ROMÂNIA LITERARĂ 19 / 2025
Din 2 mai. Mircea Mihăieș, la Actualitatea: Dacă civismul a murit la noi odată cu căpătuirea mitingiștilor, dacă instituțiile plătite de stat nu pot sau nu doresc să-și facă treaba, trebuie găsite alternative. Orice om normal îți spune că nu se mai poate continua așa. În altă pagină, Angelo Mitchievici, „Dictatura woke și revoluția de gen”: Evident, wokismul nu se află printre religiile seculare, ci reprezintă o formă adulterată de religios, ca și New Age-ul anilor ’70 cu spiritualismul său eclectic, iar nuanțările seriale conferă termenului o adâncime care contrazice simplificările care-i constituie fundamentul și-i definesc fundamentalismul… „Woke“, termenul în discuție, provine din slang-ul afro-american desemnându-i pe cei treziți la „lupta cea mare“ împotriva sistemului… O altă observație corectă, „religia woke“ nu doar că este săracă, nu este nimic în ea din grandoarea, simbolistica și coregrafia subtilă a ceremonialurilor religiilor seculare, dar este lipsită de orice transcendență, este una a pedepsei și nu a iertării, „a discriminării pozitive“: nu există reconciliere între drepți (oamenii de culoare sau membri ai LGBTQ+ etc.) și păcătoși (albi, heterosexuali, burghezi etc.). Singurul ceremonial, dacă se poate numi astfel, este cel al înfierării, coroborat cu cel al autocriticii, care se aseamănă izbitor cu tribunalele poporului din perioada comunistă. Religia woke așează în locul conceptelor propriul jargon ideologic, cu termeni precum „incluziune“, „intersecționalizare“, „indigenism“, „rasialitate“, „masculinitate toxică“. Ea pune în joc propriul maniheism, unde dușmanul de clasă, în principal elita, dar și clasa de mijloc în ansamblul ei, descalificată drept privilighenție, a fuzionat cumva cu dușmanul de rasă, bărbatul alb, heterosexual, „un vinovat aproape perfect“, cu formula lui Pascal Bruckner, wokismul introducând în joc conceptul de rasă pentru a discrimina pozitiv, pentru a regla revanșard conturile cu istoria. Și Cronicar la Ochiul magic, „Lumea în care trăim”: Nu credem că am greși dacă am numi acest moment istoric epoca marilor creatori de haos generalizat. Unul dintre ei este, fără nicio îndoială, Vladimir Putin. Felul sălbatic în care a atacat Ucraina, răvășind continentul și tulburând ordinea mondială, îl califică în această categorie a marilor creatori de haos generalizat. Împarte locul întâi cu liderul de la Casa Albă. Acesta, în câteva luni de la preluarea mandatului, s-a străduit și a reușit să provoace tot felul de uragane planetare. De la apropierea contra naturii de Moscova și îndepărtarea de aliații tradiționali, până la „reformele“ interne, din domeniul emigrației, din administrație, de la comportamentul inimaginabil de președinte-sultan, care așteaptă să-i fie sărutată mâna, care are mintea plină de tot felul de ambiții de expansiune teritorială, și până la aberantul război comercial al taxelor vamale, cu atâtea măsuri contradictorii care îi pricinuiesc pierderi Americii înseși. Dar care e relația dintre cei doi protagoniști aflați pe cea mai înaltă treaptă a acestui clasament, Putin și Trump? Sunt prieteni, cum par? Sunt rivali? Cine pierde și cine câștigă, fiindcă o concurență evident există, și e acerbă? Aici, am paria pe stăpânul de la Kremlin, cel puțin din evoluțiile de până acum. Viclenia lui Putin și, foarte important, pregătirea lui de spion KGB sunt hotărâtoare în această partidă mondială. Trump ce-i opune?: încântarea de sine, lăudăroșenia, plăcerea de a fi adulat. Și Putin știe foarte bine lucrurile astea: îl privește pe american ca pe o țintă. Îi studiază slăbiciunile și îi cunoaște precis dorințele. Și îi spune lui Trump exact ceea ce vrea acesta să audă. În sumar: Gabriel Chifu, Hanna Bota, M. Zamfir, Mircea Mihăieș, I. Cocora, Răzvan Voncu, Vasile Spiridon, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Horia Gârbea, Gh. Glodeanu, Ovidiu Pecican, Edward Sava,Savu Popa, Cristian Pătrășconiu, Paul Cernat, Adrian Popescu, G. Volceanov, Ștefan Mitroi, Adela Rachi, Radu Tudorancea, I. Buzași, C. Zaharia, Marina Constantinescu, Adrian Alui Gheorghe.
