Noradrenalina este o catecolamină(?) care joacă multiple roluri în organism, ca hormon adrenergic și neurotransmițător al sistemului nervos simpatic.
Partea finală a definiției de dicționar a acestei substanțe mi se pare cea mai „simpatică” și cea mai potrivită recursului la șiretlicul retoric numit după titlul lui Laclos, Legături periculoase.
Da, dar, în același timp, expoziția de la Galeria Romană a artistei Nora Blaj reprezintă o legătură periculoasă cu un alt domeniu, extra-retoric, pentru că a fost, de fapt, un „neurotransmițător al sistemului nervos simpatic” (vai, ce frumos se joacă sensurile noi ale acestor vocabule, aici, în discursul inedit al cronicart-ului!). O expoziție interesantă, atrăgătoare și palpitantă, burdușită cu aburi groși de adrenalină (Nora deține cu ușurință această fatuitate de a descărca împrejuru-i răsfirări energetice prețioase, cu efect stimulator asupra mușchiului cardiac, indiferent de posesor, bărbat, femeie, prieten, adorator, colecționar sau…fost ambasador!). Somme toute, o expoziție care a cauționat o excepție de la orice regulă a uzualului plat. Firește, dincolo de menirea ei tradițională, aceea de a fi o necesară întreptare a privirii spre Frumos.
În ciuda titlului ei, Fragil (sau, dacă ne coborâm la vocea stinsă a lui Sting, Fragile, care bemolizează atât de dramatic soarta noastră, a oamenilor trecători prin această lume: How fragile we are !/ How fragile we are…și-mi mai aduc aminte, într-o altă paranteză, de spusa lui Mircea Eliade: „Da, știm că toți vrem să fim nemuritori; dar, până una-alta, mai trebuie să și murim puțin”!!)… deci, revin, în ciuda acestui titlu înșelător (fiindcă nu spune tot!), marca indelebilă a acestei expoziții e capacitatea de a abilita și de a stabiliza failibilitatea. Adică, trăinicia fragilului. Adică, gingăşia, delicateţea, finețea, dar și acea imposibil de zăgăzuit cădere în temporar.
În istoria artei, există tablouri uluitoare ale unor artiști, în care picturalul se transformă în sculptural. Peisajele sau chipurile reprezentate nu mai pot rămâne doar la stadiul de imagine în 2D, ci ele se dezvoltă galopant, capătă dintr-odată profunzime, capătă volum. Gândiți-vă – dacă ar fi să ne raportăm doar la două exemple – la tablourile lui Leonardo da Vinci (luați, de pildă, și priviți din nou Buna Vestire – 1475-1480) sau balerinele lui Degas, în care fustițele tutu ale dansatoarelor sunt atât de realist pictate, încât se simte parcă și adierea de aer care le înfoaie.
E adevărat că tablourile Norei Blaj nu ating acea adâncime abisală, nu se joacă în linii de fugă sau în treceri subtile în materialitate volumetrică, ci rămân fixate în picturalul cel mai logic. Pe de altă parte, însă, compensatoriu, ele răspândesc o aromă de un lirism extrasenzorial remarcabil, subțire și lilial, precum reverberațiile unui zefir parfumat. Sunt undele absolut particulare, ce aparțin numai Norei (care mie, unuia, nu știu de ce, îmi amintesc de aleanul răvășitor și misterios al cântecului Cesáriei Évora, Miss perfumado!). Mesajele lor, decriptările lor (adică scoaterea lor din cripta neștiutului!), având complicate substanțe semantice în subliminal, dezvăluie o sensibilitate cotropitoare, invazivă, cu efecte remanente multă vreme.
Culorile Norei Blaj sunt vituperante. Artista este o enigmatică magiciană a culorii fruste, pe care soarta, oamenii, circumstanțele și veacul n-o pot distrage în niciun fel de la menirea ei. Etalând o cromatică spectaculoasă, o colorație voluptuoasă ca un păcat, vehementă ca un urlet și cu o aparență aproape carnal-erotizantă, ea invită privirea la un veritabil desfrâu optic. Este, însă, doar un aparent fauvism, căci este oprit astuțios prin magistrala abilitate a artistei de a îmblânzi până la docilitate posibila agresiune vizuală. Rezultă de aici acel lirism elegant, fastuos, încărcat cu un conținut metaforizant (și, nu mai puțin, euforizant!), a cărui magnificență îmi pare aidoma unui spectacol la Royal Opera House.
