Doi factori s-ar cuveni relevați în raport cu personalitatea de excepție care a fost Virgil Ierunca: morala, care în cazul său era una impecabilă și libertatea de care a avut privilegiul de a dispune aflându-se în exil spre a da glas plenar conștiinței sale în vremuri vitrege pentru cei rămași în țară. Grație cuplului Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, postul de radio Europa liberă a devenit timp de ani buni reperul a ceea ce majoritatea românilor ultragiați de regimul totalitar nu puteau rosti, un îndemn perpetuu la demnitate și curaj. Sau, cu propriile vorbe cald mărturisitoare ale criticului: „Peste hotare ferecate, peste cimitire de arse etape, e mai mult decât probabil că nouă ne este hărăzit – într-o imensă procură invizibilă – să deslușim limbile celor care din Țara lor privesc spre noi cei fără de Țară, ca mai aproape de ei.” Are loc însă un fenomen bizar. Pesemne din pricina faptului că a fost mereu ostracizat de regimul comunist care a lăsat o umbră nefastă în mentalitatea publică, nici azi Virgil Ierunca nu e suficient admis la reala sa valoare. Indicând fără menajamente lașitatea, oportunismul, compromisul la care, din păcate, s-au dedat la scară largă numeroși scriitori și intelectuali ai noștri, între care și unii de înaltă clasă, a devenit posibilă impresia lăturalnică a unui exces. A unei paradoxale injustiții în numele justiției. Cu o din nou pilduitoare probitate, Virgil Ierunca replica astfel la prima reeditare în țară, în 1990, a volumului pe care-l avem acum în vedere: „Poate că mulți vor găsi prea severe unele aprecieri privind pe câțiva dintre scriitorii noștri, astăzi clasici. Mai ales că tonalitatea pamfletară se substituie, nu o dată, polemicii de idei. Este adevărat: dar nu de idei duceau lipsă scriitorii și cărturarii noștri care au ales colaborarea fără nuanțe cu inchizitorii culturii și spiritualității românești, ci de o minimă demnitate”. Ceea ce putea părea unui neprevenit o reprobabilă îndepărtare de opiniile criticii interbelice, nu reprezenta oare o confirmare a acesteia în confruntarea dură cu ideologizarea comunistă? Esteticul devenea „tendențios” pentru a se apăra pe sine. Eugen Simion a fost cel care a adoptat în acest sens poziția unei răstălmăciri pe care Monica Lovinescu a calificat-o drept „perfidă”.
Autorii mai sus menționați au optat pentru o raliere la propaganda oficială, deși puteau alege tăcerea: „Bernanos spunea, în vremurile de restriște ale țării lui, că nimeni nu va putea lua scriitorilor cel puțin libertatea de a tăcea. Până la săvârșirea rușinii. Până la alegerea apelor”. Cu toate că a avut loc o crimă abstractă, însă nu mai puțin oribilă: „Tăcerea a fost asasinată în patria optimismului integral, în care nimeni n-are voie să stea de vorbă cu nimeni, în primul rând cu sine, pentru ca nu cumva acest moment de oprire să adumbrească procesul de edificare al zgomotului cu orice preț”. Puțini, prea puțini sunt cei care și-au conservat postura onorabilă. Pornind de la o apreciere culpabilă a unui nume de seamă care n-a excelat totuși în nedemnitate, Virgil Ierunca se pronunță astfel: „În «permanențele» literaturii lui Tudor Vianu e loc, foarte mult loc, pentru poeți ca Mihai Beniuc și Maria Banuș; nu e loc însă pentru Ion Barbu, căruia criticul i-a consacrat încă din 1935 o excepțională prezentare; după cum nu e loc nici pentru Lucian Blaga, nici pentru V. Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Pillat sau Dan Botta, adică însăși mândria verbului românesc. Crede, oare, Tudor Vianu că «permanențele» romanului românesc se rezumă la Zaharia Stancu și V. Em. Galan?” Ar fi vorba așadar de o nouă „turcire” a cărturarilor nației, repetiție a „sociologiei supușeniei” de odinioară. Cu tristă particularizare criticul numește formulele trădării: „Unii păcătuiesc din frivolitate, dintr-o frivolitate amestecată, fie cu un miticism solemn (G. Călinescu), fie cu o condescendență rușinată (Tudor Vianu), fie cu un cinism mereu așezat (Mihai Ralea), fie cu un neo-ciocoism estet: Al. Rosetti”. Urmează o altă speță care-i cuprinde „pe oportuniștii de meserie, faliții noștri naționali, care-și schimbă condeiul după sezon și remunerație, după stăpân și năpastă. Ce scriu sau nu scriu ei, n-are nici o importanță. Într-adevăr, pe nimeni, pe absolut nimeni, nu interesează opinia unor Zaharia Stancu, Demostene Botez sau Cicerone Theodorescu”. Nu sunt omiși nici «noii veniți» care concurează lejer întru venalitate. O grupare care constituie „o creație pură a regimului. Sunt funcționarii tocmiți să întrețină fala sistemului. Recrutați din tineri sau mai puțin tineri ‒ tineri fără viitor sau senili fără trecut – această categorie este avangarda propagandei care se vrea cultură”. Urmând o binevenită analogie militară: „este oastea stăpânirii, bună la toate: ea dă tonul în materie de rimă sau de gest, culoare sau doctrină, osana sau genunchi”, o „oaste impură, care administrează patrimoniul polițist al unei culturi totalitare”.
