Cercetând mai deunăzi rafturile bibliotecii mele de la țară, am descoperit printre cărțile pe care le cumpărasem în primele descinderi în România, după 1989, romanele lui Vintilă Horia. Pe unele le citisem – Dumnezeu s-a născut în exil (1960) și Un mormânt în cer (1987). Pe altele le lăsasem pe mai târziu și, după cum se întâmplă, n-am mai revenit, acaparat de noutățile editoriale ale vremii, în care predominau recuperările multor altor autori interziși înainte de 1989.
Vintilă Horia este un autor, azi, aproape uitat, mai mult din considerente politice decât estetice. Aidoma altor intelectuali importanți, în anii ‘30, a îmbrățișat ideologia legionară. A publicat în presa de extrema dreaptă articole antisemite, i-a elogiat pe dictatorii Hitler și Mussolini, și după război, în 1946, a fost condamnat, în contumacie, de un „Tribunal al Poporului”, la 25 de ani muncă silnică.
Distins cu Premiului Goncourt, în 1964, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, premiu pe care Vintilă Horia l-a refuzat în urma unei campanii furibunde de presă, orchestrată în cercurile de stânga franceze și susținută de regimul comunist de la București. Literatura cade mereu victimă bătăliilor ideologice, în mod nedrept, dar explicabil și până la un punct justificat din cauza activității extraliterare a autorului, care își aduce astfel – el, primul! – un imens prejudiciu cărților sale.
Receptarea unei opere depinde însă adesea de context, de împrejurări care pot modifica într-un mod imprevizibil optica cititorilor. Și atunci aceeași carte începe să ne vorbească cu sensuri la care nu ne-am fi gândit până atunci, pentru că rezonează, neliniștitor, cu ceea ce trăim noi azi.
Așa am descoperit într-unul din romanele lui Vintilă Horia, uitate pe raftul bibliotecii mele, Cavalerul resemnării (1961) – al doilea din așa-numită trilogie a exilului, cuprinzând Dumnezeu s-a născut în exil și Salvarea de ostrogoți. Prigoniți-l pe Boețiu (1987) –, o replică, în oglinda actualității, a conflictului ce contrapune Europa creștină și, în particular, țările române, unui imperiu cotropitor: Poarta Otomană.
Despre ce este vorba. Radu-Negru, tânărul principe al Valahiei, pornește spre Republica Venețiană în căutarea unui sprijin împotriva puterii turcești covârșitoare, care i-a subordonat țara, cu excepția unei mici porțiuni, Pădurea, în care rezistă „Valahia liberă” și unde își durase un punct de rezistență Bătrânul (tatăl principelui), după o bătălie îngrozitoare cu turcii. Radu-Negru e însoțit în călătoria sa de un medic din Padova, Giacomo Della Porta, un bun prieten devotat cauzei române.
Dar, în loc de o solidaritate firească a creștinilor, descoperă în orașul din Lagună, aflat în punctul maxim al puterii și strălucirii sale, o pânză de vanități, lașități, inerții, comodități, conformisme și… trădări, de lucrături perfide pentru cauza Semilunei. Descoperă nu numai ne-dorința Serenissimei de a porni o cruciadă împotriva turcilor, atrăgând și alte regate și împărății europene, ci o fățișă sau piezișă ostilitate, ascunsă după discursuri binevoitoare, față de cei, cum e Radu-Negru, veniți de la periferiile obscure și amenințate ale Europei:
„Trebuie ca poporul să fie mereu mulțumit. Asta este tragedia principilor și a popoarelor, completă Della Porta după o clipă de ezitare. Veneția este bogată, prea bogată. Privește-o. Ea este obligată să ducă politica bogăției sale, așa cum faci politica frumuseții când ești frumos sau a mizeriei când ești sărac. Mare senior sau calic, destinul te silește întotdeauna. În clipa când un doge clarvăzător ar spune: «Să declarăm război turcilor, care sunt dușmanii noștri și dușmanii tuturor popoarelor creștine, să renunțăm pentru câțiva ani la bogăție, la falsa noastră bunăstare, pentru a distruge primejdia care ne amenință pe toți; convingeți-le pe soțiile voastre să cumpere mai puține mătăsuri și mai puține parfumuri, căci ele vor plăti cu mizerie și foame acest lux trecător și inutil!», acest doge ar fi luat drept un tiran sau un nebun, căci nimeni nu vrea să renunțe la nimic, în numele unei primejdii pe care oamenii se încăpățânează să n-o vadă și în fața unei nenorociri prea îndepărtate pentru a părea verosimile.
