ROMÂNIA LITERARĂ 15 / 2025
Din 4 aprilie. Răzvan Voncu, la Cronica literară: Îmi place că Varujan Vosganian nu se sfiește să fie el însuși și, în secolul corectitudinii politice și al conformismului intelectual, ni se înfățișează așa cum este. Adică un intelectual preocupat de istorie, de valori, de cultură, de identitatea sa și, cum spuneam, de memoria fără de care nici nu există identitate. La Comentarii critice, Angelo Mitchievici, „Fețele modernității: o reflecție din perspectiva timpului nostru”: Temele modernității nu sunt doar cele clasice, ea înseamnă secularizare, dar și o (re)gândire a raportului dintre minte și corp, înseamnă raportul tensional cu tradiția, dar și lectura în cheia nostalgiei unor vetuste modernități avortate, înseamnă urbanitate, dar și transformarea satului tradițional, înseamnă noutatea pe care o proiectează rețelele de socializare nu numai în spațiul public, ci și ca element formativ al unei noi generații, dar și reevaluarea marginalității în raport cu valorile pe care le promovează centrul, înseamnă o nouă cultură anti establishment fie ea și trapistă, dar și felul în care ea antagonizează felul în care ne raportăm la educație și familie. La Actualitate, Laura Poantă, „Poezia și AI – încotro?”: Poate inteligența artificială (AI) să compună versuri sensibile? O rețea neurală antrenată pe baza a mii de versuri cunoscute a încercat să alcătuiască poezii „originale“… Acestea au fost prezentate în diferite situații – studenților de la Litere, cercurilor de lectură sau de scriere creativă – și toată lumea a fost păcălită. Spre deosebire de imaginile fotografice sau artistice generate de AI, unde (încă) este ceva mai ușor să distingi o oarecare ciudățenie, artificialitatea, în cazul poeziei, nimeni nu a sesizat diferențele… Posibilitățile sunt practic nelimitate pentru că, pe baza unei baze de date existente și ca urmare a unor comenzi țintite, AI ne poate crea oricâte versuri, în orice stil, ritm sau cadență… Trebuie să înțelegem că AI are o bază de date cu care lucrează, nu înșiră la întâmplare cuvinte; bază de date alcătuită din mii de versuri ale unor poeți reali. Deci idei… Așadar, rețeaua neurală creată astfel a „citit“ mai multă poezie decât mulți dintre contemporani, având o educație poetică și literară de invidiat… Poeziile generate sunt coerente pentru că modelele sunt antrenate să recunoască idei și conținut specific. Unele studii mai mari (mai complexe și cu mai mulți subiecți) și mai recente au avut procente mai mici de „păcăliți“, dar mai mult de jumătate dintre participanți nu recunoșteau poezia generată de AI nici în acestea. Mai mult, se păstrează în mare proporție clasificarea „falsă“, „rece“ și „umană“, „sensibilă“ în mod eronat – poezia care a luat locul întâi ca fiind cea mai expresivă, mai bine scrisă și categoric umană a fost de fiecare dată generată de AI… Poeziile generate de AI au avut, în toate grupurile de cititori, scoruri mai mari în ceea ce privește creativitatea, atmosfera și calitatea emoțională…. Majoritatea studiilor trag concluzia că AI este deja capabil să producă poezie de calitate – și să păcălească cititorul. În sumar (selectiv): Gabriel Chifu, Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Toma Pavel, Nicolae Prelipceanu, Coman Șova, Horia Gârbea, Ioan Holban, Savu Popa, Ion Taloș, Cristian Pătrășconiu, Nichita Danilov, Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, Radu Tudorancea, Gh. Glodeanu, Nicolae Tzone, Ovidiu Pecican, Ioan Stanomir, Doina Condrea Derer. Teatru de Marina Constantinescu: „Procese”.
