Mult comentată la apariție, volum cu volum, trilogia Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc s-a impus imediat ca reper major în exegeza prozei românești, încă din anii 1980 (reiau datele aparițiilor: 1980, 1981, 1983).
A avut din start bune argumente de atracție: operă de maturitate, de vârf a unui critic deja vizibil „mare”; panoramă a celei mai frecventate specii literare, romanul; succesiune de analize consacrate celor mai importanți autori autohtoni ai genului, deci citabilă în orice comentariu ulterior consacrat prozatorilor români clasicizați, inclusiv în contexte didactice, în licee și universități; perspectiva naratologică, practic o noutate metodologică în epocă; plus șarmul scriiturii manolesciene și ce mai e de reamintit din maniera criticului.
…Precum și, înainte de orice, calitatea în sine a cărții: cum am mai spus, probabil cea mai valoroasă din întreaga operă a lui Nicolae Manolescu.
Firește, a fost republicată în perioada postcomunistă, deși masivitatea ansamblului presupunea o serioasă investiție inițială (319 + 254 + 296 = 869 p. în ediția princeps). La începutul anilor 1990, noii întreprinzători din domeniu căutau titluri vandabile, preponderent străine, mai ales „de consum”, romane sau „nonficțiune” pe teme istorice și politice, nu critică literară pentru un public specializat, deci restrâns. Prima reluare a Arcei… și-a permis-o… statul, mai exact Editura Eminescu, una dintre casele care și-au prelungit funcționarea după 1989. Director în 1990-1992: colegul și prietenul Eugen Negrici. Imediat după revoluția din 1989, Ministerul Culturii invitase personalități din domeniu să preia conducerea instituțiilor de stat de profil: Dumitru Micu a devenit director la Minerva, Mircea Martin – la Univers, Negrici – la Eminescu etc. (Atunci am preluat și eu direcția Editurii Litera, unde lucrasem ca redactor din luna mai 1988; în toamna lui 1990, când m-am transferat la Universitatea din București, i-am predat ștafeta Vioricăi Oancea, sora lui Mihai Botez, mai veche redactoriță la Litera și, înainte, la Editura Științifică și Enciclopedică). Și celelalte cărți ale lui Nicolae Manolescu din primii ani postcomuniști au apărut „la stat”: volumul I al Istoriei critice a literaturii române – la Minerva, în 1990, și Dreptul la normalitate: Discursul politic și realitatea – la Litera, în 1991. Abia odată cu Cărțile au suflet, antologia de „teme” din 1995, de la Editura Moldova, începe să fie publicat de case private, mai întâi acolo unde decidenții sunt scriitori și/ sau admiratori dispuși să facă gesturi „idealiste” (de altfel, autorul selecției publicate în 1995, Val Condurache, preciza în subsolul Prefeței autorului că trecuseră câțiva ani până să găsească un editor… – p. 7). Doar către sfârșitul anilor ’90, după stabilizarea unui sistem de edituri private puternice, care-și vor construi strategii bazate pe autori prestigioși, Manolescu va fi invitat să-și reediteze cărțile și să și le publice pe cele noi în „sectorul privat”. Cel „de stat” s-a stins treptat. S-au păstrat doar editurile universităților și ale altor instituții finanțate de la buget, de pildă cea a Fundației Culturale Române, ulterior Institutul Cultural Român, sau ale unor ministere etc.
