Hazardul aparițiilor de Elsa Dorval Tofan, col. Magister, Editura Limes, Florești, 2025
În ultimii șapte ani, traseul existențial mai mult decât sinuos al Elsei Dorval Tofan, scriitoare româno-canadiană, a îngăduit și câteva redutabile apariții editoriale, începând cu Lansare de promisiuni (debut) – trei volume de autor, alte două alcătuite și semnate în calitate de co-autoare, toate ținând de domeniul poeziei, plus un volum de proză, intitulat Pozitiv la pătrat.
Elsa Tofan sublimează în secvențe cinematografice anodinul și absurdul vieții, în care fiecare își îndeplinește rolul social menit – e drept, uneori rolurile sunt mai multe, se încalecă, se tasează, până la certitudinea că ea, omul, poeta, fiica, femeia, soția, profesionista devotată din domeniul medical, jucătoarea de bridge etc. este oricând capabilă „de a înghiți două săbii deodată”, de a face în mod miraculos joncțiunea dintre cauză și efect, de a surprinde poetic „o fenomenologie a dialogului”, cum spune Petre Isachi. Chiar dacă, uneori, dialogul este cel al unor singurătăți șovăitoare sau, în plan subtil, un dialog între viață și moarte, așa cum cei doi soți îl simt, dincolo de audibil, din infrareal: „degetele mă dor, totul doare/ pândesc/ am remarcat, te uiți în gol,/ tremuri, îți amorțește piciorul/ nu mai știi cum să licitezi la/ bridge, nu mai știi cine suntem/ este/ exact cum scrie în cărțile de/ specialitate, dar nu am crezut/ că va fi așa de repede, așa de/ brusc, dă-mi mâna, nu te grăbi/ privește/ la marginea ferestrei un păianjen/ țese fire-diamante, cavou pentru/ lepidoptere înainte de a fi devorate/ și noi ne expunem la soare.” Hazardul aparițiilor este hazardul aspirațiilor sufocate, înghesuite, reportate, hăcuite de tăișul celor două săbii care vrând-nevrând ne marchează existența.
Prefața volumului îi aparține lui Călin Crăciun, cartea fiind apreciată deopotrivă, în termeni tranșanți, de Simona Popescu și de Al. Cistelecan.
Critici și eseiști români despre Calea, adevărul și viața cărților de Geo Vasile, Editura Eikon, București, 2023
În ortodoxie, se spune, simplu, că toți suntem cetățeni ai cerului. Raportându-ne la cultură, probabil că toți ne-am dori să fim, laolaltă, locuitori ai Empireului. Dar fiecare are parcursul său individual și, cum scrie Dante – a cărui trilogie majoră a culturii lumii Geo Vasile a tradus-o în vremea hâdă a restricțiilor și a publicat-o la Eikon în 2022, apoi la Aracne Editrice, Roma, în 2023 –, sufletul penitent „este primit de Matelda, ce reprezintă probabil starea de puritate a omului de dinaintea păcatului originar; aceasta îl botează, ca să zicem aşa, în cele două râuri din Eden: Lete, ce şterge amintirea păcatelor săvârşite în timpul vieţii, şi Eunoe, ce întăreşte amintirea faptelor bune.
Acest ritual de ablaţiune, purificare, lustraţie fiind îndeplinit, înseamnă că duhul respectiv este pregătit să urce în slavă, gata să se înalţe la stele, aşa cum Dante însuşi, după ce a fost supus respectivului ritual, va spune despre sine.” (p. 282).
Profunde și rafinate reflecții asupra culturii citim în Critici și eseiști români…, unde este evitat tonul apodictic, așa că nu ne mirăm să găsim și o afirmație despre un adevăr mai mundan, aflat la antipozi, respectiv ce scria Octavian Paler după ce, zice a lui Geo Vasile în volumul de față, „indiferent de alegere, în condițiile mașinii de tocat destine, individul era sacrificat”, iar scriitorul, omul de cultură, id est Paler (sau altul) „este un Sărman Dionis al sfârșitului de mileniu, ajuns să creadă «că nici Dumnezeu nu mai poate interveni în ce se petrece la noi, fără să se murdărească»” (pp. 16-17).
Geo Vasile a reunit, în acest volum, articole scrise în timp despre personalități culturale foarte diferite (N. Balotă, Maria-Ana Tupan, N. Georgescu, Dan Alexandru Condeescu, Marin Mincu, Sami Damian, Lucian Raicu, Lidia Stăniloae, Dumitru Stăniloae ș. a.), încunnarea volumului fiind, în ultimele 50 de pagini, însemnările sale despre Eminescu, Sauro Albisani, Jurnalul fericirii și, bineînțeles, Dante forever.
33 elegii pentru ana-mirela de Daniel Vorona, Editura Tracus Arte, București, 2023, 115 p.