În numărul anterior al ROMÂNIEI LITERARE (14 / 28 martie 2025), Gabriel Chifu, „De ce scriem”: Atunci, anulându-i-se șansa întâlnirii cu un public iubitor și cunoscător de literatură, scriitorul pășește într-o altă direcție: își leagă speranțele de cititorul profesionist, criticul literar, cel care e călăuză pentru cititorul comun prin teritoriile livrești. Scriitorul așteaptă de la acesta aprecierea, recunoașterea pentru efortul său literar. Prețuirea critică înseamnă acum, pentru el, răsplata, singura la îndemână. Ei, dar nici la acest capitol lucrurile nu stau deloc bine, acum, în literatura noastră. Critica literară nu mai este ce-a fost. Și-a știrbit din prestigiu, e pe cale să-și piardă funcționalitatea ca instanță de validare literară. Pe de o parte, s-a redus numărul profesioniștilor care practică această formă de critică literară prin care se evaluează scrierile literare nou apărute. Pe de alta, s-a micșorat și numărul vocilor credibile. Spațiul critic e locul de manifestare brambura a unei puzderii de neaveniți. Vocile credibile devin inaudibile în vacarmul atâtor nepricepuți care rostesc senini ditirambi fără nicio acoperire valorică. Apoi, a devenit dominant spiritul tranzacționist ori critica pe interese. Ne sare tuturor în ochi ce atenție excesivă, lingușitoare le arată practicanții falsei critici literare unor scriitori care temporar dețin poziții importante într-un domeniu literar sau altul. În fine, nici normele, principiile după care se judecă o scriere literară nu mai sunt stabile, acceptate de toată lumea: criteriul valorii estetice se clatină sub atacurile criticii ideologice și nu numai. De aceea nu apare exagerat faptul că scriitorul ajunge la o neîncredere în critica literară ca măsură plauzibilă a literaturii sale.
CONVORBIRI LITERARE 3 / 2025
Ana Blandiana (interviu realizat de George Motroc): Toată viața am scris poezie în salturi și întotdeauna, când am încheiat un ciclu, am rămas cu sentimentul că m-am golit sufletește, că probabil nu voi mai fi în stare să scriu niciodată alte poeme. Și chiar dacă îmi aminteam că am mai încercat și altă dată acest sentiment și că s-a dovedit o alarmă falsă, spaima persista… Am stat vara trecută singură la țară (numai cu pisica, cea care este un important producător de pace sufletească) și timp de o lună și jumătate n-am făcut decât să citesc și să scriu, fără să mă gândesc că va fi vorba de o nouă carte, era doar bucuria de a transcrie liniștea care mă înconjura. Stăteam la o masă sub un mare cireș amar, ale cărui fructe se uscaseră neculese în primăvară și acum cădeau peste mine punctându-mi paginile și oferindu-i pisicii pretexte de joc. Era ca în vacanțele școlare când timpul se rupea cu greu între scris și citit, iar scrisul nu descoperise încă problema publicării. Când a venit toamna, nu mi-a venit să cred că terminasem o nouă carte de poezie și că, atunci când m-am oprit din scris, mi se părea din nou că mă oprisem de tot. În alte pagini, Mircea Platon, „Marxismul cultural”: Ideologia woke este o formă radicală și accelerată de dezumanizare. Dar nu e de ajuns să o condamnăm verbal. Ea a pătruns deja în noua lege a educației, „România educată”, în textul căreia diversitatea, echitatea și incluziunea sunt menționate ca valori de bază. Universitățile României s-au marxizat și ele treptat, cu ajutorul lucrului „pe proiecte” cu finanțare externă, deci la comandă socială afectată de atmosfera ideologică predominantă, nu de interesele naționale și pragmatice ale României. Demitizarea, zeflemeaua antinațională și cinismul au devenit și la noi predominante, împreună cu discursurile din ce în ce mai radicale ale unor forțe politice venite de nicăieri și care par a fi hotărâte să ne ducă în neant. Importul de forță de muncă, uzitându-se că nu importăm doar brațe sau picioare, ci oameni, cu identitatea, ideile și interesele lor, poate radical contrarii intereselor noastre, e și ea în plin avânt. Marxismul cultural te face să ispășești imaginarele păcate ale strămoșilor tăi de om alb până la a șaptea generație. E forma ideologizată a unui blestem. Cine ne va dezlega de el? În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, M. Cimpoi, Ion Papuc, Gh. Grigurcu, Mircea Dumitru, Th. Codreanu, Ioana Diaconescu, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, Lucian Vasiliu, Coman Șova, Daniel Cristea-Enache, Ioan Lascu, C. Dram, Daniel Mariș, Adrian Dinu Rachieru, Mihaela Grădinariu, Antonio Patraș, Livia Iacob, Adrian G. Romila, Marius Chelaru, Toma Grigorie, Adrian Jicu, Ioan Cristescu, Gellu Dorian, Liviu Papuc, Gina Stoiciu.