Petrică face figură de tânără neînțelegătoare a situației bătrânei doamne, cu ieșiri, stridente uneori, care se reiau și în a doua parte, cea care dezvoltă, ca să zic așa, subiectul, abia sugerat în primele vreo 50 de minute.
O cortină sonoră face trecerea de la un prezent năclăit de neputințele vârstei la o reprezentare chiar a trecutului care se întrevedea în poveștile dezlânate ale bătrânei doamne decrepite de la început. Aici toate cele trei femei se ridică în picioare în roluri diferite de cele din partea întâi. E drept, și aici avem multe-multe vorbe despre trecutul, nu tocmai negru căci erau tinere, despre bărbați altfel decât la început, despre… Dar trecutul-prezent se întretaie cu un viitor al celei mai tinere persoane (Alina Petrică), viitor emis de celelalte două surori, mai mari (ca vârstă și experiență de viață), ceea ce îi produce tinerei lor surori noi prilejuri de deziluzie sonor exprimată. Singurul bărbat din spectacol și piesă (Mihnea Cârjan) este mut, e un fel de revenant, chiar dacă nu e strigoi. Cu toate că, la urma urmei, cele trei femei înalte sunt propriii lor strigoi, chiar dacă apar ca niște doamne ce vorbsc despre trecut, ajungând până la urmă la subiectul principal, moartea, momentul cel mai fericit după părerea celei mai mature.
Regia spectacolului este semnată de Zsuzánna Kovács, scenografia de Corina Boboc Giorgescu. Fără să filozofeze, piesa lui Edward Albee și spectacolul de la Mic/ Studio poate lăsa gânditor un spectator atent la ceea ce e dincolo de înfățișările propriu-zise ale unei scene de teatru.
Două spectacole ale teatrului „Elvira Godeanu” din Tg. Jiu au revelat publicului bucureștean posibilitățile unor actori în general necunoscuți în Capitală. Cu o excepție, pe care o voi anunța când îi va veni rândul.
Singurătatea pietrelor, o piesă de Flavius Lucăcel, aduce în scenă cazul unui copil cu dizabilități, care încearcă să se apropie de părinții săi, aflați într-o veșnică luptă de uzură. Regizorul Gelu Badea i-a plasat pe cei doi părinți pe niște piedestaluri, la oarecare distanță unul de altul, de unde își aruncă reciproc replici nervoase, care dau în strigăt nu o dată. Numai că strigătul îl neliniștește pe copilul autist, care se joacă în spațiul dintre cele două piedestaluri, ceea ce simbolizează distanța între cei doi, dar și față de copilul în veșnică încercare de a și-i apropia. Un actor matur, Eugen Titu, distribuit în rolul copilului rămas la un nivel mental inferior vârstei sale reale, ține spectacolul în picioare, apropiindu-(și)-i pe cei doi, Sandu Mustățea și Gia Enache (El și Ea). Piesa scriitorului clujean Flavius Lucăcel surprinde cu talent relația tensionată între niște părinți disperați de situația copilului lor, o anume finețe în redarea unui conflict, să-i spunem așa, în aparență obișnuit și în familii mai fericite. Tot timpul spctacolului, desfășurat la București în sala Teatrului Dramaturgilor Români de pe Calea Griviței, de la MNLR, un al patrulea actor joacă rolul celui care filmează totul, filmări care apar și în fundal, iar aceasta dă o anume profunzime situațiilor. Titlul piesei lui Flavius Lucăcel trimite, poate, și la una dintre îndeletnicirile acestuia, sculptura (în piatră). Piesa e scrisă cu talent și cu înțelegere a naturii umane, atât a celei „normale”, cât și a celei atacate în adâncul său.
Al doilea spectacol al trupei de la Tg. Jiu reprezentat la București a fost Morfina, după Mihail Bulgakov, pornind de la un text despre drama unui medic de provincie din Rusia pre-revoluționară, care devine – ați ghicit – morfinoman. Alt regizor, Dumitru Acriș, altă scenografie: Șteff Chelaru. Povestea lui Serghei Vasilievici Poliakov antrenează o forfotă de personaje, cei din spitalul de provincie, asistentul șef, dar și Anna Nikolaevna, jucată de o actriță cunoscută, Ioana Flora, cu prezențe memorabile pe scene din București, dar mai ales cu o filmografie remarcabilă, debutul fiind apariția sa în filmul lui Cristi Puiu, Marfa și banii, căruia i-au urmat multe titluri dintre care nu puține remarcate și premiate la festivaluri internaționale. Cu soluții interesante, dar și cu emanații de gaz netoxic care dau un fel de sugestie a îndepărtării în timp a faptelor, spectacolul a impresionat publicul din sala Media a TNB, în general tânăr. Sunt scene memorabile și scene cam zgomotoase, când emoția se suspendă, dar prezențele actorilor sunt cel mai adesea convingătoare. Îi revedem pe Sandu Mustățea (Damian Luchici, pivotul întregii acțiuni) și pe Gia Enache, de data asta o apariție obsedantă pentru medicul de provincie, o iubire pierdută a acestuia, cântăreață de operă. Apar apoi persoanele care cer ajutorul medicului, singurul din tot acel – să-i mai zicem o dată – spital, mama interpretată de Mariana Ghițulescu, Aksinia: Luminița Șorop, o pacientă: Monica Sfetcu, Tatăl: Sorin Giurca și încă o pacientă: Theodora Constantin. Medicul exasperat de mulțimea cazurilor din acel spital este interpretat cu un dar special al versatilității de Vlad Fiu, care trebuie să joace câteva roluri, cel ce se va trata cu morfină, dar și cel ce se dezintoxică. Și peste toate încercarea de a salva oameni bolnavi, în general fără speranță, așa cum este chiar lumea în care cu toții trăiesc.
Spectacolul a fost mult aplaudat, actorii rechemați de câteva ori și, firește, lumea s-a ridicat în picioare în fața lor, conform obiceiului.