„Ediția a II-a revăzută și adăugită” a Arcei… s-a publicat tot în 3 volume separate, dar simultane, cu aproape aceleași totaluri de pagini ca-n 1980-1981-1983. În zorii ingenui ai unei noi societăți, cartea a apărut fără nici o explicație a autorului la republicare, fără vreun text de coperta a IV-a, nici măcar cu o notă biobibliografică. E-adevărat că Nicolae Manolescu era deja ocupat până peste cap cu politica: în prima jumătate a lui 1991 s-au purtat polemicile premergătoare desprinderii Partidului Alianței Civice din asociația civică-mamă, la sfârșitul primăverii punându-se totul la cale: organizare, statut, pregătiri pentru congresul de fondare a PAC-ului, cu Manolescu în rol de lider al grupului care a împins lucrurile în acea direcție și viitor președinte al partidului. De unde timp pentru a superviza reeditarea Arcei…?! Conform casetei tehnice, trilogia a plecat din editură către imprimerie, cu „Bun de tipar”, la data de „28.05.1991” (Editura Eminescu, 1991, vol. 1, p. 336). Congresul de fondare a PAC-ului avea să aibă loc după numai o lună și-o săptămână, pe 5 iulie. însă Manolescu n-a uitat să ceară introducerea în carte a capitolului exclus de cenzură în 1980, publicat în premieră în România literară imediat după căderea vechiului regim: Marile familii, consacrat lui Petru Dumitriu. Prozatorul emigrase demult, în 1960, și în țară s-au mai publicat, prin excepție, câteva cărți ale unor exilați români faimoși: Aspecte ale mitului a lui Mircea Eliade (Editura Univers, 1978), apoi Istoria credințelor și ideilor religioase (3 vol., 1981, 1986, 1988) și o culegere de Eseuri de E.M. Cioran (Editura Cartea Românească, 1988). Simțind oportunitatea, Manolescu a încercat „recuperarea” lui Petru Dumitriu în capitolul din Arca lui Noe în care i-a analizat Cronică de familie, însă n-a „mers”, n-a „trecut”. Și-a reocupat locul abia în 1991, secvență penultimă a primului volum din trilogia despre romanul românesc (p. 270-286).
Fără alte modificări, doar cu corecturi ici și colo. Și cu înlocuirea – de către autor sau în editură? – a numerotării latine cu cifre arabe: Vol. I, II, III în 1980, 1981, 1983, Vol. 1, 2, 3 în 1991.
A urmat o spectaculoasă cascadă de republicări, aproape ignorate – culmea! – de lumea literară, interesată mai ales de scrierile noi. Reeditările și traducerile sunt rar recenzate în presa noastră culturală, ca și cărțile de informare și de popularizare. Or, Editura Gramar, fondată în 1994, se specializase de la bun început în reluări de romane vechi, de la noi și din lume, adăugând volume sau broșuri de utilitate practică, dicționare și îndrumare etc. între altele, dezvoltase o colecție intitulată „100+1 capodopere ale romanului românesc”, căreia a fost invitat să i se alăture Nicolae Manolescu cu panorama din Arcă…, oglindă reflectantă a seriei. Distribuția: către biblioteci, în special cele din sistemul de educație, către publicul școlar și cel larg-intelectual.
Editura Gramar a reunit trilogia într-un singur volum compact, de peste 700 de pagini, și a tras tiraj după tiraj, cu începere din 1998. Am identificat retipăriri până-n 2007, an de an, cu o pauză doar în 2000 (dacă nu cumva sunt indexările lacunare). Cu două compoziții grafice pentru coperți: una, cu emblema colecției și un desen grafic pe fundal alb – repetată la primele reluări; a doua, cu fundal maro – la ultimele. Tirajul cumulat trebuie să fi urcat la multe zeci de mii de exemplare.
În sfârșit, o „Ediție definitivă” apare la Cartea Românească în 2018, pe când marca deținută de Uniunea Scriitorilor era gestionată de Călin Vlasie prin Cartea Românească Educațional. „Lunedistul” îl stimulase pe Manolescu să-și încheie Istoria critică… și i-o publicase la Paralela 45, unde a reluat și alte titluri semnate de Nicolae Manolescu și inițiase în 2017-2018 Colecția „Cărți fundamentale”, în care a inclus în 2017 Expresivitatea involuntară, cea mai importantă contribuție critico-teoretică a lui Eugen Negrici (la patru decenii de la ediția princeps), și-n anul următor Arca lui Noe a lui Manolescu (încheiată cu trei decenii și jumătate înainte). Tot într-un singur volum compact, ca la Gramar. 678 pagini culese cu litere destul de mici, dar pe hârtie „volumetrică”, de unde cotorul gros, de peste 4 centimetri. Subtitlul – ajustat: Studiu despre romanul românesc în loc de Eseu… Fără numerotarea compartimentelor, care păstrează doar titlurile distincte ale volumelor inițiale: Doricul, Ionicul, Corinticul. Și cu eliminarea paginii finale a introducerii din volumul I, în care pornea de la întrebarea: „Este, în sfârșit, cartea un studiu sau un eseu?” (vol. I, 1980, p. 63/ ediția definitivă, 2018, p. 49, de unde secvența lipsește). Răspunsul din 1981 este: „Prefer s-o cred un eseu” (Ibid.). Modificarea operată în subtitlul ediției „definitive” indică un Studiu…, dar în corpul cărții tot „eseu” i se spune. În 2018 e îndepărtată explicația, ca și un lung citat final (numit de Manolescu „lapidar”!) din Roland Barthes (din Introduction à l’analyse structurale des récits, preluat din originalul francez).[1]
În rezumat schematic:
Arca lui Noe procedează la o relectură din perspectivă naratologică a principalelor romane românești, grupându-le în trei clase.