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 3 / 2025
Răzvan Voncu, „Valoare şi validare: premiile literare” – În memoriile sale, regretatul David Lodge – cel mai important romancier britanic care nu a primit Premiul Booker – spune de mai multe ori: premiile literare sunt foarte bune pentru literatură și dăunătoare pentru scriitori… Există, la ora actuală, câteva sute de premii literare în România. Numai cine nu vrea nu înființează unul. Decernează premii literare, dispunând de bani publici, indivizi care nu pot nici măcar să devină membri ai Uniunii Scriitorilor, necum să aibă vreo legătură cu critica literară sau cu vreo altă formă de validare profesionistă a literaturii… Premiile generează în timp, spune același David Lodge, și o stare de competitivitate artificială între scriitori. Literatura nu este sport, iar valoarea literară are alt grafic de validare decât fotografia de la finișul unei curse de sprint. Timpul este cel care decide, în cele din urmă, atât asupra unei opere, cât și asupra judecății de valoare a criticului care a consacrat (sau nu) respectiva operă… Se înmulțesc și manevrele incorecte pentru obținerea premiilor, ca și neregulile unor jurii. Scriitori lipsiți de orice merit asaltează cu intervenții instituțiile, prezentând scrisori de recomandare semnate de critici reputați, dar slabi în a-i refuza pe nechemați… Premiile mai sunt nocive pentru scriitor și pentru că ele creează o iluzie: aceea că reprezintă un echivalent direct, nemijlocit și imuabil al valorii literare. Premiul, totuși, e doar un etalon relativ și contextual. El este decernat într-un anumit moment și în competiție cu alte valori (cărți și/ sau scriitori), de către un juriu care, și dacă ar fi format, în mod ideal, din cei mai valoroși critici ai momentului, judecă strict tranzitiv. Ce lipsește din acest act de validare este tocmai elementul fundamental al proiecției operei în Timp, în durata lungă a literaturii naționale și chiar universale. Fiind (și) un act de afirmare/ promovare publică, premiul este obligat prin însăși natura sa să facă reverențe unor factori fără legătură cu valoarea literară, cum ar fi notorietatea publică a autorului – care poate fi efectul activității în alte domenii, ca politica sau mass-media – ori cifrelor de vânzări. Nu în ultimul rând, o asemenea distincție poate fi acordată într-un moment de vârf al scriitorului (relevant în judecata de valoare cu privire la poeți, mai puțin relevant cu privire la prozatori sau dramaturgi, acolo unde contează opera ca întreg). Însă, după acel moment de vârf, scriitorul poate să nu mai confirme; premiul rămâne, desigur, însă impactul lui asupra validării scriitorului va scădea inexorabil în timp… Așadar, este premiul o formă de validare a valorii? Da, este. Dar nu este o formă absolută și, mai ales, nu se poate substitui niciodată validării critice și verdictului ulterior al istoriei literare. Dacă acumulezi premii după premii – în special când acestea sunt de toată mâna –, fără a convinge critica de întâmpinare, poți fi sigur că receptarea operei tale în istoria literaturii va fi una marginală, dacă nu cumva de tot absentă. În sumar (selectiv): Horia Gârbea, Angela Baciu, Carmen Secere, Flaviu George Predescu, Andrea H. Hedeș, Emil Lungeanu, Simona Grazia Dima, Dan Stanca, C. Marafet, Gela Enea, Ioana Diaconescu, Ana Dobre, Monica Grosu, Ioan Holban, Vasile Dan, Iulian Cătălui, Doru Mareș, Angelo Mitchievici, Aurel Maria Baros.