Din numărul anterior al ROMÂNIEI LITERARE (Nr. 17-18 / 18 aprilie 2025) – răspunsuri la ancheta realizată de Cristian Pătrășconiu, „Viitorul literaturii în epoca digitală și a inteligenței artificiale (AI)”: 1) Gabriel Chifu: Ce viitor se întrevede pentru arta cuvântului, literatura? Unul sumbru, sunt tentat să consider, iar răspunsul acesta nu e un exercițiu de predicție pesimistă, ci este expresia unei examinări lucide a ceea ce trăim în acest moment. Gellu Dorian: Literatura română în momentul de față este una schismatică, fragmentată, pe grupări care se urăsc, fenomen care nu asigură un viitor decât pe bucăți. În literatura viitorului însă nu vor avea loc veleitarii, acum într-o recrudescență la apogeu. „Literatura“ lor seamănă oarecum cu cea scrisă de Inteligența Artificială! Să fie viitorul literaturii al veleitarilor?2) Gabriela Gheorghișor: În istoria literaturii nu a existat niciodată, de fapt, un certificat de autenticitate infailibil, precum în domeniile științifice, însă prestigiul și consensul marilor critici au construit canoane valide. În lumea de azi, chiar și instituția criticii literare a fost deconstruită, iar activitatea critică poate fi ea însăși simulată de oricine și de orice, inclusiv de un „comentator“ digital. 3) Angelo Mitchievici: Provocarea va fi să distingem ce este rezultatul unei combinatorici, produsul de laborator și ce este produsul uman, combinație de rațiune și simțire. 4) Laura Poantă: Ar putea să apară un curent literar nou care să lupte cu tehnologia? Să caute coduri pe care doar oamenii le pot folosi? Să păcălească generarea automată de texte complexe?5) Vasile Spiridon: AI este capabilă să combine stilurile, tehnicile și ideile literare în așa manieră încât să depășească limitele obișnuite ale creativității umane. Iar atunci, se va mai vorbi în viitor despre progres literar-artistic sau despre regres literar-artistic? Deocamdată se judecă totul în termeni de moralitate, rolul criticii literare va fi fiind în curând acela de a depista veritabila scriere literară de o făcătură a unor grafomani impostori.
APOSTROF 4 / 2025
Răzvan Voncu, „Literatura de azi şi criza criticii”: În opinia mea, nu doar că traversăm o gravă criză a criticii, în special de întâmpinare (căci maculatura critică universitară e înfloritoare, mai ales că nu o citeşte nimeni, cu excepţia unui critic care aspiră la Academie). De fapt, se uită adesea că literatura nu este o scară a lui Iacob, pe care să tot urcăm spre un Everest estetic. Ea are suişuri şi coborâşuri şi lungi epoci în care fie nu se întâmplă nimic, fie se regresează către forme primitive. În acest context, desigur că se poate face literatură şi fără critica de întâmpinare. S-a făcut, în fond, timp de milenii. Însă nu literatură modernă. Eposul popular şi folclorul literar, medievalităţile de tot felul, cântecele de gestă şi cronicile, ba chiar şi Dante, Shakespeare sau Cervantes au existat fără Sainte-Beuve. Şi la noi s-a scris – cum s-a scris – până la Titu Maiorescu. Însă literatura modernă nu există fără o conştiinţă critică activă. Criza criticii ne întoarce la epoca de dinaintea Daciei literare. A unei literaturi fără critică, în care se critică diletant autorul, iar nu opera (unii sunt buni indiferent cât de rău scriu, alţii sunt aprioric răi, chiar dacă scriu, de fapt, bine şi foarte bine). Şi în care opinia puţinilor critici rămaşi în cursă nu mai valorează nimic, pentru că nu mai este luată în seamă decât de tot mai puţinii cititori cu discernământ. Evident că absenţa spiritului critic nu o înregistrăm numai în literatură. Ea e prezentă, în forme chiar mai severe, în societate, în spaţiul public, cu consecinţe dramatice pentru performanţa întregii naţiuni. În cazul particular al criticii de întâmpinare, trebuie spus – sunt conştient că se ştie, dar şi ceea ce se ştie trebuie, astăzi, repetat – că aceasta poate fi făcută în multe feluri. Cu criteriul estetic sau cu criteriul moral, pornind de la idealitatea modelului clasic