Nu există multe festivaluri dedicate exclusiv cinematografului european, iar acestea sunt de obicei doar showcase-uri ce prezintă producții recente, grupate după criterii diverse, fără a recompensa valoarea. Dintre puținele festivaluri de film european care includ și secțiuni competitive dotate cu premii semnificative, „Crossing Europe” de la Linz este probabil cel mai important (valoarea totală a premiilor sale este de aproape 35.000 de euro). În 2025, festivalul din capitala Austriei Superioare a ajuns la ediția a XXII-a. Programul acesteia a cuprins 142 de filme (lungmetraje și scurtmetraje de ficțiune, documentare și de animație) din 42 de țări, în marea lor majoritate producții noi ale cinematografiilor bătrânului continent. Cele patru competiții (ficțiune, documentar, „YAAAS!” și artiști locali) și programele rezervate unor genuri cinematografice, regizori sau teme relevante au atras în cele șase săli ale festivalului, la cele 146 de proiecții, aproximativ 14.500 de spectatori (ceea ce, pentru un oraș a cărui populație depășește cu puțin 200.000 de locuitori, este impresionant).
„Crossing Europe” este, așadar, locul ideal pentru a descoperi, grație selecției bogate și variate, care sunt tendințele ce dau tonul în industria filmului și încotro se îndreaptă cinematograful european de azi.
Revizitări
Trecutul recent al țărilor din fostul bloc estic continuă să-i inspire pe cineaști. La Linz, marele premiu al competiției de ficțiune a fost câștigat de Anul Nou care n-a fost (coproducție România-Serbia), de Bogdan Mureșanu, care abordează, prin împletirea a șase perspective, ultima fază a regimului ceaușist și evenimentele din decembrie 1989[1]. Dar și alte filme produse în regiune, inclusiv din selecția „Crossing Europe” 2025, revin, adesea din unghiuri inedite, asupra unor momente esențiale ale istoriei recente.
Când a sunat telefonul (Kada je zazvonio telefon, Serbia-SUA), semnat de artista și cineasta Iva Radivojević, pornește de la un apel telefonic primit la ora 10:36, într-o vineri oarecare din 1992. Într-un apartament „cutie de chibrituri” dintr-un oraș (încă) iugoslav, cea care răspunde este fetița Lana. Posesoarea vocii de la celălalt capăt al firului, aflând că Lana este singură acasă, o înștiințează că bunicul ei matern s-a stins, după ce suferise un infarct miocardic. Realizatoarea, inspirată de amintiri pregnante din propria copilărie, „derulează înapoi” filmul (perioada de glorie a casetelor VHS nu s-a încheiat), întorcându-se iar și iar la țârâitul telefonului din acea dimineață a zilei ce a anunțat începutul sfârșitului. Când a sunat telefonul este împărțit în 11 capitole separate de sunetul fatidic (numărul acestora coincide cu vârsta Lanei, alter ego al regizoarei), fiecare dintre ele aducând, prin scene din mediul protagonistei și comentarii din off ale unei naratoare omnisciente, noi informații despre o lume care se apropie cu pași repezi de extincție. Deși războiul nu apare pe ecran, el reprezintă absența prezentă, tot mai amenințătoare, până la calmul aparent al cadrului ce precedă genericul final și vorbele, rostite stins, ale voice-over-ului: „Ei i s-a spus că plângea mult în acea vreme, însă eu nu-mi mai amintesc”. Un film poetic și experimental, care revizitează trecutul fără inocență, dar și fără ironie, și stimulează meditația.
Moșteniri
În unele drame europene din ultimii ani, protagoniștii se întorc în locurile natale după moartea părinților, însă nu pentru a rămâne, ci pentru a-și lichida socotelile înainte de a-și relua existența dinainte. Totuși, vrând-nevrând, incursiunea în trecutul – nu întotdeauna liniștit – al familiei provoacă reflecție și reconciliere.
Kaloyan, personajul central din Fără vânt (Bezvetrije, Bulgaria-Italia), regizat de Pavel G. Vesnakov (care recurge la un format pătrățos al imaginii pentru a accentua senzația de claustrare), vrea să vândă cât mai rapid casa primită moștenire, în care locuia tatăl său abuziv, acum decedat, și pe care el și mama sa o părăsiseră de mulți ani. Însă ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă formalitate se transformă într-o ședere mai lungă, pe parcursul căreia fiul ajunge să-și reevalueze rădăcinile. În schimb, comunitatea locală (microcosmos pentru o societate postsocialistă în perpetuă tranziție) nu mai e interesată de trecut, ci de viitor, cu atrăgătoarele promisiuni ale capitalismului, fiind gata să facă un teren de golf pe locul vechiului cimitir (astfel încât Kaloyan este nevoit să se ocupe și de reînhumarea osemintelor strămoșilor săi).