Acel doge, nu te neliniști, nu va apărea niciodată. Este un lucru scris în istoria decăderilor. Și dacă ar apărea, nu ar fi suportat, căci noi am încetat de mult de a mai fi eroi. Navele noastre de război stau în Arsenal, poate le vei vedea într-o bună zi. Corăbii splendide și puternice, care nu vor ieși niciodată în larg pentru a-i ataca pe turci, pentru că suntem în bune relații cu ei. Există tratate care ne oferă o perfectă securitate pe hârtie. Însă, departe de aici, turcii pun stăpânire în fiecare an pe câte una din insulele noastre, pe câte una din coloniile noastre, azi Ciprul, mâine Corfu, tot mai aproape. Și nimeni nu-și dă seama. Nici măcar nu sunt crezuți aducătorii de vești rele. De teamă de a se vedea acuzați de trădare sau de defăimare, cei care văd lucrurile așa cum sunt nu cutează să vorbească. Luxul și bunăstarea se află mereu aici, în fața noastră, palpabile și vii. Cum să dai crezare defetiștilor, profeților piezei-rele, în fața acestei dovezi de infailibilitate? Iar, printre noi, agenți plătiți de dușman fac tot ce le stă în puteri pentru ca visul cu ochii deschiși să continue, pentru ca, în ziua aleasă de ei, nicio rezistență să nu fie cu putință. Pentru ca Veneția să cadă de la sine. Asta va dura puțin sau foarte mult, însă ziua aceea va veni. Este pregătită cu multă grijă. Vei auzi vorbindu-se de un anume Paolo Erratino, scriitor și filozof, un dezmățat, un om inteligent și foarte cultivat. Captează bărbații și femeile prin subtile scamatorii, contribuie să mențină iluzia și să ne slăbească. Poate că primește bani pentru afacerea asta, dar nimeni nu îndrăznește să i-o reproșeze. Pana lui este mai tăioasă decât pumnalul, și obține să fie plătit de către unii dintre noi ca să tacă – o calomnie semnată de el te poate azvârli cât colo ca o ghiulea de tun –, și de către dușman, ca să vorbească și să scrie. Încearcă numai să-l ataci. Vor râde de tine sau te vor considera drept ultimul dobitoc. Erratino este simbolul culturii noastre, al progresului nostru spiritual. Doar călugării îl reneagă, dar cine îi ia în serios pe călugări?” (p. 72).
Să înlocuim „Valahia” lui Radu-Negru cu Ucraina lui Zelenski, Imperiul Otoman cu Rusia lui Putin (cu Rusia dintotdeauna de fapt), să extindem strălucita Veneție la scara întregului Occident, cel care a preferat mulți ani de zile să facă business as usual cu Rusia („fiecare corabie venețiană încărcată cu mărfuri, navigând spre Istanbul, sporea puterea dușmanului”) și să închidă ochii la crimele regimului de la Moscova; ajunge să-l privim pe Paolo Erratino, filozoful corupt, capabil să justifice orice infamie, ca pe un precursor al intelectualilor și politicienilor europeni și americani, stipendiați de Moscova, care justifică „dreptul Rusiei de se apăra de extinderea NATO”, și dacă mai adăugăm în acest creuzet al substituției deversările de propagandă de pe rețelele de socializare de azi… ei bine, vom obține, cum spuneam, reflecția în oglindă a lumii zugrăvite de Vintilă Horia în romanul său.