ori în dinamica scrisului contemporan, pe baza afinităţilor de gen sau ideologice. La noi, la ora actuală, ea nu se mai prea face cu nici unul dintre aceste criterii sau, dimpotrivă, este practicată într-un amestec de criterii, de interese personale (ori ale unei edituri) şi de aprehensiuni ideologice, dar mai ales cu totala ignorare a imperativului etic al judecăţii de valoare… După 1960, nu mai vorbim, maiorescian, de autonomia esteticului, ci numai de primatul acestuia. Criticii impresionişti nu sunt nişte troglodiţi incapabili să înţeleagă complexitatea textului literar care, pe lângă valoarea estetică, mai conţine şi alte fascicule de sens. Primatul esteticului ne avertizează, însă, că dacă un text nu are valoare ca literatură, nu are valoare nici ca altceva, oricât de „progresiste“ sau de generoase ar fi intenţiile autorului. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Ioan Cristescu, Radu Constantinescu, Iulian Boldea, Ștefan Melancu, Hanna Bota, Ion Bogdan Lefter, Mircea Mihăieș, Mircea Moț, Iulia Micu, Dan Gulea, Ruxandra Cesereanu.
ORIZONT 4 / 2025
Mircea Martin, „Efectul de ecou” (interviu realizat de Alexandru
Condrache): Literatura dă seama despre viață, dar dă seama în modul ei specific și, dacă nu înțelegi și dacă nu prinzi acel specific, s-ar putea să perseverezi într-o eroare care, în ultima vreme e încurajată, din păcate, de trendurile ideologice actuale, dar care până la urmă este fatală pentru literatură – adică este o cale sigură de a eșua… Un scriitor autentic se lovește de limitele posibilității de expresie, indiferent că e vorba de o societate liberă sau de o societate închisă, totalitară… Resping cu jenă intelectuală excesele care se comit în numele corectitudinii politice… Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem astăzi este următoarea: ce facem, alergăm în continuare după niște modele străine, evident occidentale, pentru că în răsărit e mai greu să găsești modele – e mai greu, n-am spus imposibil -, dar până unde mergem cu această alergare, cu această cursă? Este recomandabil să adoptăm ultimele trenduri din America, cu tot radicalismul lor, sau e cazul să aplicăm gândirea critică nu numai asupra trecutului, ci și asupra prezentului și asupra contemporanului, asupra extremului contemporan? Pentru că, nu-i așa, suntem adepții gândirii critice pe care americanii și occidentalii în general ne-o recomandă și evident că încercăm să o practicăm, dar hai să o practicăm și asupra a ceea ce este foarte contemporan, nu numai asupra trecutului. Întrebare: „În ultimii ani, în România se tot discută despre dispariția sau diminuarea vizibilității criticului literar ca figură cu autoritate. Nu mai avem acele nume grele, «instituționale», care să funcționeze ca repere clare pentru cititori sau scriitori”. Răspuns Mircea Martin: – Nu mai avem, pentru că s-au schimbat criteriile în ce privește afirmarea criticilor literari. În anii ’60, ’70, ’80, criticii mizau foarte mult pe o rubrică în presa culturală. Acum interesul a scăzut, fiindcă majoritatea sunt angajați la universitate, unde sunt alte criterii, și anume obținerea de puncte într-o clasificare de alt tip decât cea literară. Acolo trebuie să publici lucrări cu bibliografii și, mai ales, să publici în altfel de reviste, articole ISI, cu factor de impact etc. – și să obții și citări. Sunt alte criterii, alte mize și alte ambiții. Într-un fel, literatura imediat contemporană sau extrem-contemporană, cum se cheamă acum, e părăsită de critici. Nu mai există critici care să urmărească fenomenul literar decât dacă sunt prieteni sau membri ai aceluiași grup, iar atunci se ocupă de congenerii lor. În rest, au alte interese profesionale. În sumar (selectiv: Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Virgil Podoabă, Cristina Chevereșan, Cristian Pătrășconiu, Al. Colțan, Gabriela Benga, Dan C. Mihăilescu, Mădălin Bunoiu, Vladimir Tismăneanu, Viorel Marineasa, Ioan T. Morar, Al, Ruja, Robert Șerban, V. Spiridon, Paul Aretzu.