Când Eros și Thanatos nu își respectă limitele și își încalcă reciproc teritoriile, doar tristețea poate fi o punte și parcă numai poetul o poate trece, ca un alt Orfeu, deși îndeobște de iubire și de moarte au parte toți muritorii, dar tonul liric îndurerat și reținut totodată al poetului Daniel Vorona sfredelește auzul până la plăsele, înfruntând cu orice preț timpul, prin litote și sonuri rilkeene sau chiar biblice: „: astă-noapte a bătut din nou la ușa noastră Dumnezeu | l-am recunoscut după voce | nu îmi aduc aminte ce l-am întrebat – copiii noștri bătrâni și leneși pe care o dată la o sută de ani îi învățam să se comporte onorabil | să se spele pe picioare să nu își
tundă perciunii să ascundă cuțitul în mânecă
să
nu
vină îndărăt după ora la care ar trebui să plece
dacă plouă dacă nu plouă să țină amândouă mâinile streașină
la ochi | aveau 24 de karate și erau îmbrăcați în ziare vechi și
în mătase naturală neapretată – știu că te-ai risipit toată în lumină
atunci când te-ai înălțat să îmi aprinzi sau să îmi stingi lumânarea” – din elegia a XXXlll-a (vocea fără gură).
Daniel Vorona nu este, din punct de vedere grafic, adeptul înșiruirii plate și uniforme a cuvintelor într-un poem, ci – pe cât moartea devastatoare lasă în urmă o lume otova, definită prin lipsa de repere, un univers în care toate opțiunile sunt aneantizate –, pe atât, în mod paradoxal, nevoia de expresivitate cucerește noi teritorii, nu doar prin viziunea poetică, ci și prin minuțioasa aranjare grafică a cuvintelor și versurilor, ca marcă personală, ca aranjarea unor pietricele pe mormântul soției iubite, pentru a transmite un mesaj de dragoste de dincolo de timp.
Costumul gol al cosmonautului de Mircea Teculescu, col. Arca, Editura Neuma, Apahida, 2024, 93 p.
Prin prisma poeziei lui Mircea Teculescu, peisajele urbane anodine devin lesne ipostaze lăuntrice, alburii, fantasmatice, populate de euri uitate „complet de umbre”: „trecuse rândul străzilor/ şi maşinilor obişnuite/ să-i ţină şi să-i ascundă/ printre ele. amurgul de/ tot înţelept aşezase drumarii, tânăr şi vârstnic,/ pe banca mereu fidelă intersecţiei aglomerate,/ aflată lângă trotuar. în micile bălţi sclipea când/ şi când trecutul, iar ei, uitaţi complet de umbre,/ urmăreau pe un telefon/ lecţia despre aparenţe,/ trăiau povestea şefului/ deghizat în om sărman;/ o armonie complicată le/ cucerea sufletul, săraci/ şi simpli aveau inimile/ tot mai curate, nu foarte/ departe de ei, devenit alb/ şi din ce în ce mai îngust,/ un drum uscat începea să urce” (side road). Poetul creează o tensiune venită din imprevizibilul ce ține de spațiul imaginat a fi jalonat de anumiți termeni – definitiorii –, termeni pe care însă în chip surprinzător nu îi regăseșți în acel spațiu (un exemplu fiind abolirea umbrelor de mai sus ori chiar sintagma care dă titlul volumului, Costumul gol al cosmonautului). Dincolo de poemul călătoria, sunt incluse grupajele: zilele inimilor; preschimbată-i haina sufletului meu; nu mă atinge, nu îmi vorbi; pași prin clarobscurul oraș. Volumul este elogiat de Felix Nicolau pentru poemele devenite „constructe ontologice şi cosmologice, un mix agonic şi auto-revelator”.
Orașul și prietenii. Antologie lirică de Filiala București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România, col. Arca, Editura Neuma, Apahida, 2025, 157 p.
Să tot fie a șaptea antologie anuală tematică de acest fel – toate sub oblăduirea lui Horia Gârbea: „S-au adunat, ca de obicei, peste 60 de autori, poeţi originali, o mare diversitate de stiluri şi situându-se, ca de fiecare dată, de partea valorii literare”.
Motive poetice universal pretabile ori marcarea unor date istorice unice, de o mare însemnătate (Unirea de la 1918) au prilejuit, în timp, alcătuirea și lansarea volumelor: Ce stradă e asta? (2017), Bucureşti – dincolo de timp (2018), Noaptea statuile întineresc (2019), Oraşul. Amintire şi uitare (2021), Deasupra oraşului este cerul (2023), Oraşul între sunete şi tăcere (2024). Sunt aici, în volum, „cuvinte nerostite, dar limpezi în auzul nostru,/ n-avem nevoie să le pronunţăm, după cum nici/ să ne împărtăşim povestea vieţii unul celuilalt” (Simona-Grazia Dima, Plimbarea poeților), dar și o paletă întreagă de taine de care ne amintim o viață, reverențioși, înfrigurați: „am ajuns, iată recompensa/ promisă la sfârşitul copilăriei,/ ia-l şi păstrează-l în buzunarul acela secret/ din dreptul inimii/ pe care ţi l-a cusut mama la plecare.// Eram atât de copleşită de noutatea senzaţiilor/ ca şi cum descopeream iubirea/ […] S-a auzit undeva o uşă trântită, o cheie răsucindu-se/ şi paşii cuiva care se îndepărta încet/ apoi din ce în ce mai repede/ în timp ce mie cineva îmi aşeza cu grijă/ o pensulă şi o paletă în mână/ iar eu ardeam ca să aflu/ cine e pictorul şi cine tabloul.” (Maria Postu – Credința).