Partidul născut din cinicul pragmatism brucanian, asezonat cu uriașa dorință de revanșă iliesciană, a dat de-a lungul timpului scurs de la revoluția/lovitura de stat în veci nelămurită, lideri ce s-au pliat pe un noian de caracteristici în care gradul de comic (uneori cu nuanțe tragice) a fost acoperit cu asupra de măsură.
Acum, când praful binemeritat al uitării a început să le acopere chipul, chiar dacă unii își mai vâră coada prin treburile țării, cred că este util să ne reamintim câteva din caracteristicile definitorii ale acestor personaje, așa cum au rămas ele în mentalul colectiv, în grade mai mult sau mai puțin pregnante. Adeziunea lor mută, printr-o simplă prezență decorativă la un recent congres cu final anunțat, ne obligă la o operațiune de necesară rememorare, pusă sub umbrela unor întrebări: în ce partid mai poți vedea, în același loc, un asemenea pestriț mozaic uman, în care țâfna unui lacom pseudo-aristocrat post-decembrist, cu ascendență nomenclaturistă, să stea lângă năzuința altui privilegiat al fostului regim, veșnic perdant la ruleta rusească a alegerilor? Sau cum pot sorbi același aer suficiența agresivă a unui suferind profesional, în căutare zadarnică a unei diplome fantomă ce bântuie prin spațiul public, și cameleonismul trufaș al fostului „dottore”, acum un purtător de șapcă roșie pe post de semnalizator electoral.
Simplificând, putem spune că personajele în cauză au trăit în „exercițiul funcțiunii” victorii, dar, mai ales, un noian de drame personale, răsfrânte, deseori, și asupra formațiunii politice care le-a deschis larg poarta spre pârtia lunecoasă a politichiei dâmbovițene. Așa încât, în circumstanțele evocate, și actualul lider, care „s-a ales” după tipicul consacrat al partidului, continuând tradiția, nu vine din neantul „activului” risipit câtă frunză și iarbă prin munți și prin văi, prin sate și orașe, ci dintr-o rezervă de cadre îndelung și cu grijă șlefuită.
Scurtisimul precedent mandat de premier, petrecut într-o perioadă de criză adâncă a partidului, între o ambiție eșuată și realitatea sumbră a contesării populare, a amplificat, fără îndoială, o teribilă dorință de revanșă, ce a contat decisiv în „evaluarea” soldată cu o candidatură împlinită triumfal. (Strânsa prietenie, desfășurată prin avioane și localuri simandicoase, cu boșii unei firme specializate în (ne)dezvoltări imobiliare cu decontări din punga păgubiților a fost, desigur, doar de coloratură).
Iată cum, toate acestea – și încă multe altele – stau, acum, la temelia arlechinadei pe care acest lider de azi ne-o servește cu o lejeritate când îmbufnată, când surâzătoare, dar nu ca pe o farsă nevinovată, precum în amuzantele povești populare italienești, ci ca pe o tristă realitate a societății românești de azi. Căci, poate fi numită altfel „tactica” prin care acest proaspăt lider și-a plantat partidul la guvernare și, concomitent, și în opoziție, adică și la masa beneficiilor puterii, dar și la tribuna criticilor guvernării, prin care populismul atât de bătătorit al acestei formațiuni strânge cu hărnicie salvatoarele procente electorale. Iar cum domnia sa este, de când s-a înregimentat politic, emițătorul opțiunilor partidului, neschimbate de-a lungul timpului, ba chiar amplificate de o evidentă actuală suferință procentuală, domeniul cel mai „apărat” de necesara reformă a statului este administrația. Centrală și locală, deopotrivă. Adică cele două „extreme” ale jocului politic pesedist, prin care își asigură, prin colcăiala indestructibilă a funcționărimii bugetofage, ca și printr-o parte însemnată a aparatului de partid, masa votanților fideli.
Aceeași situație o întâlnim și „la centru”, în celebrele companii de stat, consilii de administrație și diverse sinecuri, locuri în care, lună de lună, înfloresc parfumatele indemnizații cu multe zerouri.
Mai are vreo importanță că avem primării rurale cu mai mulți funcționari decât locuitori ai satului. Sau că ne-am pricopsit cu un noian de așa-zise orașe și municipii fără cele mai elementare atribute ale urbanității.
Desigur, povestea e veche, cu mult înainte de revoluția învinsă din 1989, când, conform viziunii unui cizmar, urbanizarea fără nicio noimă a așezat în categoria orașelor localități chinuite de nevoi și neajunsuri, cu oameni înghesuiți în blocuri-ghetou, cu spații de colivii multiplicate, menite să răpună orice năziunță de confort și libertate. Din păcate, din rațiunile amintite mai sus, practica a continuat și după 1989, cu unica deosebire că, dacă în vremea „cârmaciului”, ridicarea pe scara administrativă a așezărilor patriei era privilegiul unui singur om, în tulburea noastră democrație de azi, ctitorii de comune, orașe și municipii s-au înmulțit cu voie și îndemn de la partide. Ceea ce aduce imense cheltuieli inutile, suferințe fiscale cronicizate, deficit bugetar la limita imploziei.
Lovind în programul de reformă al guvernului cu vorbe goale, dar abil meșteșugite ca să ajungă unde trebuie, liderul de azi, pe post de arlechin, ne servește o farsă care, în final, va lăcrima zadarnic în racla unei previzibile înfrângeri. Apoi, ca de fiecare dată, vom arunca un pumn de pioasă țărână și vom socoti „subiectul” închis.