Primele două, identificate și de teoreticienii anglo-saxoni, primesc în trilogia lui Manolescu etichetele pe care Albert Thibaudet le preluase la rândul său din arhitectura grecească antică: francezul consideră „dorice” construcțiile epice „obiective”, „masculine”; iar pe cele „subiective”, „feminine” – „ionice” (punerea în relație a siluetelor de coloane din vechea Eladă cu cele două sexe o făcuseră romanii, în speță Vitruviu). În combinație cu tipurile de perspective narative, „doricul” prozastic presupune relatări omnisciente, „din exterior”, pe când „ionicul” devoalează „interioritatea” prin monoloagele personajelor-naratoare. În motto – propoziția-cheie a lui Thibaudet: „Două feluri de public au dat cele două ordine ale romanului, ordinea masculină și ordinea feminină, doricul și ionicul său” (vol. I, 1980, p. 7/ ediția definitivă, 2018, p. 5).
Tandemul devine în Arcă… triptic prin recuperarea celeilalte etape arhitectonice clasice, „corinticul”, categorie în care erau plasate romanele livrești ori parodice, „metanarațiunile”.
Nu intru în detalii. Am comentat și eu cartea la apariție, volum cu volum, apoi în alte texte de recapitulare a operei manolesciene. Aici – doar considerațiuni contextualizante, din perspectiva de revizitare și reinterpretare sintetică pe care mi-am propus-o în „prima postumitate” manolesciană, la scurt timp după ce autorul ne-a părăsit și opera s-a încheiat (chiar dacă mai sunt sute sau mii de pagini de recuperat editorial).
S-a mai observat, am notat și eu în cronicile mele de întâmpinare a Arcei… și-n comentarii ulterioare că ea oferă cel mai memorabil incipit al unei cărți românești de critică: „Nu sunt un cititor de romane” (p. 11/ p. 7). Scurt, șocant de paradoxal în fruntea unei panorame a speciei față de care e anunțată o distanță, evident că autoironic, cuceritor de amuzant, dar și cu miez, după cum autorul detaliază deîndată vorbind despre obligațiile criticii, necoincidente cu plăcerea lecturii, și explicând incertitudinile speciei.
Notațiile memorialistice presărate în Teme despre romanele citite în diverse etape ale vieții, ca și subiectele multor eseuri din serie, în care tot despre romane e vorba, dovedesc contrariul. Iar Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă (2009) recapitulează bilanțul foarte bogat al devoratorului mai ales de… ce?!: tot de romane, încă din copilărie, apoi în adolescență și până la senectute. Profesionalizarea critică îi diversificase interesele, acumulase lecturi din toate genurile, comentase extins și poezia mai veche ori contemporană, și critica, de la Maiorescu la colegii de meserie, fără să-și poată permite și fără să-și dorească să abandoneze proza. Incipitul Arcei… e – așadar – o cochetărie sau un enunț provocator, ales pentru percutanța formulării în contra-așteptare.
Altfel, probatoriul era vechi, împricinatul acumulase păcate multe în materie. Și-n cronicile despre volume de proză, în ciclul Temelor și-n alte părți risipise observații și speculații despre roman, despre romane. Până la sistematizări sintetice, ca – de pildă – în capitolul De ce nu avem roman din Sadoveanu sau utopia cărții. îl citase și pe Thibaudet în repetate rânduri, pe subiecte varii, între care și cel al… doricului și-al ionicului, cu ajutorul cărora îi diferenția pe Rebreanu și pe Hortensia Papadat-Bengescu – tot în Sadoveanu…, deci în 1976, (ed. a III-a, p. 134-135). Alte referiri la Thibaudet: în micul eseu Paradoxurile romanului, publicat un an mai târziu (în Secolul 20, nr. 9/ 1977, reluat în Teme 3, p. 130) etc.
Îi lipsise – însă – organizarea conceptuală pe care o descoperă în naratologie.
