Se non è vero, è ben trovato.
Giordano Bruno
Când te știi cu musca pe căciulă, ai senzația că și celălalt pregătește ceva dezagreabil. De fapt, e doar un reflex al propriei abateri aruncat asupra unui alt om, de teamă ca sinele egoist să nu se simtă amenințat, o acoperire prin descoperire. Metehnele, rătăcirile au nevoie de oglindire, altfel ar fi pură pierdere de vreme. Există o simetrie și în asta. Principiul similitudinii guvernează până și în acest colț umbrit al conștiinței.
Stiluri diferite, un alt fel de cărți de vizită:
„Sunt un om realist!”
Balansul, simetria vitruviană a corpului uman, mai ales a corpului eteric din interior, reflectă principiul general al armoniei, fără de care am fi ca niște cavaleri ai nonsensului, cu armuri prea grele sau călare pe cai morți. Când vedem mai degrabă binele în celălalt, înseamnă că și în noi este bine și frumos. Să fii realist, formulă mult vehiculată, nu ar trebui să însemne că vezi mai degrabă răul, abaterea, nedreptatea, că vrei să faci dreptate cu orice preț, antrenând în această atitudine valuri de resentimente, antipatii, diverse supărări. Să fii realist nu cere neapărat să-l tragi și pe semen în abisul tău, în logica nedreptățitului, să-l iei spectator sau actor pentru a-ți justifica punctul de vedere și a-ți întări pozițiile. Să fii realist poate că înseamnă, de fapt, a înțelege principiul perfecțiunii creației. Așa cum este ea. Chiar dacă este plină de erori și de nedreptăți frapante. Să schimbi scaunul pe care stai, să schimbi perspectiva.
Pentru a admira sau a biciui realitatea, noi suntem dăruiți cu viață. Fără acest suflu miraculos, nu am putea fi malaxorul propriilor gânduri. Cumva, privim și judecăm sensul și nonsensul din poziția privilegiatului, a celui care are șansa de a fi viu. Ca să trăim cu stil, mai înainte de toate trebuie să trăim, să existăm pe această lume.
„Pentru ce există ceva mai degrabă decât nimic?” e întrebarea formulată de filosofi, o găsim la Leibniz, la Heidegger. Sidney Morgenbesser (1921-2004), filosof american și profesor la Universitatea Columbia, a avut un răspuns memorabil la această întrebare. „And if there were nothing? You’d still be complaining!” (Și dacă nu ar fi nimic, tot te-ai plânge!).
Curcubeul de zăpadă, snowbow, a apărut odată cu ninsoarea rară și cu soarele care nu mai pricepe în ce anotimp este. E un fenomen rar, mult mai rar decât curcubeul de ploaie. Apa în forma ei înghețată parcă oferă mai mult din spectrul de culori accesibil privirii. Cu alte cuvinte, vede mai mult din realitatea înconjurătoare.
„Sunt un om sincer! Spun adevărul drept în față.”
Până unde mergem cu sinceritatea? Ne folosim de așa-zisa sinceritate crudă pentru a spune lucrurile urâte pe care le gândim despre celălalt sau chiar despre noi? Adevărul spus verde-n față, fără menajamente, sare ca dopul sticlei de șampanie îndreptat spre musafiri. Din ce e compus acest adevăr? Din multă frustrare, inadecvare la situație, lipsă de finețe, invidie, indignare, dispreț ambalat în onestitate, falsitate mascată în neprefăcătorie. Când omul este cu adevărat mânat de sentimente bune, forma lui de onestitate are un aspect mult mai blând, temperat și care nu-l pierde din ochi pe cel vizat, tratându-l cu compasiune. Altfel, e doar o expunere de mărturisiri nesolicitate. Să nu uităm că cerul e albastru pentru toți și că soarele nu face mofturi (discriminări), când e să ne încălzească. Dacă natura ar fi „sinceră” cu noi, ne-ar distruge, pentru simplul fapt că noi o mutilăm cu bună știință.
„Sunt un om onest!”
Chiar? Ipocrizia își face loc în spațiile dintre aceste cuvinte. Adevărul de multe ori „pică între scaune”, s-ar putea zice. Sigur că există oameni onești, cinstiți, de treabă, dar pe aceștia rar îi auzi autodefinindu-se. Nu-și exagerează, cu fiecare ocazie, meritele proprii. E o chestiune de stil al comportamentului. Am putea adăuga: less is more, un concept pe care-l putem întâlni în mai multe culturi. Less is more a fost și motto-ul lui Ludwig Mies van der Rohe, un mare arhitect modern, apărător al minimalismului în arhitectură. Se pare că apetitul pentru acest tip de a viețui revine și în vremurile noastre și are o semnificație specială, în sensul că despovărarea este chiar necesară, nu este doar un simplu moft. Micșorarea, reducerea, reutilizarea, măsura, cumpătarea, înfrânarea, simplificarea și obținerea unui echilibru. Și toate acestea, nu în siajul vreunei ideologii care înrobește, ci pur și simplu din respect față de propria persoană și de suflul de viață primit în dar. Acest eter fin care ne însuflețește a fost primit înainte ca noi să demonstrăm că suntem capabili de ceva. E o sublimă și iubitoare gratuitate a Creatorului. Să nu uităm că, pentru a ne aduce la viață, nu ne-a cerut să fim deștepți sau cu potențial de succes.
„Nu suport minciuna și ipocrizia!”
Declarând acestea într-un fel provocator, omul tocmai s-a așezat pe o treaptă deasupra celorlalți și-i privește cu o oarecare condescendență, o urmă de milă și dispreț mascat în virtute. De compasiune nu prea poate fi vorba, nu ar mai avea loc în aceste limite clar trasate. De multe ori, vede în ceilalți exact ce există în sine. Adânc sădit în inima sa. E un teritoriu al durerii pe care-l cunoaște în amănunt. Îi face pe ceilalți responsabili pentru toate neajunsurile pe care e nevoit să le îndure și pe care le-ar fi evitat cu plăcere. Privind în adâncul lui ca într-o fântână, cel care declară ostentativ că nu suportă minciuna și ipocrizia, oglindește în apa sa rece lucrurile pe care și el le face. Cheia se află în cuvintele nu suport, în aspectul lor glacial și în felul în care acest tip de om nu îngăduie niciun derapaj. Neîngăduitorul e și cel care-și pune cel mai rar problema că și el e capabil de erori. Blândețea și tandrețea care-l ocolesc sunt exact cele pe care nu le oferă. Ecuația pe care o scrie e fluidă, rezolvarea nu e niciodată o variantă pe care s-o ia în calcul.
La început de an, se pornește iar motorul rezoluțiilor și al promisiunilor pentru o viață mai bună. Mai bună decât ce sau decât cine? Mai luăm în calcul pura existență primită în dar sau tăiem fante cu maceta în carnea nevăzutului și vedem ce iese? Viețuim ca orbii din Parabola lui Pieter Breugel cel Bătrân? Ne-am putea imagina că toate aceste gânduri la început de an nu scad nivelul de colesterol, nu ne fac mai frumoși și nici nu ne prelungesc viața, dar adaugă un strop de stil zilelor. Iar stilul e persoana. Cea care a primit în dar suflul existenței și pentru care devine responsabilă. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește opera artistică, talentul fiind de fapt o formă de responsabilitate în fața gratuității gestului divin. În acest sens, viciul și virtutea devin alegeri importante. Pot fi chiar trecute în lista cu promisiuni pentru anul ce vine.
Anul Nou, primit gratuit!
De revăzut oricând, cu aceeași plăcere (artistică și umană) echivalentă cu aceea de la prima vedere.