STEAUA 1 / 2025
Dan C. Mihăilescu, întrebat de Ovidiu Pecican – „Care sunt lucrurile cele mai penibile, mai dezamăgitoare în cultura noastră?” răspunde: Concurența crâncenă, perpetuă, absurdă și contraproductivă dintre provincii, perpetuarea maniheismului („diabetul național”, cum i-am zis cândva acestei neputințe de-a ne coagula eficient eforturile), a maniei de-a judeca totul polarizant (Eminescu vs. Macedonski, Călinescu vs. Lovinescu, Nae Ionescu vs. Dimitrie Gusti etc.). Pe urmă, ca efect al statalității precare, vin slăbiciunile instituționale, neputința coagulărilor pentru lucrul în echipă (de aici și miracolul excepțiilor precum echipele sociologice coordonate de D. Gusti, colectivul clujean care a realizat Dicționarul scriitorilor români, sau templul teatral „Bulandra” sub bagheta magului Liviu Ciulei) și realitatea conform căreia mai degrabă individualitățile reușesc să-și asume misiuni grandioase, de la Hasdeu, Carol Davila și Spiru Haret la Noica, Eliade, Adrian Marino, Liiceanu sau Florin Manolescu. În sfârșit, la nivel individual, să nu uităm episodul Maiorescu și doctoratul lui Eminescu. Am consumat la modul sinucigaș energii uriașe în gazetărie, lăutărism eseistic, proteism epicureic și boemă risipitoristă, sfidând cu inconștiență hedonistă specializările, disciplina „teutonă”, creșterea organică și cultul datoriei împlinite, al onoarei de breaslă și proiectelor de anvergură. Decenii de-a rândul ni le-au mâncat ranchiunele patologice, luptele de gherilă între „școlile” de la București, Iași, Cluj, în literatură, arte, științe. Antipatiile și sabotajul politic reciproc s-au întins pe secole, iar fixația pe capra vecinului ne otrăvește și azi. Ar mai fi patologia coteriilor, cumetrismul critic, lipsa apetitului pentru marile sinteze paralel cu favorizarea umorilor și debușeurilor lucrative, alături de îmbrățișarea prematură și istovitoare a partizanatului și arondărilor vicioase. În alte pagini, Ioan Moldovan – întrebat de Daniel Moșoiu: „Când v-ați apucat de fotbal?” răspunde: A, fotbalul a fost o îndeletnicire de bază a ființei mele. Locuiam în Cărămidari, și pe Aurel Vlaicu, în groapă, unde este Expo Transilvania acum, pe terenul ăla unde se aduna apa când ploua și orăcăiau broaștele, unde veneau uneori soldații să facă, la ordin, târâș-marș, jucam fotbal cu mare, mare pasiune. Până prin clasa XI-a am ținut-o cu fotbalul. Eram legitimat la juniorii lui „U”, jucam în deschiderea echipei mari. Dar nu știu cum s-a întâmplat că, deopotrivă, îmi plăceau și cititul cărților, și scrisul. Așa se face că eu singur mi-am pus problema: ori fotbal, ori carte! De fapt, voiam să devin regizor de film. În sumar (selectiv): Vasile Popovici, C. Cubleșan, Cassian Maria Spiridon, Liviu Mircea, Dan Gulea, Laszlo Alexandru, Traian Ștef, Ovidiu Dunăreanu, Ion Pop, Viorel Mureșan, Kocsis Francisco, Marko Bela, Aurel Codoban, Ștefan Bolea, Hanna Bota, Laura Poantă, Vlad Moldovan, Radu Toderici, Virgil Mihaiu, Ionuț Costea.