RAMURI 4 / 2025
Gabriel Coșoveanu, „Strălucirea și suferințele unui slogan: «Informația la putere»”: Problema spinoasă cu adevărat? Ce anume ne califică pentru a ne da cu părerea asupra unor lucruri sau persoane pe care le cunoaștem vag sau deloc? Ce ne autorizează să arborăm asemenea emfază, când nimeni nu știe de noi din vreo faptă demnă de semnalare socială? Libertatea, ar răspunde, rapid, unii. E un drept constituțional, ar sări, bineînțeles, legaliștii. Așa e democratic, exclamă extremistul, care își poate suplimenta poziția cu o bombă, forma sa de a-și promova opinia în vacarmul general. Confuzia născută de aici reprezintă, probabil, cel mai periculos fenomen cu care s-a confruntat omenirea, la scară globală. Dacă toate părerile sunt egal acceptabile, atunci nimeni nu e mai presus de critică, și nici un intelectual, oricât de luminat, nu e la adăpost de agresiunea unui agramat, care, de obicei, e și buruienos verbal. Dincolo de spontanele și, nu-i așa, democraticele aruncări dezinvolte, în dreapta și-n stânga, cu „asta e de bine” și „asta e o porcărie”, e imposibil să nu existe o agendă mai mult sau mai puțin vinovată (ca să parafrazăm clasicul) în spatele exprimării publice.La Răzlețe, Gheorghe Grigurcu: Spiritul critic apără textul estetic de stagnare, îl eliberează înfățișându-i propriile perspective, derivații, posibilități, nuanțe. Totodată îl pune în fața unei oglinzi în care își poate măsura chipul pe fundalul lumii. La rubrica sa, Nicolae Prelipceanu, „Basmele românilor reîncălzite”: În vremurile noastre, nu neapărat în cele recente, s-a reactivat o altă specie de eroi decât cei din basmele românilor. Și, dacă Făt Frumos îi face praf pe toți zmeii, dincoace, pe la noi, unde basmele și poveștile nu sunt decât niște refugii, se mai întâmplă și invers. Și, culmea, se întâmplă invers tocmai în situații în care oamenii de rând, cetățeni cu drept de afirmare a convingerilor lor, ba, chiar, culmea!, chiar cu drept de vot, le dau crezare tocmai acelora care se prefac a fi blânzi umaniști, revoluționari sau nu, socialiști sau din contră, generoși și iubitori de semeni ai lor. Aparențe cărora firile mai slăbuțe, nepregătite pentru a da piept cu ofertele false, lucioase, le iau drept ceea ce se dau, iar nu, cum ar trebui, drept ceea ce sunt… Susținătorii vreunui lup în blană de oaie, fanatizați, nu se gândesc nicio clipă că s-ar putea ca folosul, și de data asta, ca de atâtea alte dăți, în cazul deloc puțin probabil, că oaia lor devine președinte, nu le va folosi decât lupilor ascunși de pieile bietelor oi sacrificate degeaba. Că și ei, susținătorii ăștia, se vor adăuga celor sacrificați ca ei să creadă în minciuna electorală reactualizată mereu și mereu. În sumar: Gabriela Gheorghișor, Cătălin Pavel, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, Gabriel Nedelea, M. Ghițulescu, Robert Șerban, Savu Popa, Gela Enea, Dan Ionescu, M. Amaradia, Fl. Logreșteanu.
