O practică tot mai des întâlnită în lumea de azi, mai ales în mediile politice, dar nu numai, mi-a determinat rememorarea unei întâmplări de tot hazul, petrecută prin anii optzeci ai tot mai cumplitei dar și destrămatei epoci ceaușiste. Într-un oraș din Bărăganul agro-industrializat cu sila, racordat și el la rețeaua culturii cât mai din popor, șeful-îndrumător al „creației populare și mișcării artistice de masă” – cam aceasta era stufoasa denumire a instituției cu pricina, arondată, desigur, muncii de partid, – a primit sarcina să comită, în presa locală, un articol consacrat avântului tot mai pustiitor al Cântării României.
Cum scrisul nu prea intra în sfera preocupărilor sale, destoinicul culturnic s-a orientat rapid, apelând la unul din trepădușii instituției, mai cu aplecare de condei pentru cuvântul tipărit. Odată planul realizat și „lucrarea” publicată, dar nu sub semnătura autorului, ci a șefului cel mare, „însărcinatul special”, cum ar veni, acesta, cu ziarul în buzunar, se tot fălea în dreapta și-n stânga, arătându-le tuturor ceea ce altul gândise pentru el. Îmbujorat de succes, pierzând orice șir logic al faptelor, nu se opri să-i arate chiar autorului însăilării jurnalistice minunata sa creație, care, firește, l-a și felicitat, cum se cuvine să procedeze un subordonat exemplar.
Dar să ne întoarcem la actualitatea titlului acestor însemnări: preluarea din gura sau scrisul altora a unor sintagme sau chiar fraze întregi, pe care unii dintre searbezii noștri politicieni și le trec în „opera” lor publică. Desigur, totul menit să le pună în lumină originalitatea, inteligența, cultura.
„Fenomenul” a început, dacă ne aducem aminte, cu dezlănțuirea plagiatelor doctorale; în care deviza era că nu ești politician de succes, cu aspirații cât mai înalte, dacă nu ești și… „dottore”. Domeniul excelenței nu avea nicio importanță, lăbărțându-se de la cultură la… agricultură și de la știință la „apărare”. Mai ales în problematica apărării, unde, se pare, lucrurile erau, prin îndrumătorii de profil, mai lesnicioase.
După o necesară și bine susținută și argumentată campanie de presă, întristătorul fenomen se pare că a intra în regresie. Sau, poate, cunoaște alte rafinate metode de a se feri de ochii publicului.
Nu putem însă uita comportamentul lamentabil al „împricinaților” prinși cu mâța-n… lucrări, care nu numai că nu și-au recunoscut infracțiunea, dar, prin toate încercările lor chinuite de a justifica furtul, au mai adăugat, în toate cazurile, un plus de penibil situației; ceea ce nu i-a împiedicat, pe majoritatea dintre ei, să-și vadă în continuare de funcțiile, privilegiile și avantajele pe care posesia unui astfel de titlu le conferă.
Dar dacă plagiatul presupune și o parte de contribuție proprie – cât o fi ea numai „autorele” știe – cărțile „scrise” de condamnații penali, beneficiari, cu ani în urmă, ai acestei aberații juridice, au bătut recordul acestor „împropietăriri” pe scrisul altora.
Ne aducem aminte de acest adevărat fenomen care stârnea un haz amar în întreaga societate, când toți, inclusiv cei cu responsabilități în domeniu, știau despre ce-i vorba în realitate, dar nimeni nu spunea lucrurilor pe nume. O complicitate stranie se instalase între condamnații ajunși după gratii și cei care aveau sarcina să vegheze la înfăptuirea actului juridic. Toți ne întrebam ce fenomen se petrece în acele locuri ale detenției, încât, sub impulsul unei inspirații devastatoare, clipa era suficientă pentru scrierea unei pagini, ora – pentru un capitol, iar o zi – pentru o carte încheiată la toți nasturii. Astfel, pentru o binemeritată scurtare a detenției, inepuizabilul autor reușea să „ticluiască”, în câteva luni, între 4 și 6 cărți, din varii domenii, de o enciclopedică întindere întru nimic. Autori care până la acea nefericită poveste din viața lor trăiseră într-un anonimat al creației, răbufniseră deodată, nestăpânit, recuperând, cu o hărnicie nebănuită, ani întregi de lenevie auctorială. Cum era de așteptat, epuizați creativ, toți privesc acum, cu infinită nostalgie, spre vremurile de aur ale unei imaginații dezlănțuite.
Revenind în actualitate, ajungem și la cel care a ridicat această practică pe culmi nebănuite, de unde a privit cu augustă detașare o mulțime prinsă într-o jubilatorie prosternare. Cu cuvinte, fraze și idei, copiate de la gânditori aflați în același areal ideologic, personajul în cauză, ivit din tenebrele unor vremuri apuse, fascinează acolo unde nu există nicio umbră de rațiune și, după cum se vede, nici un minim spirit de conservare a propriului interes.
Luând cu toptanul din spusele altora, garnisind, apoi, totul cu câteva cuvinte pentru inimile patriotic-simțitoare, ipochimenul trece în ochii multora drept noul Mesia, pogorât să ne arate calea spre o prăpastie pe care o descrie ca un tărâm de aur, unde toți se vor deda unei veșnice jubilații.
Machiajul verbal este cât se poate de strident, iar aparențele înșelătoare îi însoțesc o aură de tinichea tot mai coclită. Desigur, totul nu putea avea decât un punct terminus, iar dezamăgirea „fanilor” va căpăta, cu timpul, consistența piedestalului de mucava, pe care l-au ridicat, împotriva tuturor evidențelor, într-o inconștiență vecină cu sinuciderea.