Ceea ce nu înseamnă că din Arca lui Noe ar lipsi pianotarea subiectiv-memorialistică și voluptuos-eseistică din care criticul își făcuse stil. Absolut deloc, dimpotrivă: maturizat, perfect „stăpân pe mijloacele sale” (ca să recurg la o folositoare formulare clișeizată…), Manolescu își dezvoltă demonstrațiile analitice cu mare dexteritate, mișcându-se lejer printre numeroasele repere literare și culturale la care recurge la tot pasul, fără rigidități și solemnități, în frazări prietenoase, plastice, captivante. Mai tehnicist ca oricând, dar fără a renunța să fie „artist”, fără ca libertățile celui din urmă să împiedice coerența perspectivei critice.
Pasaje caracteristice viziunii și etapei:
„Sistem, model, acestea și altele pot fi cu greu imaginate în stadiul pur inductiv al criticii, care este încă, după părerea lui Northrop Frye (Anatomia criticii), acela al unei «științe primitive». Poate visa disciplina noastră la mai mult? A cădea în reverii scientiste e o greșeală la fel de mare cu a nega criticii absolut orice posibilitate sistematică. Frye ne previne că această din urmă greșeală se explică prin interpretarea criticii ca literatură pur și simplu. Critica fiind o artă și nu o știință, ea poate și trebuie să fie totuși distinsă de literatură, al cărei «studiu sistematic» este. Și dacă sistemul literaturii, inventat de critică, nu va fi niciodată, nici pe departe, la fel de riguros (și mai ales de previzibil) ca acela mendelevian al elementelor, aceasta nu înseamnă decât că – nimic mai mult – critica nu va fi niciodată o chimie. Însă o anumită ordine și coerență specifică nu-i sunt cu desăvârșire interzise” (p. 14-15/ p. 10);
sau, pornind de la ideea că „Ordinea trebuie făcută înainte de orice în limbaj”: „Continui să cred că un critic adevărat e un scriitor, mânuind limba ca un artist. Dar nu pot ignora faptul că limba însăși s-a schimbat pe nesimțite, începând a pretinde alt fel de mână. Să spun deocamdată că și-a pierdut din nonșalanță, aspirând să devină cât mai exactă: și dacă exactitatea deplină (în definitiv, iluzorie) o lasă pedanților, este în schimb foarte interesată de proprietatea termenilor. Cred că acesta e cu adevărat un câștig și încă unul esențial. Pedanteria îmi displace, nu și suava rigoare a unui vocabular modern.” (p. 15/ p. 10-11, sintagma finală făcând trimitere la terminologiile teoretice postbelice).
Panorama istorico-naratologică din Arcă… profită și de alte două mari modele hermeneutice, Leo Spitzer și Erich Auerbach, de la care Manolescu preia regia tacticoasă a analizelor care despică în patru și-n patruzeci și patru texte citate mai întâi ca blocuri ample pe care cititorul le parcurge pe loc, fără să fie nevoie de lecturi prealabile sau de reamintirea/ reactivarea unora din trecut. Situație în care n-ai cum să-ți pierzi răbdarea parcurgând analizele desfășurate minuțios pe multe pagini, căci ai fost din start cooptat ca martor și partener de aventură intelectuală, încurajându-l și tu pe autor să avanseze, să dezvolte, să coboare spre detaliile tot mai mărunte care pot contribui la modelarea de semnificații, de interpretări.
Manolescu nu-i citează doar pe ei, ci pe mulți alții. În capitolul Doricul, ionicul și corinticul, ampla introducere a cărții, pe lângă romancierii români semnificativi și o mulțime de străini faimoși, sunt numiți numeroși critici, sociologi, filozofi, antropologi, într-o explicație care rămâne plăcut-eseistică, dar sprijinită pe o rețea de referințe livrești multiplicată nebunește, ca-n unele dintre „teme”, aici mai deasă ca niciodată: după motto-ul din Thibaudet, cu care Arca… se-avântă pe mare, urmează Valéry, Ortega y Gasset, Lukács, Hegel, Wayne C. Booth (abia al șaselea, dar tot la începutul introducerii, p. 12/ p. 8), Claude Levy-Strauss, Northrop Frye, T.S. Eliot, Genette, formaliștii ruși ca orientare generală, un americanist francez, Jacques Cabau, R.M. Albérès, Lucien Goldmann, Fernand Brunetière, André Scobeltzine, Adorno, Șklovski, Tomașevski, Claude-Edmonde Magny, și ea exegetă a romanului american, Sartre, Toynbee, Auerbach, Norman Friedman (citat după o antologie de texte critice de Philip Stevick), McLuhan, Lionel Trilling (prin intermediar, după Tom Wolfe), încheind din nou cu Thibaudet și Auerbach, între ei intercalându-se și Leo Spitzer – trioul inspirator, plus un citat final (final de introducere) din Roland Barthes; și, dintre români, Lovinescu, Călinescu, M. Dragomirescu, D. Caracostea, Vladimir Streinu, Camil Petrescu (Noua structură…), Mihai Zamfir.