Filip Peruzović se concentrează asupra resorturilor psihologice, nu sociale, ale personajelor sale din Copii buni (Dobra djeca, Croația-Franța). Nikola și Sașa, sora sa mai mică, sunt între două vârste, iar drumurile li s-au despărțit de mult (el nu a plecat din țară, dar ea s-a stabilit în Canada, unde are o nouă familie). După moartea mamei lor, cei doi revin, pentru câteva zile, în casa părintească, despărțită printr-o pădure de oraș, pentru a o pregăti în vederea vânzării. În timp ce natura le pune în cale tot felul de piedici, frații regresează treptat în copilărie. Spre deosebire de Pavel G. Vesnakov (adept al confesiunilor explicative, cum e aceea în care Kaloyan oferă cheia titlului filmului), Filip Peruzović alege să nu ofere multe informații despre protagoniști, lăsându-le privitorilor libertatea de a descifra relația dintre Nikola și Sașa pe baza replicilor sporadice (minute bune nu se rostește niciun cuvânt) sau a gesticii. După surprinzătoarea răbufnire de furie a bărbatului și tentativa femeii de a obține o manifestare de afecțiune din partea fratelui mai mare, Copii buni (titlu, evident, ironic) se închide cu imagini ale casei golite, contrastând cu cele de la început, în care lucrurile era așa cum le prinsese moartea proprietăresei. Putem conchide că planurile personajelor nu s-au schimbat și urmașii s-au descotorosit de reziduurile trecutului comun pentru a merge mai departe.
Disfuncții
Și alte filme europene intrate în competiția de ficțiune a festivalului austriac sunt focalizate pe blocajul comunicațional dintre două personaje între care există legături de sânge. De exemplu, în Trei zile cu pește (Drie dagen vis, Țările de Jos-Belgia), lungmetrajul lui Peter Hoogendoorn distins cu o Mențiune specială la Linz, Gerrie, un pensionar retras în Portugalia, și Dick, fiul său șomer, se întâlnesc la Rotterdam doar trei zile pe an, interval în care între ei domnește stinghereala. Dacă vizitele la locul unde ar fi trebuit să se afle mormântul mamei lui Dick (pierdut din pricina neglijenței acestuia) sau la casa în care fiul locuise în copilărie alături de bunică nu îi ajută pe cei doi să-și exprime în vreun fel dragostea ce-i leagă, revelarea intenției lui Gerrie de a se transfera complet în noua sa țară (în consecință, îl va vedea și mai rar pe Dick) îngreunează și mai mult comunicarea dintre ei. Alb-negrul imaginii și refuzul încadraturilor strânse amplifică această răceala. Ca și Când sună telefonul, Trei zile cu pește are o bază autobiografică, deoarece Peter Hoogendoorn pornește de la relația sa cu propriul tată.
Și protagonista ce dă titlul filmului belgian Holy Rosita (Premiul Publicului la „Crossing Europe”), de Wannes Destoop, se confruntă cu un părinte, însă aici este vorba de mama sa adoptivă – Rosita a fost abandonată de mică de părinții săi biologici, probabil din pricina ușoarei sale deficiențe. După un avort și numeroase ezitări, ea își dorește acum un copil, dar femeia care, neputând avea urmași, s-a dedicat creșterii Rositei nu crede că aceasta și-ar putea asuma până la capăt aceeași responsabilitate. Diferendul dintre cele două dă naștere unor secvențe intense (cărora Wannes Destoop le reliefează latura lacrimogenă, în special prin muzica extradiegetică), însă conflictul se rezolvă în happy-endul filmului, mai ales că mama adoptivă este pusă în fața faptului împlinit.
Tinerii protagoniști eponimi din Povestea lui Frank și a Ninei (La Storia del Frank e della Nina, Italia-Elveția), lungmetrajul Paolei Randi premiat în competiția „YAAAS!” (curatoriată și jurizată de adolescenți austrieci), refuză – unilateral – să păstreze legătura cu mamele lor. Frank, un autodidact cu o minte sclipitoare, se consideră neînțeles de mama sa, așa că o părăsește și pretinde că ea a murit. Nina, o frumoasă și inteligentă fată de etnie romă, îi reproșează mamei sale că nu a lăsat-o să-și termine școala și a obligat-o să se mărite cu un bărbat (cu care a făcut și un copil) nu doar mult mai vârstnic, ci și alcoolic și violent, de aceea alege să nu-i mai vorbească femeii; totuși, atunci când are nevoie de ajutorul mamei pentru a se înscrie la examenul de absolvire, Nina se lasă convinsă de prietenii ei să apeleze la ea. Paola Randi propune un film de maturizare ingenios, în care lirismul se îmbină eficient cu umorul.
Recurența mare, în cinematograful european contemporan, a narațiunilor despre relații dificile între părinți și copii din familii disfuncționale sau destrămate reflectă o realitate socială întâlnită, din păcate, tot mai des. Însă realizatorii de filme nu se mulțumesc să analizeze critic societatea în care activează, tratând și subiecte nu neapărat actuale sau dând frâu liber imaginației.
[1] V. cronica filmului din Viața Românească, nr. 11-12/2024.