HYPERION 1-2-3 / 2025
Cassian Maria Spiridon – 75 (interviu realizat de George Motroc): Mişcarea conspirativă revoluţionară din 14 decembrie 1989, din care am făcut parte ca organizator şi participant, a fost, în pofida detenţiei politice şi a condamnării la moarte, prin victoria Revoluţiei Române din decembrie1989, un real noroc pentru viitorul meu literar. Eliberat în amiaza zilei de 22 decembrie 1989, în scurt timp am renunţat la activitatea mea de la institutul de cercetări unde lucram ca inginer cercetător, şi la începutul lui ianuarie 1990 editam primul număr din săptămânalul Timpul, în formatul şi paginaţia celui păstorit de Eminescu, apoi Caietele de la Durău, cu un grup de prieteni… Am înfiinţat Editura Timpul, activă şi în prezent. În 1994 editam numărul pilot al revistei de cultură poetică Poezia, cu frecvenţă trimestrială, în cadenţa anotimpurilor – avem deja o sută zece numere apărute. La finalul lui 1995 am fost propus, votat şi numit, pe 1 decembrie, diriguitor al revistei Convorbiri literare, pe care o conduc şi în prezent… Am fost şi am rămas un conservator-liberal, în rezonanţă cu viziunea eminesciană din publicistica sa… După ’89, Eminescu este văzut ca un reacţionar înrăit, un naţionalist în vremi în care progresismul neomarxist face legea, într-o epocă a globalismului, a impunerii religiei woke, gândirea conservatoare şi tradiţionalistă a poetului se înţelege că este blamată, ca atare se cere să fie ascuns în debara, ferit de privirea adepților diversității și incluziunii sociale… Sunt un optimist cu o mare doză de scepticism, dar nu cu totul lipsit şi de o doză de pesimism, care-mi impune să ţin mintea şi spiritul veghetori, inclusiv în ce priveşte capacitatea inteligenţei artificiale de a distruge orice formă de literatură originală. Poezia înseamnă emoţie, emoţie care sensibilizează un cititor capabil să o perceapă, să o trăiască. Cât vor mai exista oameni şi nu doar aparate, literatura, poezia îşi vor păstra capacitatea de a ne deschide fereastra prin care să ne vedem sufletul. În alte pagini, Lucian Vasiliu (interviu realizat de Daniel Cristea-Enache): „Postmodernismul“, din perspectiva mea, este o utilă noţiune pentru profesori, şcolari, studenţi, critici şi istorici literari. Precum „optzecismul“, „douămiismul“ etc. Valorile se vor decanta peste decenii. Canoanele sunt contextuale. Deseori orientative. Literatura contemporană are nevoie de vademecum-uri, inclusiv de istorii literare. Cât mai multe, evident subiective! (…) „Originalitatea“ textelor mele? Este şi păcat şi nonculpă. Cine mă disculpă? Critica literară profesionistă! „Medicii noştri de familie“! Fără spirit critic, fără critici literari etc., nu existăm! În sumar (selectiv): Gellu Dorian, I. Holban, Matei Vișniec, Marian Drăghici, Vlad Scutelnicu, Gabriel Alexe, Ioana Greceanu, N. Silade, Dan Perșa, Ovidiu Pecican, Savu Popa, D. Ungureanu, Alexa Visarion, Leo Butnaru, Vasile Spiridon, Vianu Mureșan, N. Corlat, Radu Voinescu, Paul Aretzu.
ARGEȘ 3 / 2025
Calinic Argeșeanul, la rubrica sa: Greșim extraordinar în fața lui Dumnezeu când gândim, mai ales în teologie. Poate că nu gândim cum se cuvine, poate că nu scriem cum se cuvine și poate că nu vorbim cum se cuvine și, mai ales, poate că nu trăim așa cum se cuvine. În alte pagini, Gheorghe Grigurcu, „Jurnal de idei”: 1) A.E.: „Un autor contemporan îl numește pe Eminescu nu mai puțin decât «idiotul național». Ești indignat, desigur”. De ce-aș fi? E ca și cum un copil răzgâiat ar încerca să lovească cu praștia Coloana Infinitului. 2) Vârsta aidoma unui saltimbanc trist care jonglează cu amneziile, inconsecvențele, gafele noastre în inevitabil progres. 3) Terifiat de ceea ce există, nu mai puțin de ceea ce nu există. 4) Timp inclus în formele materiei, timp plutind aidoma văzduhului. 