Ciudată senzația de la lectura textelor lui Dan Sociu. Pe de o parte, făcând figura – forțată teatral – de mizantrop, el privește cu aroganță la cel care ascultă, de parcă ar cuvânta din amvon, de la tribună sau din balconul unui apartament de la etajul șapte; pe de altă parte, vorbește parcă pentru sine, fără efortul de a empatiza cu cititorul. Pe de o parte, atestăm concretețea absolut remarcabilă a unui cotidian fără forme și figuri impresionante (în care personajele notabile ale epocii, pasagere și ele în acest univers ciudat, fac figurație); pe de altă parte, complexele de provincial revenit din metropolă se convertesc într-o arogantă privire cu superbie la tot ce ar putea fi inferior din oficiu, de la foști colegi rămași la condiția de provincial, la femeile și tinerii încă necopți, vietățile, muritorii și minoritățile de orice fel. Dincolo de toate însă, e artistul fără rest și fără complexe. Mă întreb de unde percepția disprețuitoare a unor minoritari sexuali complexați: „n-aş fi dus atâta tristeţe/ să fii gheu în provincie/ la adunările lor deprimante/ în apartamente conspirative/ de săraci, ca și el/ dintr-un sat, cu pensie de handicap” sau a unor categorii sociale marginalizate: „i-am spus că e/ lucrătoare sexuală, nu/ prostituată/ lucrătoare sexuală// a repetat încântată”), creând impresia că și-a inventat personaje pe care să le domine, iar apoi să le compătimească. Și nu dintr-un complex rasist, ci pentru că se declară și el minoritar social, declasat și detestat de establishment.
Traducător al lui Charles Bukowski în română, Sociu nu putea să nu rezoneze cu stilul acestuia, chiar dacă e o prăpastie existențială între ei. Bănuiesc că a fost încurajat de literatura americanului să profite de precaritate, epatând și, mai ales, etalând o sinceritate la limita tupeului (sau dincolo de), pentru că „estetica urâtului” în sine nu mai șochează numai prin inesteticul unei lumi ce a uitat să se machieze înainte de sesiunea foto, ci și prin propriile grimase, intenționat nefardate etic/ estetic. Machiajul/ esteticul lumii, pus în opoziție cu adevărul pe care îl ascund aceste tehnologii de camuflaj, sugerează ideea unei interesante opoziții între realitatea naturală și cultura ca mască a modernității: „Seară de seară apusul de soare/ stă frumos la pozat, de unde ştie/ să stea. Ce tristeţi, ce îndoieli/ se ascund după orizontul oranj./ Frumuseţea ni le-a ascuns.// Iartă-mă iubita mea cu ochi de pisică/ ştiu că eşti şi tu doar un om/ dar frumuseţea te ascunde prea bine”.
Prins în lecturi paralele, cu un roman de al lui Sociu (La gunoi) și cu o carte de poezii (Nord) a aceluiași, rețin poeziile ca pe niște intempresive evadări în cotidian (cum ai ieși după bere și țigări pentru că ți s-au terminat, nu pentru că ai chef de plimbare), stampe sau, mai aproape de senzația vizuală asociativă: ca niște scene din cotidian privite prin gaura cheii și filmate cu telefonul portabil, cu personaje din realitatea imediată, rolul unora dintre ele jucându-l vedete ale contemporaneității, precum Leonardo di Caprio, Tina Turner, Gary Oldman sau Taylor Swift: „Am văzat-o pe Taylor Swift/ în autogară la bazar/ purta pantaloni de piele falsă întinşi/ de însuşi Dumnezeu pe fund, urca/ în mașina de Cândeşti/ cu sacoşe de la Penny/ roşii zamoşi îngheţată/ ştia că se topeşte până la graniţă/ dar zâmbea misterios/ în secret/ îi place mai mult s-o mănânce aşa”.
