Acesta ar fi un bun subtitlu la cea mai nouă carte a etnologului și antropologului CAMELIA BURGHELE, de la Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău, specialist cu precădere pe zona Ținutului Silvaniei și una dintre cele mai strălucite personalități din această zonă spirituală a unei culturi ce trebuie să mărturisim că este rămasă destul de serios acoperită de umbra altor fenomene așa-zise culturale, mult mai stridente, mai promovate și mai lucrative. Doctor în etnologie (Terapia și psihoterapia populară. Note pentru o antropologie a sănătății, 2003, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, conducător științific: prof. univ. dr. Ion Șeuleanu), Camelia Burghele a urmat studiile postdoctorale la Școala Postdoctorală a Academiei Române (2013) și a publicat numeroase studii etnologice în seria Satele sălăjene și poveștile lor (zece volume până în prezent). Pentru volumul La nuntă în satele sălăjene a primit Premiul ASER (2014). Specializată în magia terapeutică tradițională, în formulele moderne de preluare a scenariilor magico-rituale și în dinamica proceselor culturale din satele românești, Camelia Burghele este „o voce autorizată a generației tinere de antropologi români”. Nu mai insist asupra lungului șir de apariții editoriale, monografii și studii, conferințe, intervenții la congrese sau comunicări științifice, care, toate au același autor: Camelia Burghele și au contribuit, de-a lungul anilor, la stabilizarea și consolidarea unui patrimoniu real de valori al etnologiei românești. Pentru că interesul pentru lucrările ei (o amintim doar pe cea mai recentă: De la vrajă la vrăjeală. O antropologie a supranaturalului contemporan, Editura Institutului European, colecția Academica) rămâne constant la cotele cele mai înalte.
Fără să intrăm în prea multe detalii, vom lua de bună observația că: „Etnografia, etnologia și antropologia nu constituie trei discipline diferite sau trei concepții diferite despre aceleași studii. Ele sunt, de fapt, trei etape sau trei momente ale aceleiași cercetări”. Așa ne spune părintele antropologiei moderne, Claude Lévi-Strauss, în a sa Antropologie structurale (1959).
Antropologia este o disciplină holistică, din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile și tratează toate dimensiunile umanită?ii. ?n centrul antropologiei, se afl? ideea de cultur? ?i no?iunea c? aceasta e caracteristic? numai speciei umane. Apoi, c? specia noastr? ?i-a dezvoltat o capacitate universal? de a concepe lumea simbolic, de a concretiza astfel de simboluri ?n mod social, transform?nd lumea (?i oamenii) pe baza lor.
Un astfel de simbol ? la fel de vechi, dat?nd poate din vremea ?P?rin?ilor Fondatori? ? este, f?r? niciun fel de glum?, sarmaua.
Revenind la cartea Cameliei Burghele, scoas? la editura ții. În centrul antropologiei, se află ideea de cultură și noțiunea că aceasta e caracteristică numai speciei umane. Apoi, că specia noastră și-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe lumea simbolic, de a concretiza astfel de simboluri în mod social, transformând lumea (și oamenii) pe baza lor.
Un astfel de simbol – la fel de vechi, datând poate din vremea „Părinților Fondatori” – este, fără niciun fel de glumă, sarmaua.
Revenind la cartea Cameliei Burghele, scoasă la editura GastroArt, titlul exact al consistentului volum este Sarmale și serotonină. Despre un mainstream gastro-cultural. Dincolo de pofta pe care ți-o provoacă subiectul cercetării – sarmaua fiind, cum spuneam mai sus, unul dintre cele mai „reziliente” simboluri produse de patrimoniul gastronomic național – și, totodată, dincolo de aparenta frivolitate de care poate fi fals bănuită inițiativa, cartea cunoscutei cercetătoare din Zalău nu are deloc o abordare săltăreață și anecdotică, de sorginte cumva „păstorelteodoreană”. Ci este o cercetare foarte serioasă, pluridisciplinară, căci, alături de valențe ce țin în primul rând de antropologie, întâlnim nenumărate observații sociologice, psihologice, medicale, de istorie și de etnologie comparată, totul tratat, n-o să vă vină să credeți, într-o cheie pregnant literară și accesibilă (fără farafastâcurile prețioase ale limbajului științific!). Fiindcă stilul științific este împletit cu cel literar, dezvăluind talentul de povestitor al Cameliei Burghele, care mie mi se pare a fi paradigma indiscutabilă în care se fixează, în general, toate cărțile ei de până acum. Dacă în cele zece volume de studii etnologice din seria Satele sălăjene și poveștile lor, autoarea a optat pentru un exercițiu antropologic de valorificare a patrimoniului etno-folcloric local, prezentat sub forma unui album ce pornește de la imaginea tutelară a călătoriei și urmărește transformarea genului de loisir turistic într-un act de cultură, într-o incursiune inițiatică, într-o veritabilă cercetare pedantă a ținutului magic sălăjean, aici, în această nouă carte, Camelia Burghele transformă magia dromos-ului în cea a savorii culinare.
