Lumina este Marele Ordonator în Grad de Magie, pe care artistul o recompune, din temelia statutului său angelic și, firește, prin intermediul instrumentarului său de atelier și existențial. Lentila ochiului e cea care descompune – cu migală, cu grație, cu farmec, ba chiar cu știință – unda vibratilă a șuvoiului de fotoni și o transformă în peisaje, în chipuri, în obiecte, în povești vizuale. Ea, lumina, este cel mai de preț ajutor al pictorului, primit din partea Demiurgului, așa cum scorneala este la prozator sau epifania la poet.
Fiecare tablou are, „transpusă” cu mâna vrăjită, lumina lui particulară și este conectat la rețeaua de lumină proprie, de neimaginat nicăieri în altă parte decât acolo, în acel tablou. Apoi, ea este, în același timp, marca originală, amprenta vizuală a fiecărui artist în parte, după care privirea profesionistă recunoaște o pânză. Spre exemplu, una este lumina la Da Vinci (cu tehnica lui, sfumato) sau la Caravaggio (cu tenebrismul său) și cu totul alta este în clarobscurul lui Rembrandt. Una este lumina la Matisse (aceea care inundă totul) ori la Degas (poate dedusă din albul orbitor al fustițelor tutu ale balerinelor) și alta este lumina la Van Gogh (contorsionată, nevrotică, aproape extraterestră) ori aceea obosită, vineție și aproape intoxicată, din peisajele polineziene ale lui Gauguin. În fine, una este lumina la Ștefan Luchian (galbenă, discretă și maladivă) sau la Grigorescu (îngrijită, ușor înnourată „barbizonal”!) și alta e la Țuculescu, de pildă (păstoasă, apăsătoare și grea ca o lespede).
Uneori, lumina se joacă la „ruletă”, după cum este „potul” din dreptul fiecărui jucător în parte, mai gros, mai subțire sau mai deloc. De aceea, ea este fie o constantă preocupare (deci, încă nu ocupare !) a minții unui artist – și am enumerat mai sus câteva dintre autorii celebri, neasemuiți „fabricanți” de lumină – fie o absolvire de drept a intenției acestuia.
În acest al doilea caz, ea devine un rest (un rest, nu un lest !), un ceva aflat dincolo de virgulă (există în langajul cam prea relaxat al acestor vremuri construcția: „Nu e bună, e nașpa, dă cu rest !”), un nu-știu-ce pe care doar nuanțele sau reflexiile luminii îl acoperă.
Atunci, asistăm la o difuzie a luminii, la o împrăștiere deliberată a acesteia printre miriadele de pigmenți a căror sumă reprezintă culoarea. Deci, nu o absență, ci o difuzie. Fapt care induce apariția culorii ca joc nedeclarat de reflexii ale luminii.
O astfel de ambiguizare – un fel de răceală incandescentă a luminii (altminteri, asupra acestei revelații profund antagonice vom mai reveni !) – am întâlnit într-o foarte interesantă și nu mai puțin provocatoare expoziție de pictură, găzduită de Galeria Romană și semnată de artista Svetlana Mihăilescu. Titlul nu are nimic spectaculos, este Despre lumină, adică, dacă ar fi să „transvazăm” conținutul semantic într-un recipient de gen literar, ar fi sinonim cu „considerații despre…” sau cu un fermecător micro-eseu despre subiectul luminii.
Dacă parcurgem CV-ul Svetlanei Mihăilescu, nu e dificil de conchis că artista a fost un artist precoce. La 18 ani, a studiat pictura și desenul cu unul dintre cei mai titrați artiști români, maestrul Vasile Grigore. Apoi, biografia ei artistică urmează o adevărată peregrinare: studii de Belle Arte la Universitatea din Ottawa (Canada) și la Escuela Superior de Bellas Artes San Fernando din Madrid (Spania), apoi, în cele din urmă, la Institutul „Nicolae Grigorescu”, pe care-l absolvă în 1974, la secția Pictură de șevalet, la clasa profesorului Constantin Blendea.
De aici încolo, traseul ei profesional derutează complet, căci, timp de peste 40 de ani (1977-2019), Svetlana Mihăilescu a fost pictor de costume și „scenograf-decor” la 60 de filme de lung metraj, producții naționale și coproducții internaționale, participând, totodată, ca pictor de costume, la realizarea de peste 50 de docu-drame, difuzate pe prestigioasele canale ARTE și TV BBC. A lucrat cu regizori importanți: Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Dan Pița, Stere Gulea, Nae Caranfil și are premii pentru costume la 12 dintre filmele la care a colaborat, acordate de Uniunea Cineaștilor din România. A mai fost încununată cu premiul Gopo și alte patru nominalizări. Mai mult, în 1996, i s-a decernat Medalia „100 de ani de Cinema”.
