VIAȚA CA UN PARADIS COMOD?

(meditații despre un anumit stil de viață)

Pe lângă potecile mărginite de ciulini, maci înflăcărați își ițesc capetele și pașii duc agale spre niciunde, ca și cum acesta ar fi un loc. Ca o pre-gustare a unei alte vieți, ca o altfel de călătorie. Argonauți ai Lânii de Aur dar și rătăcitori prin insule și brațe de Circe sau amăgiți de cântecul sirenelor. E în fibra omului divagarea, țelul neclintit și calea ramificată. Ca și cum soarele l-ar orbi și i-ar abate pașii sau l-ar întoarce din drum. Bucuria de a amâna ceva ce aduce plăcere, de a nu consuma momentul cu gândul deja la altceva.

Astăzi, pentru obținerea confortului s-ar plăti aproape orice preț. Să nu mai suferim, a devenit noua ambiție. Așa cum se poate spune „pink is the new black”, tot așa și comoditatea este noul ideal. S-ar face orice pentru eliminarea durerii fizice sau psihice, neincluzând neapărat și semnificațiile spirituale ale efortului. Sau ale momentului potrivit, așa cum este scris în Ecclesiastul (3, 1-8). Înțelepciunea aceasta este și pentru noi cei de acum nu doar pentru cei din trecut, pentru că sursa ei e una eternă. Să ne reamintim:

Și atunci la ce bun să grăbim limbile ceasului? La ce bun să programăm moartea? Ce conține, spre exemplu, acel calcul al eutanasierii umane? E un aranjament făcut cu cine, atâta vreme cât nu există credința în sensul mai larg al vieții, chiar și al vieții de apoi? De unde vine această nevoie de control total al durerii, al suferinței, al trecerii? Dacă acestor evenimente nu li se acordă niciun credit, niciun sens existențial, ele sunt privite doar ca neplăcute tracasări. Subiectul este dificil pentru că nu putem să trăim în pielea omului ajuns la capătul disperării și care își dorește curmarea suferinței cu orice preț. E foarte adevărat că știința medicală a făcut pași importanți în atenuarea chinului celor bolnavi, un lucru extraordinar și o atitudine plină de compasiune. Tratamentele au progresat, durerea poate fi controlată, asta e ceva nemaipomenit. Puțini oameni pot să-și controleze singuri senzațiile prin meditație sau alte exerciții spirituale, cei mai mulți având nevoie de ajutor și de o împreună pătimire alături de un personal medical empatic.

Plecăm, desigur, de aici din așa-zisa Vale a Plângerii. Dar unde și cu ce scop? Ca parte unui Tot în care avem încredere sau ca insule de durere care se cer oblojite?

Nu facem o apologie a suferinței absurde, în niciun caz. Dar încercăm să pricepem dorințele omului de azi, temerile sale, felul în care se raportează la viață și la Creator. Să nu mai suferim pare a fi una dintre aspirațiile prețuite în această epocă. Să eliminăm, dacă se poate, orice necaz în dragoste (le chagrin d’amour), în viața noastră socială, în relațiile cu semenii, cu natura.

Poate că vocile celor care ar putea fi de ajutor în înțelegerea naturii omului și a relației sale cu Creatorul sunt prea slabe sau deraiază în pedanterii moralizatoare, cozerii sau chestiuni pur tehnice sau, și mai rău, politice. Pierzând din vedere marele tablou, cel al compasiunii față de semeni. Marii vorbitori ai lumii, din societatea civilă, din biserici, din alte organizații cu greutate din lumea de azi, au datoria de a realiza că vremurile ating, a nu știu câta oară în istorie, o temperatură de foc. Fără mai multă claritate riscăm să rămânem ca o cioară într-un palmier, legitim, logic, realizabil, însă total neadecvat. Și ne întoarcem, a câta oară, la întrebarea, titlul al unei lucrări a pictorului Paul Gauguin: „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?”

Ce sens mai are azi efortul sau minimul efort, sau măcar încercarea? Putem afirma că stil are o persoană care trece cu ușurință, neapărat mediatizată pe rețelele de socializare, peste toate greutățile vieții arborând un zâmbet larg? Totul fără efort și fără durere, ca o anestezie la anestezie, o trecere ca gâsca prin apă. Cu ușurința cu care glisează degetul pe ecranul telefonului rezolvând în stil multitasking o grămadă de lucruri și creând un timp liber pentru propria persoană. Am putea vorbi despre o neo-libertate ca formă rafinată a unei dependențe, a unei sclavii chiar.