După ce face o introducere în consumerismul tradițional și modern al lumii satului (Antropologia culinară în trend. Satul tradițional și „comfort food”. Hub-urile unui mainstream gastro-cultural), autoarea decojește, precum foile de ceapă, mitul sarmalei (Satul tradițional românesc, antropologic vorbind și drumul său prin istoria recentă. Amintirile culinare și cooking stories. Un vector cultural pornit din bucătăria bunicii: sarmalele). Subcapitole provocatoare, precum Sarmalele și „eternul feminin” al satului tradițional și al bucătăriei țărăncii, Gătitul, inclus în to do list al fetei de măritat: fete eligibile, fete măritate, fete de succes sau Back to business: „Școala de sarmale” a satului tradițional: O, multe tioaște am făcut la viața mea!, vin și pregătesc gustul suprem (cum bine zice Adriana Babeți în prezentare), „…știința și gustul cel bun sunt una (nu degeaba zic francezii savoir și saveur!”).
Dezvoltarea „sălbatică”, fără menajamente, a subiectului are loc însă abia în capitolul O antropologie a sarmalelor. Oala cu sarmale, martor între două lumi. Aici, cercetătorul intră cu o pasiune mistuitoare în inima simbolului, cu opriri savuroase la borne diverse, precum: Bucătăria și ipostazele feminine congruente: femeie, mamă, gospodină, bucătăreasă, bună creștină, Oale de lut cu peteică sau hârburi de pământ, sau oale vechi legate cu drot: Aveam oală de pământ special pântru piroște!, ori Miroase a sarmale peste munții Carpați {n.n. repetând spusa genială a unui uriaș al bucătăriei, regretatul Radu Anton Roman: Miroase a sarmale peste munţii Carpaţi, miroase a sarmale de-ţi vine să mori… }, până pe dealurile Sălajului. Istorii culinare: sarmalele globalizate.
Apoi, savantul nu se poate abține și trece la „terapeutica sarmaligenă”, Sarmalele care te loghează direct la fericire, a fi cool, prin serotonină sau poposind la cele 60 de rețete de sarmale (Sfaturi și rățeturi exclusiv „pour les connaisseurs”: boți, piroște cu arpăcaș, păpuși, sarmale și cuștiule, chioaște cu clisă sau curechi umplut, cu mălai oarzăn, păsat galbăn, macaroane, pițigăi, laște sau razalăi în frunze de curechi, șelată, potbal, vie, napi), totul într-un dezmăț lexical regionalist, încât am și atras atenția autoarei că cititorul ar avea nevoie de un dicționar (!).
Altminteri, din dialogul cu bătrânele satului ancestral (mărturiile lor au rămas înregistrate de către meticulosul etnolog de teren, Camelia Burghele, care umbla neobosit prin coclauri și știa a mânui atât magnetofonul de pe vremuri, cât și noile „descoperiri tehnico-științifice”), acele ființe radioase și înțelepte care sunt reazimul lumii rurale, pe care Camelia le numește cu drag „babele mele”, ies la iveală o sumedenie de minuni (minuni de toate felurile, obiceiuri, straie, obiecte, terminologie, uneori demersuri euristice, trăsnăi, logistică etc.).
Sunt minuni pe care numai satul românesc autentic – acela care, din păcate, se stinge încet-încet, implacabil, căci a apucat-o pe singura cale certă a viitorului, calea de dispariție – mai este în stare, cu ultimele suflări, de a le revela, ici-colo.
Camelia Burghele, Sarmale și serotonină.
Despre un mainstream gastro-cultural, Editura GastroArt, 2025