În Arca biblică a fost loc pentru toate viețuitoarele Pământului. Într-a criticului – pentru toate formele de roman.
Într-o primă aproximare, va fi vorba doar despre „corintic”: despre proza parabolică, alegorică, ironică și-n orice fel de după pierderea „ingenuității” auctoriale încrezătoare în vechiul „naturalism”, de fapt în realismul „doricului” și-n cel al „ionicului”: „Corinticul reflectă o nouă formă de dominație, ce seamănă cu represiunea. Personajele par simple marionete, trase pe sfori de un autor a cărui vocație suverană o constituie jocul. Eposul naturalist era serios, eposul corintic e, în acest sens, ironic: un dumnezeu jucăuș reface lumea. Romanul de acest tip este unul al ingenuității pierdute. Nu mai e vorba de sublimul creației dintâi, ci de un surogat de creație, de după potop. Romanul devine un fel de arcă a lui Noe încărcată de biete făpturi ce s-au salvat de la înec: o lume de supraviețuitoare. Ironia e uneori tragică, împânzind romanul de toate formele grotescului, burlescului și caricaturii” (p. 38/ p. 29).
Va urma generalizarea: „Romanul, nu doar cel corintic, este o arcă a lui Noe: însă, dacă în tinerețea lui genul părea inspirat de ideea că această arcă este însăși lumea și că autorul e un Dumnezeu, astăzi, el pare mult mai tentat să nu mai facă deplin identificarea. Arca este și nu este Lumea. O reproduce la scară mică și o sistematizează. O salvează de la înec. Nu se confundă cu ea, așa cum romancierul nu se confundă cu Dumnezeu. În locul strategiilor iluziei adoptă tot mai des strategiile lucidității.” (p. 61/ 47)
Și cu alte explicații teoretice și metodologice în care autorul nu se sfiește să se joace cu definițiile negative, cu singularul și pluralul speciei comentate ș.a.m.d.: „Cartea aceasta nu este nici o istorie a romanului, nici o teorie a lui. Și ea vorbește despre romane, nu despre romancieri. Caută să degajeze chipul Romanului analizând romane. Metoda e deopotrivă inductivă și deductivă, poate și pentru că, în dorința de a construi modele ale genului, nu mi-am putut înfrânge cu totul nici înclinația spre practica de lectură a criticului, nici simpatia pentru acei admirabili teoreticieni care au început prin a explora operele concrete în structurile lor infinitezimale, înainte de a trage vreo concluzie generală: mă gândesc în primul rând la Albert Thibaudet, Leo Spitzer și la Erich Auerbach (al cărui Mimesis m-a marcat profund). De la ei m-am străduit să învăț cum poți fi riguros și totodată cu destulă imaginație, ca să nu indispui nici pe cel care citește în scopul de a se instrui, nici pe cel care așteaptă să-i fii pur și simplu pe plac.” (p. 62-63/ p. 48-49)
(Într-o paranteză – încă un context de epocă, strict personal, dar și mai larg-disciplinar:
practic ignorată de critica românească de până la Arca lui Noe, naratologia era totuși cunoscută cel puțin unei categorii intelectuale: anglo-americaniștii, familiarizați nu doar cu sistematizarea din Retorica ficțiunii a lui Wayne C. Booth, ci și cu antecedentele tehnicizante din eseistica teoretică a practicienilor E.M. Foster, Henry James sau Virginia Woolf. În Universitatea din București, la Engleză, cartea lui Booth era bibliografie de bază încă din anul II, în care se studia romanul victorian, după care devenea indispensabilă pentru înțelegerea și interpretarea modernilor Henry James, Virginia Woolf și James Joyce [de care m-am ocupat către finalul studenției, în teza mea de licență, susținută în iunie 1981] și-apoi a postmodernilor. Apropo de mica observație pe care i-am făcut-o lui Nicolae Manolescu după un curs al său despre Sadoveanu, menționată în prefața la culegerea de poeme „lunediste” Cinci și reluată cu alte ocazii, dar pe care nu ne-o mai aminteam concret nici el, nici eu, mă-ntreb acum dacă nu va fi fost legată chiar de vreo interpretare naratologică pe care voi fi simțit nevoia s-o amendez!…)
Nu e locul să dezvolt nici observația pe care am notat-o într-un mai vechi comentariu despre Arca lui Noe cu privire la conceptul de „corintic” – teoretizat prematur, în volumul al III-lea al trilogiei, publicat în 1983, deci cu puțini ani înainte ca termenul și conceptul de postmodernism, deja în uz printre anglo-americaniști, să înceapă să circule în mediul nostru literar și cultural „extra-universitar”. Nicolae Manolescu își acomoda pe-atunci privirea și instrumentarul critic la experimentele furnizate de „noul val” ascultat la Cenaclul de Luni și citit în reviste și-n primele cărți ale lui Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun & comp., însă proiectul Arcei… îl „obligase” să fixeze prea grăbit o etapă de evoluție a prozei și-a romanului începută sau anticipată de autorii tratați în volumul al III-lea. Despre postmodernitate ar fi trebuit să fie vorba acolo, însă conceptul și autorii care aveau să și-l asume programatic nu ocupaseră scena și contururile fenomenului nu se clarificaseră încă.