5) Tristețea universală arzând molcom cum o candelă. Și Sorin Antohi, „Idei și zile”: 1) Suveranismul vasalilor… Noi delirăm despre daci, voievozi (care oricum au fost mai mult vasali), Căpitan, Biserică (un neoprotestant s-a dovedit mai ortodoxist decât radicalii din BOR, cu care de altfel împarte și un orizont New Age). La noi, „suveranismul” – sau ceea ce se autoproclamă astfel, imitând provincial și ignorant o paradigmă din Occident, unde au existat entități politice suverane — e doar o formă fără fond. (13.12.2024) 2) Cauzalitatea exogenă. Până de curând, explicația principală pentru Situațiune (termenul nemuritor al lui Caragiale!) era greaua moștenire, adică povara trecutului. Fanarioții, comuniștii („cu pivotul lor”, evreii veniți pe tancurile sovietice), Iliescu (și creația lui nemuritoare, Ciuma Roșie). De când a început invazia rusă în Ucraina, totul se explică prin influența Rusiei și a… influencerilor aflați în solda Rusiei. (6.02.2025) 3) Ura de sine. La nivel individual, o înțeleg, am compasiune pentru cei care trăiesc acest paroxism autodistructiv al lucidității intransigente și anistorice. Sper că poate fi tratată. La nivel colectiv, leacul nu există, fiindcă Istoria, citită tezist și decontextualizată, o poate susține cu argumente mai convingătoare decât o simplă autobiografie a ratării. (8.02.2025) Apoi Horia Vicențiu Pătrașcu, „Ambivalență și eliberare”: Dacă scoatem durerea din spectacolul vieții – răul însuși devine suportabil, mai mult decât atât: încântător, spectaculos, fascinant și mai ales, indispensabil corelativ al „binelui” cu care adesea face schimb de rol. Nu asta ne învață unii filosofi (stoicii, bunăoară): să privim viața ca la teatru, să o contemplăm, să eliminăm din trăirea ei – durerea, să participăm la suferințele noastre așa cum participăm la pasiunile personajelor de pe scenă, adică să suferim fără să ne doară și să ne bucurăm fără să fim dominați de plăcere? Căci nu doar amorul poate fi intelectual, spiritual, ci orice emoție – cu condiția să o epurăm de reacțiile elementare fizice, fiziologice, animalice ale trăirii: durerea și plăcerea! În sumar (selectiv): N. Oprea, Octavian Soviany, Sorin Lavric, Paul Aretzu, Radu Aldulescu, Dan Ciachir, Daniel Cristea-Enache, N. Baltă, D. Ungureanu, Mircea Bârsilă.
LITTERA NOVA 1 / 2025
Apărută în martie. Dinu Flămând (interviu realizat de Daniela Șontică): Poezia care nu are în lăuntrul ei un material dens, bine structurat, chiar și când o anumită structură internă nu se vede, dacă nu conține acea secretă justificare a propriei sale existențe, pe ansamblul textului respectiv, de fiecare dată, poezia se desface la traducere (dar și la lectură) și nu mai poți recompune nimic din viața ei. Când zic traducere, mă refer nu doar la transvazarea unor emoții dintr-o limbă în alta, ci vorbesc tocmai despre citirea poemului (cu glas mut sau răcnit, cum galopau anticii pe distihul elegiac, de pildă). Orice lectură e o traducere. Iar în miezul lecturii se recompune acel poem încă palpitând dinaintea întâlnirii lui cu limbajul, dacă el chiar era compus din misterioasele elemente ale unei autenticități urgente. Altfel zis, poemul nu există dacă nu există justificarea lui onestă. Simți repede, după o anumită deprindere cu lectură pe durata câtorva decenii, unde este poezie și unde se etalează dinaintea ochilor tăi doar text… Se zice c-ar fi murit poezia. Mai degrabă cred că agonizează ideologiile (deși metamorfozele unui neo-marxism universitar combinate cu celebrele french theory, care au stârnit atâta haos de politică corectă mai cu seamă în Marea Democrație yankee, s-ar părea că mă contrazic); dar internetul tocmai perfecționează marea ideologie a frivolității universale. În alte pagini, Corneliu Mircea, „Orizontul întrebării”: „Ce este, oare, Dumnezeu?” Iată o întrebare ce nu pare a se deosebi în mod fundamental de întrebările comune pe care mi le pun zilnic. Nu este o întrebare „utilă”, nu își propune să dezvăluie cauza unui fenomen anume, nu are darul de a satisface curiozitatea privitoare la ceva determinat. Și nu e nicio întrebare simplă, la care aș putea răspunde imediat, pentru că miezul acestei sintagme, „ce este?”, reverberează și, în prima instanță, pune în evidență mai multe nuanțe interogative complementare: „de ce este?”, „cum este?”, „ce sens are?” „pentru ce este?” ș.a.m.d. O astfel de întrebare deschide o adevărată genune interogativă. Dar de ce mă întreb, la urma urmei? De ce îmi pun o seamă de întrebări? Să observ, în primul rând, că orice întrebare se încheagă în clipa în care surprind limita unui obiect sau fenomen. În sumar (selectiv): Ioan-Aurel Pop, Delia Muntean, Ion Mureșan, Adrian Popescu, I. Pintea, Lucian Vasiliu, I. Moldovan, Mircea Bârsilă, Aura Christi, N. Oprea, Al. Jurcan, Mircea Popa, Pavel Șușară, C. Cubleșan, Diana Dobrița Bîlea, Florin Logreșteanu, Viorel Mureșan.