Așadar, avem de-a face cu o artistă mai mult a scenei decât a pânzei, gândindu-ne că profesionalizarea ei s-a îndreptat în direcția realizării de costume pentru teatru și film (aici, nu ne putem abține să nu facem conexiunea cu o revelație bine marcată în istoria artei, cum că unii dintre marii artiști au fost tentați și de scenă, făcând din creația de costume un violon d`Ingres remarcabil, cum ar fi Max Ernst, Picasso sau Dali!). Arta costumelor este la fel de solicitantă ca și pictura de șevalet, doar că orice costum de scenă este mult mai complex decât un tablou, prin aspectul aplicat de manualitate, prin componenta artizanală mult mai pregnantă și prin, de ce nu, aplecarea psihologică (un costum este, de fapt, „carcasa” unui personaj, care trebuie zugrăvit cu toate ingredientele lui psiho-dramatice extrapolate în plan vizual).
Odată cu revenirea artistei la pictura de șevalet (care este, de fapt, specialitatea ei de bază, cu care a terminat Belle Artele la clasa unui mare maestru, Constantin Blendea!), revenim și noi la expoziția de la Galeria Romană a Svetlanei Mihăilescu și continuăm cu o observație foarte interesantă. Despre lumină este a treia expoziție realizată la Galeria Romană, în decurs de patru ani (după Urme – 2022 și Stări – 2023), dovedind astfel nu doar o colaborare pe termen nelimitat a artistei cu o galerie prestigioasă, ci și dezvăluirea unei continuități în pictură, din ce în ce mai insistentă și mai plurivalentă semantic.
Titlul ei, chiar dacă nu prezintă aderențele hiperspiritualizate ale unor alte expoziții (gen Unitate și alteritate, Silogisme vizuale, Torsiuni și contorsiuni informale etc. etc.), se cere și, drept urmare, devine un penchant foarte serios spre cercetarea luminii. Multe dintre tablourile Svetlanei Mihăilescu (în marea lor majoritate realizate în 2024, ca și cum suntem martori la explozia unei pasiuni vorace a artistei, care, realmente, nu se mai poate dezlipi de șevalet!) au ca subiect dezvăluirea atentă a luminii, surprinsă în diverse ipostaze. Reflexele de pe o bombonieră de cristal, borcanul cu nuci scăldat în irizații un pic obosite, lumina intrată pe fereastră și așezată cuminte pe tapițeria scaunelor din camera de zi, un apus de soare văzut prin perdeaua volatilă a ferestrei, un raft cu pahare în care se răsfrânge tacticos lumina, latiera ale cărei reflexii metalice ne duc cu gândul la bucătăria medievală sau, pur și simplu, jocul derutant de reverberații luminoase de pe ceramica chiuvetei de la baie.
Observațiile vizuale ale artistei, mai bine zis investigațiile sau, și mai bine zis, divagațiile ei, care, altminteri, sunt versatile, reci, cerebrale, aproape conceptualizate, se contrazic la nivelul percepției. Ele provoacă senzația inversă: fie cea a unei călduri confortabile (mai ales când este susținută de culoare), fie cea a unei combustii puternice, vulcanice, explozive. Este ca și cum am vorbi despre răceala incandescentă a luminii.
Există în deschiderea parcursului expoziției un tablou intitulat Rece și cald, în care, dincolo de banalitatea peisajului interior al unei camere de zi, lângă fereastra căreia se găsește o măsuță cu față de masă roșie, pe care se află câteva boluri cu diverse „chestii» ronțăibile într-o după-amiază plicticoasă, precum și o farfurie cu altceva, dar mai consistent (poate tort, poate o altă prăjitură!), temperatura percepției crește odată cu privirea mai atentă a perdelei de la fereastră. Ea este de un alb smântâniu, moale, voluptuos, ceva între o fluturare a materiei solide și o aroganță a volatilului, lăsându-se apoi pur și simplu sfârtecată de explozia de lumină ce năvălește în cameră. Atât de puternic inundă aceasta încăperea, încât ai impresia că masa (intenționat roșie, spre a sângera privirea) plutește ca o insulă într-un ocean de materie aeriană, transparentă, imponderabilă. Aici, de fapt, se găsește cheia secretă prin care descifrăm jocul inteligent al epifaniilor semantice (alternanța dintre lumina caldă și cea rece, dintre albul purificator și roșul incandescent) ce ne sunt sugerate, cu o astuție remarcabilă, de către artistă.
Sau, cum mărturisea însăși artista: „Mirajul, miracolul luminii este faptul că ea revelează formele și culorile. În mod natural, lumina este dată de soare sau de lună: lumina caldă a zilei și cea rece a nopții. Razele sunt mesagerele ei. Uneori sunt vizibile, alteori difuze. Uneori sparg suprafața lucrurilor, alteori sunt absorbite sau reflectate înapoi, în funcție de felul materialelor pe care le întâlnesc în cale. Însă felul în care suprafața reflectă lumina definește materialul pe care îl recreezi ca plastician (…) Pentru mine, a picta, a desena înseamnă un alt mod de a investiga lumea”.
Altfel spus, dacă e să suplinim acest credo, trebuie doar să ne încumetăm să punem rămășag pe un timp dăruit, în liniște, luminii, acel dar dumnezeiesc al frumosului inteligent.