Unele dintre aceste secvențe derulându-se până la mici narațiuni: „Vecina mea de ușă/ seamănă cu Gary Oldman bătrân a/ fost jumătate de viaţă măţăreasă a/ curăţat maţe de animal într-un tunel/ cu apă rece pe jos şi jumătate badantă/ a spălat italieni la cur./ Se zice că era cam destrăbălată la/ vremea ei, îi momea pe bărbaţii/ altor femei şi femeile se răzbunau/ o prindeau şi-o tundeau forţat/ îi ungeau uşa cu câcat./ Acum are diabet şi lui fiu-su din Italia îi/ trimite săptămânal pachete cu mâncare/ coace toată ziua la cuptor/ cumpără câte 30 de kile de/ zahăr…”. Portrete, peisaje, narațiuni. Până și poemele lirice au un fir narativ, ca piesele muzicale „cu program”: „Mi-au dat nişte creştini chineji/ imnuri să le traduc în română/ mi-au zis – vrem să păstrezi/ ordinea cuvintelor, ritmul şi/ rima, mesajul intact// le-am dat înapoi o variantă/ mi-au respins-o, că nu aşa / mi-au cerut, că am încălcat o/ condiţie, dar nu se poate/ traduce// fix la fel, le-am spus, e absurd!/ N-am mai primit nici un mail/ căutat peste tot pe/ Internet, nu i-am/ găsit – Doamne, Tu erai ? Ar/ avea sens”. Încă și mai pronunțat fiorul liric (și livresc) suprapus pe firul narativ sau, mai exact, dedus din el, e aici : „Sunt zile când nu văd pe nimeni/ şi trăiesc ca şi cum lumea n-ar mai fi/ şi când o văd pe vecină e ciudat ca o/ apariţie./ Îmi dă câte un borcan cu zacuscă/ şi eu câte o oală cadou/ şi se bucură de zici că-i nu ştiu ce./ Mandelştam spunea de simbolişti/ că nu le-ajunge ca oala/ să fie numai oală şi să fiarbă/ dar nu înţelegeau că oala/ aşa cum e, cu bolboroseala ei/ e deja ceva mult mai mult”. Dar (în contrapunct cu poemele citate, excelente, în opinia mea) senzația e că în carte au intrat și fișe de lucru, care încă nu au devenit poeme.
Pe contrasens, romanul La gunoi, cu imagini expresioniste dense, model de anturaj românesc underground (bun pentru filmele noului val românesc), este foarte cursiv, se citește ușor (minus unele imagini șocante, care te lasă uneori bouche bée), cu excepțiile în care autorul forțează nota pentru a impresiona. Sunt mult mai reușite pasajele în care totul curge fluid, ca o cameră de filmat impasibilă, indiferentă. Uneori exactitatea frazelor amintește de discursul poetic. Astfel încât, cu toată structura, tonalitatea, scriitura însăși care trimit mai curând la Salinger sau Palahniuk, discursul este poetic și cartea însăși e un poem.
Iată un exemplu (barele le-am pus eu): „Lumea se dusese sub potop/ și fusesem numai eu lăsat,/ cu fantoșe, să-mi mai populeze singurătatea.// Fosta mea rămăsese însărcinată cu noul ei iubit/ și mi-o spusese în ziua când o întrebasem/ într-un mesaj/ dacă nu vrea să fim iar împreună.// Nu credeam oricum că o întrebasem pentru un răspuns,/ era o întrebare ca-ntr-un joc din copilărie,/ jucat într-o seară de vară,/ sub lumina unui stâlp,/ împărate, împărate, cât e ceasul.// Nu-l întrebi așa ceva pe-un împărat/ și-un împărat nu poartă ceas/ și nici nu te interesează,/ când te joci seara în spatele blocului/ și e ultima explozie de energie a zilei,/ cea mai pură,/ vrei să uiți cu totul de timp,/ de ora culcării. // Am fost nefericit/ și fericit/ de răspunsul ei,/ eram singur,/ neiubit și liber /și mă puteam juca mai departe.”
Postumanismul, cu dragoste ratată mereu și moartea inevitabilă (anticipată de umilința bolii), cu drogurile și bețiile fără chef (sic!), scene oferite din plin de tranziția interminabilă, însumând drame, închizând orizonturi existențiale, dar deschizând teme literare, e sursa ficțiunilor literare dintotdeauna, de la Evul Mediu, la Romantism, de la realismul secolului al XIX-lea la neorealismul secolului XX și post-realismul noii ere literare. Boala, nu doar dureroasă, ci și umilitoare, precum și moartea chinuitoare a mamei este fundalul general, cadrul pe care se proiectează toată (in)existența protagonistului. Niciun motiv pentru personajul narator să iubească această lume. Niciun motiv pentru cititor să empatizeze cu acest mizantrop care ne povestește istoria sa nestructurată. Poate doar cititorul estet s-ar îndrăgosti de această scriitură, uneori impecabilă literar, alteori sfâșietoare emoțional, ambele venind firesc, în fluența scriiturii, fără alte intenții decât poetice/ literare. Adică: ale succesului literar.