De pus în legătură și cu constatarea din Postfața la Arcă…, la încheierea trilogiei, în 1983: „Critica noastră s-a schimbat considerabil la față în ultimii ani și noile metode sunt întrebuințate astăzi în mod curent. Noua generație de critici vorbește un limbaj nou” etc. (p. 248/ p. 670). „În ultimii ani”, adică din 1979-1980, când Manolescu scria primul volum al Eseului/ Studiului despre romanul românesc.
Finalul – din nou simpatic-paradoxal, ca și deschiderea: după ce-a parcurs cele trei etape istorice și retorice ale „doricului”, „ionicului” și „corinticului”, autorul recunoaște – sau pretinde! – că, „dacă știu, în oarecare măsură astăzi, cum este romanul, nu știu câtuși de puțin ce este el” (p. 255/ p. 675)!
Și, la finalul Postfeței, adaugă în 2018 datarea „1983” (p. 675), încât cititorii care nu fac comparații între ediții să nu aibă impresia că e vorba despre o concluzie adăugată la republicare (dacă nu va fi fost tot un scrupul al echipei redacționale).
Esențiale rămân analizele din Arca lui Noe, ordonate de coerența metodologică, dar ireductibile la ea: interpretări ample, detaliate, bogat-speculative, scrise cu evidentă plăcere, „cu poftă” (de către un „necititor de romane”?!), foarte-foarte interesante, absolut pasionante…
[1] Ediția „definitivă” din 2018 unifică – de pildă – numerotările secolelor, oscilante în prima ediție, și cu, și fără articolele posesive proclitice și hotărâte enclitice, de felul: „secolul XX”/ „secolul al XX-lea”, probabil ca urmare a finisajelor din redacția editurii. Una dintre trăsăturile „corinticului”, „Socialitate opresivă”, nearticulată (1983, p. 254), devine „Socialitatea opresivă”, articulată (2018, p. 675), ambele variante fiind acceptabile în context, fără să se poată ști dacă a intervenit autorul sau s-a operat o corectură în editură.
Sunt în ediția „definitivă” și erori certe de culegere: din „Cartea a fost întâmpinată, cum era și normal, cu simpatie, dar și cu oarecare iritare” (1983, p. 247-248) e omis „și” din „dar și”, rezultând „dar cu oarecare iritare”, sigur incorect (2018, p. 670); tot acolo apare în „definitivă” o linie de pauză nejustificată între „Arca lui Noe” și „reprezintă” („Arca lui Noe – reprezintă” – Ibid.) etc.
Posibil tot dintr-o eroare de culegere sau de paginație dispare în „definitivă” o notă de subsol în care Manolescu reacționase la un comentariu al lui Mihai Dinu Gheorghiu asupra volumului I din Cronica ieșeană (p. 249/ lipsă de la p. 671).
O ajustare pentru eliminarea din „definitivă” a unui efect inestetic: „logică” e redus la „logic” în „Epic, logică, continuitate” (p. 253/ p. 674), dar e menținută combinația „masca, caricatura” (p. 254/ p. 675).
De avut în vedere în perspectiva unei viitoare ediții critice a operei manolesciene.