DISCOBOLUL 1-2-3 / 2025
Apărut în aprilie. Gheorghe Grigurcu, Jurnal: 1) Scrii tot mai dificil, tot mai puțin. Frazele devin mai ezitante, se scurtează, se chircesc. Și cu semenii vorbești tot mai sumar. Dar cu Dumnezeu? N-ai putea să ajungi la ceea ce spunea Gabriel Marcel că în comunicarea cu El tindem la un limbaj sentențios? 2) N-au oare parte atât nădejdea cât și deznădejdea de o similară căldură sufletească? 3) Deznădejde care doboară acoperișul, deznădejde care rupe cu delicatețe petalele florilor.
4) Senectute. Aștepți cu sufletul la gură un final care s-ar putea să-ți ofere imaginea reală a ființei tale la care ai dorit să ai acces de-o viață. Să fie un concentrat de viață sau, Doamne, o privire aruncată în oglinda misterului? Sau nici atât?
5) A.E.: „Ne rugăm la Dumnezeu – ierte-mi-se erezia – ca și cum ne-am ruga la noi înșine, cei cu chipul și asemănarea Sa. Mirabilă interiorizare mistică.” În alte pagini, Ovidiu Pecican, „Există o literatură română medievală?”: Stabilind dintru început că secolul al XVI-lea – cu impactul economic indirect, dar profund, pe care-l aduce descoperirea Indiilor Occidentale şi asupra economiei româneşti, şi cu intrarea decisă a Ţării Româneşti (după Vlad Ţepeş, deja, în 1462), a Moldovei (după 1538, când Petru Rareş e alungat de pe tron) și a Transilvaniei (după 1541) sub dominaţia otomană – marchează şi pentru istoria românească sfârşitul evului mediu… Vrând să redescoperi literatura română medievală, te loveşti de mai multe obstacole: absenţa unui cadru cronologic şi spaţial coerent (abia după 1989 a pătruns în manualele şcolare viziunea după care evul mediu se termină şi în Ţările Române cu mult mai devreme decât în finalul secolului al XVIII-lea, propunerea didactico-pedagogică din programă fiind: 1600, vremea primei uniri politice românești), absenţa izvoarelor sau dificultatea accesului la ele (fonduri documentare neinventariate şi nedescrise corect, necesitatea unor temeinice cunoştinţe de paleografie slavono-chirilică), precum şi cenzura ideologică medievală (ceea ce contravenea viziunii creştine despre lume, ca şi ceea ce, conform mentalităţii în uz, părea nedemn de reţinut nu e pomenit în textele scrise), unghiul nu întotdeauna relevant din care sunt interogate sursele. Și Marian Drăghici, „poem postum”: La cinci ani după pensionare/ dintre toți admirabilii/ foști colegi vii și adormiți/ de la US și redacțiile din dotare,/ singura care îmi trimise un semn la ziua numelui/ de fapt, la orice sărbătoare/ nu doar religioasă ca Sfânta Maria Mare,// e doamna Flory, femeia de serviciu./ suflet din aur strecurat.// Țin să-i mulțumesc public pentru un sentiment/ atât de neprețuit, se vede că adevărat:// sărut mâna, cu îmbrățișare – și ff onorat! În sumar, selectiv: Ion Pop, Iulian Boldea, N. Oprea, Cornel Nistea, Mircea Popa, Lucian Scurtu, Al. Cistelecan, Carmen Secere, Adrian Alui Gheorghe, Ion Popescu-Brădiceni, Remus-Valeriu Giorgioni, Ion Neagoș, M. Barbu.