Imaginarul Norei Blaj nu este meschin, nu e pauper, nu are nimic de împrumut. El este o transă (nu greșim mult dacă vorbim de un soi de transabilitate în pictura ei!), o supraexcitare fastuoasă; e un imaginar frenetic, strălucitor, imperial, drapat cu multă pompă. Epifaniile ei vizuale răscolesc și devastează orice privire, chiar și una piezișă ori atinsă de cecitate. Ele sunt – dacă ar fi să lexinventăm vocabule absente din „limba noastră-i o comoară…” – un fel de hematoblocant. Efectul lor reflectat este un proces de criogenie aproape letal, căci, văzându-le, ele îți îngheață sângele în vine. Descoperim că ne aflăm în fața unei situații cvasi-apoplectice: uitându-ne la ele, de fapt, ne vedem pe noi.
În fine, pe un alt plan, de astă dată cel auditiv, în timp ce privești pătrunzător tablourile Norei, ai impresia certă că te zguduie dangătele vibrante ale unei catedrale gotice, contrapuse însă, într-un acord perfect, melodiei grațioase din cutiuța muzicală a copilăriei, a cărei balerină-păpușă se învârte, se învârte… ne învârte, ne învârte, până când, anesteziați și extaziați, suntem absorbiți în leșinul oniric al unui vortex eteric, musai transparent-sângeriu.
De la pensulații puternice și grele, cu grosime, până la fantomatice tușe, abia pâlpâind, ori de la colajele peste care aplică numai culori transparente și până la „acuarelizarea” tabloului pe zone iscusit alese, policromia este ingenios domolită. Roșul ca o văpaie, ardent, pustiitor și zgomotos, acela care trimite direct la pojar și la combustia devastatoare, e trecut într-o altă stare de agregare; e deja gaz. Prin pasele magice ale artistei omnipotente, el este aprivoazat și contrabalansat, cu o liniștită delicatețe, prin griuri luminoase, perlate și mătăsoase sau prin foiță de argint ori de aur. Astfel încât, virtualul pârjol nu lasă în urmă resturi calcinate, nu cenușă, nu rămășițe carbonizate. În locul lor, se instituie un soi de Câmpii Elizee minimaliste, dar debordând de un desfăt panteist, într-o concordie universală, ca un stupefiant astâmpăr al elementelor, ca o ataraxie duioasă, ca o chietudine parfumată (iarăși, îmi răsar în minte versurile din Miss perfumado!).
Deși ar părea că, la fel ca la oricare artist, și tablourile Norei Blaj trebuie să conțină nuanțe de autoportret, realitatea este că autoarea nu se reflectă în nicio oglindă, nu se exhibă în măreția auctorială ebluisantă, ci ea se ascunde, ca o umbră, în spatele acesteia. Și manevrează oglinda în așa fel, încât noi să ne vedem numai pe noi. Pe nimeni altcineva decât pe noi. Noi suntem siluetele evanescente din tablourile Norei. Noi suntem jumătățile de ființe fără chip ce străjuim lumea. Asistăm la un fel de narcisism întors cu fața spre zări virtualmente apolinice, altruiste. Ca un Ianus Bifrons care bricolează vedenii. Vedenii delicate, gingașe, e adevărat, însă fatalmente prea casante, prea sfărâmicioase. On and on the rain will fall/ Like tears from a star/ like tears from a star/ On and on the rain will say: How fragile we are!… How fragile we are.
Toate sugestiile ce o reprezintă pe Nora – un fel de infuzie de noradrenalină ce adună la un loc urme, sunete, parfumuri, culori – toate țâșnesc din ființa ei culturală, ca un demers spre cea mai înaltă inflexiune a tensiunii poetice pe care o poate susține un artist. Abia atunci, teoreticienii artei, arheologii sufletului și analiștii morfosintaxei spiritului pot trece la elaborarea studiului privind metabolizarea bazei lirice a picturii Norei Blaj.