Profil grecesc. Ah, femeile astea, acum sunt peste tot, e vremea lor. Fumează, normal. Părul strâns în coc, blondă, suplă, pare să aibă cam șaizeci de ani. Blugii îi vin trăsnet. Picioarele subțiri, antrenate. E desculță. Am fi putut schimba câteva vorbe, dar am preferat să dau politicos din cap și să trec mai departe, mi-e teamă să vorbesc despre meteo. O s-o revăd, poate chiar în dimineața următoare. Meteo. O conversație fără greșeli, fără urmări, de asta mi-e cel mai frică. Doi oameni ca șinele de tramvai încălzite de soare. Feminismul e iarăși la modă. Și e musai să faci parte dintr-o comunitate preocupată de tema diversității.
Barefoot on thestreet. Ce nostime sunt picioarele cu tălpile colorate în toate nuanțele. Observ mai ușor culorile străzilor, un raport în timp real. Mă adaptez din ce în ce mai greu la schimbări și tălpile lor mă ajută, fiecare pas aduce o altă realitate. Diversitatea. Râul Yarra se îndreaptă spre Port Phillip Bay luând cu el tot ce găsește în cale, nu face mofturi nici atunci când întâlnește sticle de plastic.
Astăzi mi-a cerut o țigară, așa din senin. I-am spus că nu fumez dar că voi face tot posibilul să. Aștepta să spun mai departe. Să ce? E enervant când cineva se oprește brusc și nu duce fraza până la capăt. Am cerut o țigară altcuiva și i-am dat-o ei. M-am iertat. A fost simplu de data asta. Azi e o zi caldă, oceanul e albastru deschis exact ca ochii mei. Când eram mic, mama îmi spunea că am ochi de pește, sau de pescăruș. Mama s-a născut în Kansas și seamănă cu Dorothy Gale din Vrăjitorul din Oz. Mama poartă și acum codițe împletite și vorbește cu plăcere despre anii ’70. Poveștile ei sunt ca nisipul care biciuie pielea într-o zi cu vânt puternic la ocean.
După-amiaza strada e plină, trotuarele lucesc sub pantofii corporatiștilor ieșiți din birourile de sticlă, iar mai târziu o să sclipească de la berea care saltă din halbele de draft. Oamenii vorbesc tare și se eliberează de poverile zilei. O femeie însărcinată, prost îmbrăcată, cere o țigară. Cineva îi oferă și foc. După gravidă mai vine una, tot prost îmbrăcată, și cere o țigară. Ea nu primește nimic. Ar mai veni și alții. Țigările sunt scumpe. Cozile la cerut țigări pe stradă o să fie din ce în ce mai mari.
Azi bate vântul și nu e ușor să aprinzi o brichetă. M-aș apuca de fumat doar ca să văd capetele acelea aplecate să ia foc de la bricheta mea, sau de la un aprinzător de aragaz, e mai practic. Femeile sunt delicate, cu ochii plecați și genele lungi, obrajii sunt rotunzi, abia se vede vârful nasului iar bărbia e ascunsă. Bărbații mai lasă din orgolii când cer o țigară. Capetele frumos înclinate, bunăvoința, un pic de intimitate pe care aș oferi-o. E un ritual pe care l-aș repeta la nesfârșit.
Rămășitele zilei. Citesc autori japonezi, Kazuo Ishiguro e printre ei. Seara, după program, mă cufund într-o altă poveste. Lumea se schimbă iarăși. O să fiu și eu o rămășiță a unor vremuri. Nu le regret și nici nu vreau să-mi trăiesc zilele afundat în melancolie, m-aș plictisi, am atâtea de făcut. Sunt o firimitură fericită. Dacă ne-am sui pe o scară foarte înaltă și am privi lumea de sus am observa că totul e bine și că nimic nu e de schimbat. Perspectiva e foarte importantă, relele curg și se duc în neant iar noi, firele de nisip suntem suflate în toate zările ca să facem loc altor fire de nisip. Așezați pe pantofii celor de mâine, o să zâmbim și o să regretăm un pic grijile și necazurile pe care am pus atâta preț în viață, de la naștere până la moarte, fabricându-ne biografii expresive, îndurerate, pentru a-i impresiona pe ceilalți, care, la rândul lor, fac același lucru. Dacă ne-am sui și mai sus pe acea scară am vedea că cerul e de culoare indigo și că micul punct care strălucește acolo jos, foarte jos, cel cu irizații de verde și albastru, a fost cândva casa noastră. Zâmbim îngăduitor, cu multă tandrețe. Cei care locuiesc acum în casa noastră par tare necăjiți. Le-am striga de aici de sus: hei, bucurați-vă, totul e bine și nimic nu e de schimbat! Dar ei au spinările aplecate și capetele grele de la gânduri negre, urechile sunt astupate și gurile închise, melancolici și temători, purtând haine din piele cusute strâmb. Înaintează anevoios. Se bucură la date fixe sau cu ocazia unor evenimente, nuntă, naștere, vacanțe. Trădătoarea melancolie îi cuprinde iar, ei uită să se mai bucure, revin grijile. Teama stă pe doi piloni, pe gând și pe timp. Gândul aprinde frica și o proiectează în viitor. Dacă te apleci, umil, teama îți aprinde țigara. Și pleci fumând viitorul dezastru personal.