EXPRES CULTURAL 4 / 2025
Nicolae Panaite, la editorial: În această lună, iată, am ajuns să tipărim numărul 100 al Expresului cultural. Până acum, fără hiatus, în ultima decadă a fiecărei luni, revista a fost postată online, odată cu trimiterea ediției tipărite scriitorilor-repere ale literaturii noastre, precum și abonaților… De-a lungul celor nouă ani de apariție a Expresului cultural, nu am recurs la vocea ridicată a unui om care strigă și se plimbă pe scenă cu mantaua fluturând… Vedem drumul mai departe al acestei publicații nu tocmai presărat cu flori. În ceea ce privește continuitatea ei, atât cât depinde de noi, ne vom da toată silința ca ea să apară și mai departe, păstrându-i structura și profilul cultural. În altă pagină, Nichita Danilov: La scurt timp după întoarcerea sa din Statele Unite, magistrul Mihai Ursachi mi-a povestit o întâmplare parabolică legată de felul cum e percepută poezia în America. Bineînțeles că povestea nu a venit de la sine, ci ea constituit un răspuns la întrebarea mea, dacă în Statele Unite poezia se simte la ea acasă. – Poezia se simte acasă oriunde, dar mai cu seamă nicăieri. Și acesta e doar unul din paradoxurile legate de poezie. Cât despre America, ei, bine, în America poezia e mereu pe drum, mi-a răspuns Ursachi pe un ton solemn. Pe ultima pagină, Constantin Pricop, „Punct de cotitură”: În lume se petrec lucruri grave – s-ar putea ca peste un an sau chiar mai puțin să aruncăm priviri nostalgice spre relativul echilibru cu care ne-am obișnuit… Marile puteri fac jocuri vizând schimbarea echilibrului forțelor mondiale – echilibru stabil în deceniile de după al doilea război mondial. A fost aproape un secol de pace. Astăzi Europa este prinsă între agresiunea barbară a Rusiei în Ucraina (și, previzibil, cu o amenințare pentru alte zone) și deciziile (să le spunem deocamdată doar… controversate) noii administrații americane. Sub această tensiune statele mai mici par a avea un rol neglijabil dacă nu se unesc și nu acționează împreună. E o reînviere a epocii marilor imperii și a confruntărilor globale dintre acestea… Schimbarea de paradigmă la nivel global poate rămâne fără consecințe culturale? Greu de presupus… Intelectualii de la noi au urmat întotdeauna, fără ezitare, direcțiile trasate de cei mai puternici. Europa în general, dar Franța în primul rând, a fost modelul urmat decenii la rând. Spațiul cultural românesc a fost dominat de impulsuri venite din cultura franceză. Structuralismul, Roland Barthes ș.a.m.d., pentru a ne referi la o perioadă mai apropiată de zilele noastre, au creat clone care au ocupat primul plan vreme de mai multe decenii. La sfârșitul anilor 70 busola imitației s-a reorientat spre ceea ce venea din State Unite – în general din domeniul limbii engleze. Mișcarea beat și postmodernismul au devenit punctele de reper ale ultimelor generații. Acum, dacă administrația Trump face America din nou atât de mare încât începe să o izoleze de restul lumii, ce se va mai imita? În sumar (selectiv): Gh. Grigurcu, Gellu Dorian, C. Coroiu, Cristina Chiprian, Magda Ursache, Ioan Adam, Lucian Scurtu, N. Baltă, Mihaela Grădinaru, Adrian Dinu Rachieru, Toma Grigorie, Daniel Ștefan Pocovnicu, Eugen Munteanu, N. Tzone, N. Mecu, Traian D. Lazăr.