„Mergeau pe Riva degli Schiavoni și se pomeniră curând în piață, în fața palatului dogilor. Era greu pentru Radu-Negru, în fața frumuseții fără cusur a acestui oraș, să dea crezare cuvintelor medicului. Și totuși, faptele le confirmaseră dinainte. Fuseseră arestați la Spalato, pentru că se declaraseră dușmani ai turcilor. Stătuseră două săptămâni la închisoare, așteptând hotărârea guvernatorului și, în sfârșit, repuși în libertate și ajunși la Veneția, nu-l putuseră vedea pe doge, nici pe vreunul din membrii Consiliului Celor Zece. Audiența nu le fusese refuzată, fuseseră însă rugați să aibă răbdare. Și săptămâni întregi se scurseseră în așteptare, în mijlocul acestei frumuseți care părea ireală, invitație limpede la uitarea cea mai fermecătoare. Acele palate, acele piețe și acele biserici care răsăreau din lagună îți spuneau la fiece pas: «Suntem opera oamenilor. Omul este puternic. Nu există primejdie. Paradisul nu este mai frumos, dacă există. Ceea ce există cu adevărat se află aici, înaintea ochilor tăi. Uită tot ce se află dincolo de aceste ziduri divine.»” (p. 73).
Și Radu-Negru începe să uite. Resemnarea lui are două fațete: seducția Veneției, mirajul operelor de artă edificate de neîntrecuții maeștri renascentiști, amorul subtil și sofisticat al curtezanelor, alimentând-i tentația de a nu se mai întoarce în țara sa îndepărtată, unde nu-l așteaptă decât un martiraj gratuit și anonim –, dar și înțelepciunea superioară în fața nimicniciei acestei lumi, a zădărniciei eforturilor de a rezista răului provocat de oameni. Pentru că există o luptă superioară, a unor forțe mai presus de voința și orgoliul individului: în fața lor nu ai nicio putere. Ca în balada Miorița: ciobanul moldovean refuză de la bun început împotrivirea, rezistența în fața atacatorilor săi, e cu gândul doar la „nunta cosmică”, la topirea sa în circuitul elementelor primordiale… Motto-ul romanului e din Kierkegaard: „Cavalerul resemnării renunță la împlinire și se înclină cu toată umilința în fața puterii eterne. Aceasta este libertatea sa.”
Îl poți înțelege. E un drum al inițierii, al încercărilor. Un tânăr intelectual din Basarabia, educat și crescut de părinți în spiritul valorilor naționale, aspirând prin toți porii dorul de patria interzisă, odată maturizându-se, diversificându-și lecturile, adâncindu-și studiile, va migra, fără a-și abandona reperele primare, de la cauza națională spre condiția umană în esența ei, va asuma tragismul („neajunsul”) de a se fi născut.
Și totuși, și totuși…
„Alteța Voastră nu este un trădător”, îi va spune lui Radu-Negru un bătrân actor, mesagerul partidei antiotomane de la Veneția, care va căuta să-l avertizeze pe nobilul român asupra curselor ce i se întindeau la tot pasul, luând forma unor invitații curtenitoare la reuniuni selecte, cu măști și pumnale ascunse în teci de catifea. Și Radu-Negru nu-și va abjura cauza, se va întoarce în pădurea valahă pentru a ridica din iarbă stindardul căzut al strămoșilor săi.
Romanul lui Vintilă Horia nu are o fixare în timp foarte precisă: sugestia inițială este secolul XIII, când se întemeiază primele formațiuni statale românești; Bătrânul domnitor, tatăl lui Radu-Negru, pare a fi Mircea cel Bătrân, cruciada apuseană pe care o susținuse a sfârșit în dezastrul de la Nicopole; în discuțiile de la Veneția se fac referiri la bătălia navală de la Lepanto (1571) ca la un eveniment al trecutului, pe când apogeul confruntării dintre europeni și otomani, în romanul pe care-l citim, se va da sub zidurile Vienei, în 1683, la al doilea asediu turcesc, când Jan Sobieski, regele Poloniei, va asigura victoria creștinilor și finalul ambițiilor otomane în vestul Europei. Exemplaritate atemporală, mesaj auctorial ce transcende secole.
Filozofia resemnării, proiectată pe un cer metafizic, nu exclude obligația de a-ți apăra demnitatea, ca individ și popor, aici și acum.
Vintilă Horia, Cavalerul resemnării (roman). Traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari. Postfață de Monica Nedelcu. Editura Europa, Craiova, 1991