Cred că am fost îndrăgostit de Dorothy Gale. Fetița cu codițe și cu un cățel în brațe. Femeia blondă cu care tot încerc să încep o conversație cred că e chiar ea. Anii au trecut cu grație peste chipul domnișoarei Gale. E tare bine să ai mereu sufletul îndrăgostit.
Există oameni mai ușor de iubit și alții mai greu de iubit? Domnișoara Gale era o fată veselă, se vede și acum. Îmi aduc aminte de picnicurile la care mergeam cu prietenii în tinerețe, în crângurile aerisite pe malul unui râu. Ea venea cu un cățel mic, parcă de fiecare dată era altul, poate că îi împrumuta de la vecini, cățeii de oraș aveau mare noroc să mai miroasă și altceva decât asfaltul.
Când merg pe stradă cu soarele în spate, simt cum acesta mă îmbrățișează. Înaintez cu șalele încălzite și mă îndrept de spate. Urmează să o iau la stânga pe trotuarul cel îngust și lung ce mă scoate direct în King Street. Acum soarele mă privește drept în față și îmi forțează pașii spre o stradelă. Mă simt ca un pui la rotisor, rumenit bine pe toate părțile, lipsit de griji sau mai bine zic cu grijile puse la păstrare, pentru că e păcat de o asemenea zi să o pierd gândindu-mă la cine știe ce chestii încâlcite. Pe stradă cu soarele în spate, și în fața mea, pe asfalt, mergând în ritmul ei, umbra. Acum sunt o umbră gri nu foarte închis și mă grăbesc spre locul de muncă, pauza de prânz s-a încheiat.
Intru în camera domnișoarei Gale ca într-un templu. După ora prânzului, așa a cerut. Zâmbesc de fiecare dată când observ cum a încercat să-și facă singură patul deși nu e treaba ei. E treaba mea. Așa sunt sigur că se simte ocrotită. Nu e puțin lucru pentru o femeie. Pentru mine e o datorie care mă face bărbat cu adevărat. Îi așez cu grijă foile cu desene risipite pe masă și îi aduc prosoapele cele mai moi. Le aleg cu grijă din stiva care vine la prima oră a dimineții. Mirosul lor e proaspăt ca o zi de vară la ocean. Îi aranjez pernele și netezesc cearșafurile albe. Domnișoara Gale visează frumos, îmi dau seama când o întâlnesc la lift și îmi zâmbește politicos. Lucrează la un studio de dans, mi-a spus într-o zi, ne-am intersectat pe hol când se îndrepta spre fumoar. Aș fi stat mai mult cu ea să o ascult dar diminețile am multă treabă. Oare își aduce aminte de mine? Și pe atunci desena frumos, avea mereu un caiet cu ea și schița oameni, vântul dădea foile. În ultima zi în care ne-am văzut adusese un câine mic și sperios.
Hotelul în care sunt camerist e în renovare. Lucrările sunt organizate pe etaje, ca să nu deranjăm prea tare turiștii. Și domnișoara Chanel a locuit într-un hotel, la Ritz, în Paris. Să nu stai la tine acasă, să pari mereu în voiaj, pe picior de plecare, oferă o intimitate cu totul specială. Și mai este și colaborarea tăcută între locatar și aproape invizibilul camerist sau invizibila cameristă. Singurătatea femeii capătă un alt sens, e un neastâmpăr, o așteptare. Prosoapele le împăturesc cu atenție și mă asigur că aspir fiecare firmitură de pe mocheta moale. Totul e perfect aranjat. Domnișoara Gale poate să revină în cameră, sper să simtă că i-am luat măcar un gram din poverile zilei și să se cufunde în seara caldă și fină ca un fulg, ca o pană de struț care dansează neîncetat în luminile Aurorei Australe.
Poate că abia atunci domnișoara Gale o să-și aducă aminte de mine.