NEUMA 3-4 / 2025
Horia Gârbea, „Dubla măsură și o revanșă”: În domeniile literar și artistic, care presupun judecata critică, faptul de a judeca prin dublă măsură are o incidență și mai mare. Cei care pronunță judecăți au simpatii, prejudecăți, interese care îi împing la o evaluare dezechilibrată. Consecința e limpede și se întoarce în defavoarea lor: cei nedreptățiți se supără și reacționează cu o violență maximă sau medie, în funcție de temperament, iar cei favorizați consideră că elogiile sunt firești, nici nu bagă de seamă. Este și asta o formă de sancțiune, neașteptată, pentru părtinitori. La modul în care funcționează actul evaluării, discriminările de tot felul mai au drept consecință și amplificarea, uneori inconștientă pe principiul de a da celui care mai are. Un prestigiu se poate consolida prin neangajare. Un favor cheamă altul. În același fel, scepticismul față de o anumită categorie se întinde și el prin contaminare. La ancheta revistei („Topografia inspirației”), Marian Ilea: De pe la 16 ani, elev în Baia Sprie fiind,știam că voi fi prozator. Când, cum, nu-mi puneam astfel de întrebări. În perioada adolescenței n-am scris nici măcar un bilet de dragoste. Presimțeam că, atunci când am să mă apuc de scris, am să pierd o mare parte din libertatea pe care o are un adolescent. Nu mi se părea că merită să ratez adolescența. Aveam 23 de ani când, într-o bună zi, mi-am cumpărat zece caiete mari și, a doua zi, m-am apucat de scris. Timp de un an am scris zece pagini zilnic indiferent de situație, astfel am ajuns să acopăr 3.600 de pagini. Caietele cu pricină nu le-am mai revizuit și nici nu sunt curios să le recitesc astăzi. Cred că se află și azi în podul casei din Baia Sprie. Și Nicolae Stan: Eram într-o sâmbătă după-amiaza, spre seară (era zi lucrătoare), a lui 1981, la o masă din birtul local, singur. Beam ceva ce nu-mi plăcea.De fapt, nu-mi plăcea să beau.Dar n-aveam încotro, ordinul social era să fii în rândul lumii, iar acolo lumea era veselă, murmura, vremea era primăvăratică, așa că m-am alăturat. Masa mea, din tablă cu margini ruginite, rămânea singuratică. Sătenii nu veneau lângă tânărul lor profesor care, iată, se apucase și el de băutură, ca toți. Adevărul e că în după-amiaza acelei zile citisem toată proza pe care o scrisesem, peste 10-12 povestiri, și eram nemulțumit de tonalitatea narării, de liniștea ei conformistă. În plus, locuind cu chirie la o bătrână habotnică, religioasă, nu prea mai aveam ce să mănânc. Lasă, că beau ceva și trece. Treptat, aburii șliboviței m-au transportat în altă lume, una în care eram liberși din ce în ce mai încrezător. În jurul meu, murmurul creștea tot mai mult în intensitate, dar fără să mă atingă. Devenisem inexpugnabil. Am ascultat caracterul isteric al larmei ce înainta ca un tăvălug nivelator. Brusc, am înțeles că el îmi arăta direcția… Am dat pe gât tot țoiul cu poșirca lumească… și aproape am alergat la camera mea încălzită doar cu un reșou fragil. Am scris toată noaptea, dintr-o suflare, tensionat, ca și rândurile ce se așezau de la sine pe caietul de câțiva bani. Îmi găsisem tonul, diferitul… În sumar, selectiv: Andrea H. Hedeș, Iulian Bitoleanu, Gh. Grigurcu, Dan Stanca, Kocsis Francisko, Gelu Negrea, Ana Herța, Rodica Bretin, Laura Poantă, Gh. Glodeanu, Monica Grosu, Nicoleta Milea, Ana Dobre, Simona-Grazia Dima, Mircea Teculescu, Flavia Adam, Gh. Lăzărescu.