Un amplu răspuns amar îl dă Virgil Ierunca lui G. Călinescu care, prin prisma noii sale opțiuni ideologice, a comentat textul criticului aflat în exil, text consacrat literaturii române din Encyclopédie de la Pleiade. Nu este vorba de o contestare globală a marelui predecesor, ci de o analiză a inconsecvențelor imprevizibile la care a putut ajunge. Nu puține până la o consternantă opoziție cu opiniile sale din Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Ce-a ajuns G. Călinescu o dată cu «înaintarea în vârstă»? Și cât l-au ajutat și Partidul și Deputăția și Academia! Criticul s-a subțiat. Nu e cum îl știi. Gusturile i-au evoluat. Principiile-i de estetică s-au lărgit, după tipicul vremurilor noi. Iată ce versuri «sprințare» și de o «grațioasă exuberanță» degustă azi cel care – ieri – găsea și pe Ion Barbu coruscant: «Simplu și drag,/ Simplu: Partid/ …Florile’n prag/ Au înflorit»” sau «Poate acum în seara asta,/ În sat obloanele se-nchid/ La o căsuță unde șade/ Agitatoarea de partid». (G. Călinescu: «În legătură cu problema tipicului în literatură», Contemporanul, 1 mai 1953). Acestea sunt versuri ale marelui poet al regimului, Eugen Frunză”. Și nu mai puțin expresiv, consemnând o evoluție hiperbolică a relaționărilor călinesciene: „O dată cu înaintarea în vârstă, d. G. Călinescu a descoperit nu numai că «Ilenuța Milițiana» din poezia lui Frunză e un fel de Beatrice a lui Dante, dar și că Drum fără pulbere – romanul Canalului – e un eveniment tot atât de însemnat ca și căderea Troiei. (G. Călinescu: «Romanul construcției socialiste», Contemporanul, 29 mai 1953)”. Nu e omisă nici constatarea celebrării ipocrite a lui Caragiale, într-un mediu în care opinia liberă fusese prohibită din oficiu: „Când ne gândim că actualul regim n-a putut suporta nici măcar o simplă epigramă a lui Păstorel Teodoreanu – pentru epigramă, ani de temniță ‒ e lesne de închipuit la câți ani ar fi fost Caragiale, reînviat pentru o clipă în Republica Populară Română spre a concepe o versiune nouă a comediilor sale. Autorul Scrisorii pierdute, cel care a avut condiția fericită, conform propriei sale mărturii, de a scrie într-o țară care îndată după înscăunarea regelui Carol I, beneficia de o libertate totală a presei, «stare binecuvântată ce poate încă n-o visează cel mai democrat dintre democrații Apusului»”.
Virgil Ierunca a lăsat imaginea cea mai fidelă, mai rezonantă stilistic a stării deplorabile prin care a trecut spiritul românesc în decursul opresiunii comuniste. I se cuvine așadar o prețuire și o gratitudine pe măsură. Dar s-ar mai putea adăuga ceva. Într-o lume tulbure precum cea a zilelor noastre, plină de mobilități culpabile, de interese meschine, de impulsuri ariviste în care conceptul de caracter se relativizează la scară largă, acest critic rămâne precum o paradigmă suplimentar actualizată.
Virgil Ierunca, Românește, Editura Humanitas, 2023