Biografia unui scriitor contează fie în cazul în care opera ne-a impresionat atât de mult, încât vrem să aflăm cum s-a format, ca artist; fie când ea, mai mult sau mai puțin comună, a reușit să se convertească în pagini de literatură memorabilă. Aici detaliile biografice (de CV) contează mai puțin, poate doar contextul istoric, care generează inevitabile drame, în rest, se poate întâmpla oricui și oriunde, dar detaliul care se proiectează absolut distinct e că eroul e același mizantrop, aceeași fiară încolțită, oriunde s-ar afla, la Botoșani sau la Berlin, printre prieteni sau printre dușmani. Fiind totuși vorba de un poem în proză despre mama, lucrurile prind nuanțe și culori în acest context. Poate fi și o strategie narativă. Îmi amintesc de Andrei Rubliov, filmul lui Tarkovski, când patimile protagoniștilor reflectate în negru-alb, ilustrând un Ev Mediu rusesc, obscur și dizgrațios, va izbucni în finalul filmului într-o explozie de lumini din frescele multicolore ale iconarului. Până la ultimul capitol, cel mai dens semantic, stilistic și emoțional, celelalte se amestecă într-o masă omogenă de constatări, de la fraze-jaloane pe răboj, gen: „Am plecat din oraș și am devenit vagabond pe viață” și până la pagini întregi de descrieri jurnalistice ale vagabondajului la Berlin, cu detalii ale vieții de hippie și existență în mediul underground. Acest mic infern al imigrantului rătăcitor prin lumea străină (ca și prin lumea proprie) e versiunea postmodernă a unui parcurs inițiatic (în ipostaza poetică sunt pigmentate și referințe culturale, simulacre ale acestei lumi), iar tratarea de tarele acestei realități (alcool, droguri) e un dureros exercițiu de exorcizare.
Ultimul capitol, despre moartea mamei, merită o lectură atentă și un popas exegetic mai pe așezate. Capitolul începe, într-un fel de inerție a pixului/ a tastaturii, ca o continuare a istoriei (ca poveste, ca story) și a stilisticii aplicate anterior. Lacrimile personajului se amestecă cu bășinile naratorului. Treptat însă, chipul se luminează și narațiunea postumanistă se convertește în poem expresionist. Textul are autonomie și poate fi publicat ca nuvelă, comparabilă cu cele mai bune modele ale genului (și nu doar în literatura română). Autorul a publicat, în revista Vatra, acest fragment la rubrica de proză scurtă, iar din revista Apostrof aflu de la criticul Mirela Nagâț că Dan Sociu a convertit mesajul acestei secvențe într-un poem (am să-l caut). Iese că afirmațiile noastre de mai sus se leagă cumva și cu intențiile autorului.
Istoria povestită, fragmentată, incoerentă (dar cursiv relatată !) e un fel de barthesian Jurnal de doliu, construit în jurul morții mamei, dar nu povestit de un intelectual rasat, ci de un fel de Meursault marginalizat, sau, mai exact, de un personaj de al lui Céline (dacă ar trebui să căutăm neapărat sursa primă a romanului, cred că romanele lui Céline ar fi printre cele mai indicate, fie direct, fie prin intermediari, precum Bukowski), declasat și mizerabilist dintr-un fel de plăcere masochistă a (in)esteticului pur. Dar e un melanj cultural aici, pasajele din adolescență (și nu doar) fiind influențate mai curând de cultura hyppie. Or cam asta e povestea, în fine: moartea mamei și trăirile eroului, cu multe flash-back-uri. O foarte convingătoare și sinceră istorie a pubertății, a autoeducației sexuale, prieteniile și dragostea născute la vârsta liceanului dintr-un oraș de provincie, o selecție naturală firească, precum și fundamentarea dramelor viitoare: „mai mult ca orice, tristeţea m-a apropiat de fata aia. Mi-a spus un prieten: vezi că e cam depresivă şi nici tu nu eşti prea vesel. Tocmai asta ne apropiase. Cred că m-am ţinut departe de fete în liceu dintr-un fel de idealism melancolic. Sufletul meu tânjea după un altul la fel, să mâncăm împreună aceeaşi pâine dulce de lacrimi. Pe cine am iubit şi mai încolo, aşa am iubit. Le-am iubit pe unele şi pentru veselia lor, dar m-am simţit mai mângâiat în tristeţe”.
Meditații de genul acesta se amestecă cu altele, invocând scene și limbaj nu doar inocent, ci și scabros, fără să adauge ori să scadă (nici primele, nici ultimele) plusvaloare discursului. Dincolo de stările emoționale care le generează, ele sunt neutre stilistic și de aceeași intensitate autenticistă. Iar asta deja nu e numai o însumare de procedee, ci divulgă un stil.
Dan Sociu, La gunoi, roman, Polirom, 2024
Dan Sociu, Nord, poeme, Cartier, 2025