ADDENDA
- Daniel Cristea-Enache la Cronica literară: După ce Tezele din Iulie 1971 încheie liberalizarea promisă de Nicolae Ceaușescu și o substituie printr-un național-comunism ce va purta, până la obsesie, chipul lui Ceaușescu însuși, lirica aceasta neo-modernistă va utiliza opacitatea simbolică, expresia criptică, ermetismul ca pe niște strategii textuale de rezistență. Realul este „distilat” de poeții „șaptezeciști” până când din contextul social nu mai rămân decât niște umbre vagi și aluzii încifrate. Modernismul devine o formă de apărare și de protecție a sensibilității lirice, confruntată cu aberațiile cotidianului ceaușist, și cu viața propriu-zisă a artistului, care și-o duce parcă în paralel cu poezia pe care o scrie. (ARGEȘ Nr. 4 / 2025). ● Ioan F. Pop, „Texte de trecut (in)existența”: Vrem tot mai mult, pe măsură ce înțelegem tot mai puțin. Vrem totul din preaplinul propriului nimic. „Pentru a avea totul, / Nu căuta să ai nimic. / Pentru a fi totul / Dorește-ți să nu fii nimic” (Sf. Ioan al Crucii)… Curajul inutil, eșuat, învins, naște o nouă formă de frică – frica de a mai avea curaj. Doar pe tărâmul libertății frica poate fi anulată chiar în propriile premise, poate fi transpusă în opusul ei. Curajul de a fi tu însuți este dat chiar de limitele propriei libertăți. Ca atare, câtă libertate, atâta curaj de a fi… Detest orice îndeletnicire sau tevatură care mă abate de la citit și scris, căci în afara lor nu prea vreau să practic alte zădărnicii. Cititul și scrisul mă apropie cel mai mult de starea euforică a inutilității. (CAIETE SILVANE Nr. 4 / 2025) ● Dumitru Aug. Doman, la rubrica lui: Intrarea în uitare a scriitorului se petrece în tăcere, fără zgomotul și furia debutului și lansării cărților și a galelor de premiere, ba se petrece și fără intervenția criticilor literari. Timpul, indiferent, așază strat de praf peste strat de praf până numele autorului și titlurile cărților lui sunt acoperite total. (ACOLADA 3 / 2025) ● Nora Iuga (interviu realizat de Ionuț Vulpescu): Adevărul este că m-am căsătorit cu un bărbat care era împătimit după Rapid (echipa de fotbal din Giulești) și, normal, din iubire pentru Nino al meu (George Almosnino), poetul, care e pe cartea aceea, sprijinită de o vază, sigur că am început să merg cu el la Rapid, la meciurile Rapidului. Și atunci nu mi-a trebuit mult, dacă am fost de două sau de trei ori la meciurile Rapidului și am văzut galeria aia turbată, sigur că nu puteam să rezist și să rămân pasivă. Și, dintr-o dată, am sărit în picioare și am început să strig. „Hai, Rapid! Hai, Rapid!” Și bărbatul meu zice, „gata, te-ai molipsit, acum ești de-a noastră.” (VATRA VECHE Nr. 3 / 2025). ● Radu Văcărescu, „Cristalul viu”: Privitor la cultura noastră, dincolo de suveranisme desuete (care nu vorbesc deloc despre Cultură, ci doar aruncă în față expresii fără de fond) și dincolo de globalisme și progresisme fără sens și finalitate, e bine uneori să recitim rândurile lui Blaga: „În ciuda influenţelor, care-şi dispută inutil pământul nostru, în ciuda interferenţelor, care îşi fac jocul nestatornic în ţara şi sufletul poporului nostru, există un «românism», în înţelesul superior al unui complex, sau a unei constelaţii, cu totul aparte, de determinante spirituale. Dincolo şi mai presus de misterul sângelui, românismul e un patrimoniu stilistic, alcătuit în parte din determinante, ce-i aparţin exclusiv, în parte dintr-un raport intim, de natură funcţională şi de dozaj, al unor determinante care-l depăşesc. Există o vie matrice stilistică, în lumina căreia românismul ne apare ca un ansamblu, conturat din latenţe şi realizări… E viziunea unui cristal viu, a unui complex de potenţe creatoare.” (ZENIT22 Nr. 12 / 2024; revista din Alba Iulia apare din acest an sub egida Uniunii Scriitorilor). ● N. Georgescu, „Epopeea unei epigrame Macedonski vs. Eminescu”: „Povestea” ar putea începe de prin 1880, când Eminescu demască în ziarul Timpul fuga de poliție a unui tânăr funcționar al statului ce furase la propriu banii contribuabililor, funcționar pe care-l cheamă Alexandru Macedonski, iar scena petrecându-se undeva la Cernavodă. Nu toate ziarele au curajul Timpului, pentru că suntem sub regim liberal, Macedonski era cu liberalii și presa vremii, de asemenea, astfel că știrea (cu largile ei dezvoltări) se găsește numai în relatarea lui Eminescu. Povestea s-ar putea, apoi, continua cu manuscrisele poetului, unde foarte des Macedonski este încondeiat ca urmaș (nepot) al generalului Macedonski, „trădătorul lui Tudor”, cum scrie apăsat și repetat Eminescu. (LITERE Nr. 4 / 2025).