Încercăm aici și o interpretare mai neobișnuită, poate un pic extravagantă, a unor povești animate care au fermecat copilăria noastră, lumea personajelor din desenele animate. Lume care este acum supusă grilei corectitudinii politice și încercărilor de cancel culture. În această nouă concepție, Cenușăreasa sau Albă-ca-Zăpada au avut de depășit stadii inacceptabile de umilință și de suferință, fiind într-un final ajutate și eliberate de câte un Prinț. Acest ajutor fiind blamat de noua gândire, Prințul fiind un clișeu al unei masculinități toxice. Dar cum ar fi dacă personajele feminine mai sus numite ar întâlni de fapt o altă ordine a vieții, întrupată în făptura Prințului? Acest Prinț generic, ca o poartă spre lumea metafizică, spre un dincolo diferit de lumea de aici, ca o promisiune pentru viața eternă.

Lumii de azi îi lipsește un pic mai multă visare pentru a nu se afunda în logica abisală, autoreferențială, amovibilă și împovărătoare cu care ne-a obișnuit spațiul virtual. În vremurile vechi, noutatea și informația importantă circulau cu dificultate și foarte rar ajungeau la cei neinițiați. Se presupunea, așa cred, că ei nu aveau ce face cu aceste vești, că nu le puteau înțelege sensul tainic și misiunea activă. Să ne imaginăm în lumea Egiptului Antic, pe șantierele piramidelor, muncitori privind în ecranul telefoanelor și aflând că există plaje superbe la Marea Roșie în timp ce ei își dau duhul cărând bolovani în deșert. Pentru ca peste câteva mii de ani construcțiile lor să fie admirate de turiști veniți pe de plajele de la Marea Roșie.

Suntem invitați să consumăm. Prin intermediul rețelelor de socializare, într-un ritm alert, printr-o abundență fantastică a imaginilor, înlocuind aproape complet publicitatea clasică, ne sunt prezentate oferte peste oferte pe care să le înghițim ca pe niște pastile, un cocktail special pregătit pentru un succes garantat. Aceste oferte, mai ales sub formă de filmulețe (reels), ne conduc într-o direcție sigură, cea a vânzării de produse, cosmetice, imobiliare, alimente, diete, etc. Există și un anume stil în prezentare, o anume scenografie care face ca totul să pară spontan, natural, ca o discuție între prieteni. Sau mai bine zis o șuetă între influencer și urmăritorii săi (followers). Toate acestea par să compună un puzzle al unui nou Paradis, fabricat din piese din ce în ce mai mici, segmentat până se ajunge la pierderea imaginii de ansamblu. Fragmentează și stăpânește! Un altfel a de spune divide et impera.

Mai are rost căutarea sensului? Mai este tâlcul profund al lucrurilor ceva dorit? Mai este aspirația de a intra în adâncul sensurilor o misiune de viață? Sau mai degrabă ne putem bucura de un Rai al lucrurilor mărunte, înșirate ca mărgelele de sticlă pe o sfoară, lucind în soare, soarele încălzirii globale, conducându-ne spre un trai comod, lipsit de griji prea mari, de suferințe prea adânci? O viață lungă, mult prelungită, care poate, la un moment dat, nu va mai cunoaște moartea, deci nici viața veșnică. Un fel de mutare a balanței spre o viață veșnică aici, în aceste limite cunoscute. Poate că inteligența artificială va face acest lucru posibil în spații virtuale ca niște săli ale oglinzilor în care omul își va ceda sinele, sau cel puțin va trăi in iadul acestei stări de conștiință. În care nu mai moare Răul (păcatul). Să ne amintim de basmul citit în copilărie „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Basmul conține o filosofie profundă legată de sensul vieții și al morții, privite dintr-o perspectivă mult mai largă decât aceea a micilor socoteli ale omului cu existența sa.

Mai are sensul sens? Este și lipsa de sens tot un sens?

Încheiem cu un fragment din splendida carte a lui Eric-Emmanuel
Schmitt, „Viața mea cu Mozart”:

„De-acum, omul și-a suflecat mânecile ca să-și făurească singur destinul – ceea ce-i bine – dar iată-l că nu mai crede decât în el. Rezultatul: o lume mai dreaptă, mai sigură, poate, însă o lume din care am exclus durerea și bucuria.”