ADDENDA
- Alexandru Călinescu (răspunde la ancheta „Conservatorism versus progresism”): Adevărul este, fiindcă tot suntem la capitolul mărturisiri, că sunt mai degrabă liberal-conservator, atașat valorilor democratice și încrezător în progres, dar preconizând în același timp o anume moderație. Excesele îmi repugnă și sunt la fel de ostil față de extrema dreaptă, cât și față de extrema stângă… Wokismul nu este, de fapt, un progresism, ci o formă de obscurantism, prin negarea realității și a unor adevăruri științifice… Iar conservatorismul nu trebuie nici el redus la ipostazele caricaturale în care se amestecă misticismul, exaltarea tâmpă a trecutului, derapajele legionaroide și respingerea arogantă a influențelor occidentale. Și mai e ceva: atât wokismul frenetic, cât și conservatorismul retrograd au un punct comun: dezolanta lipsă de umor. (SCRIPTOR 3-4 / 2025). ● Magda Cârneci, „Jurnal spiritual (pe sărite)”: 25 iunie 2000. Noaptea mă scol uneori și am o senzație foarte dezagreabilă despre făptura mea, un fel de repulsie că mă aflu în acest corp. La fel și dimineața, în primul minut după sculare. Iar în două dimineți, la trezire, am avut gândul de revoltă că trebuie să respir, că depind total de aer, apoi dorința scurtă dar intensă de a nu mai respira, de a mă elibera de această corvoadă. Alteori când mă trezesc dimineața, am percepția faptului că intru într-o uriașă mașinărie care e realitatea. Că trebuie din nou să evoluez într-un mecanism enorm, într-o vastă butaforie, într-o scenografie foarte complicată, plină de obstacole și probe, plină de trape și labirinturi, în care eu trebuie să trec, să sufăr, ca să învăț ceva, ca să înțeleg ceva. Ca să mă rafinez, să despart ceva impur de ceva pur, sau ceva opac, rău, inert, de ceva ușor, luminos, diafan din mine. Uneori senzația e așa de puternică încât intru cu frică în rolul meu diurn din mecanismul sau fabrica enormă numită lume. Căci mi-e teamă că iar o să cad în capcane, iar o să fac prostii, iar o să sufăr. (VATRA 12 / 2024). ● Miron Kiropol, „Despre scriitură”: Trăiesc între două literaturi, româna și franceza. Văd agitându-se în amândouă o haită de neputincioși literari. Râd în hohote citindu-le textele. Din când în când, ei nu pot să aibă parte decât de acest din când în când, îi citesc rânjind peste josnica lor mediocritate. (FEED BACK 3 – 4 / 2025). ● Vladimir Tismăneanu, „Dictatorul şi intelectualii”: Mă gândesc că ar merita să purtăm o discuţie pe tema: Ce voia Ceauşescu de la scriitori? (…) Tiranul voia să fie adulat. Avea un orgoliu hipertrofiat. Jebeleanu, Bogza, Buzura, Manolescu, Tudoran, Doinaş, Blandiana, Sorescu, Bănulescu, Constanţa Buzea, chiar Stancu sau Virgil Teodorescu, nu se pretau unui asemenea joc. Aici intrau în acţiune barbii, sărarii, lăncrănjanii, purcarii, danzamfireştii, răcăneii, târnăcopii, cristoii, valentinfmihăeştii şi ceilalţi pauli angheli. Cei numiţi de Monica Lovinescu „trepăduşii de Curte Nouă“. Plus, băieţii de mingi, nistoreştii, stirenii, tatulicii şi câţi alţii. Prostituţia era lucrativă. Sporuri de salariu, prime, apartamente la Parcul Tineretului, călătorii în străinătate, inclusiv în Vest. La CC, veghea tovarăşul Eugen Florescu. Cabinetul 2 îl plăcea. La Consiliul Culturii, vegheau tovarăşii Mihai Dulea şi Vasile Nicolescu. Plus tovarăşa Tamara Dobrin. (APOSTROF 3 / 2025).