„Se întâmplă și minuni, obișnuia să spună paznicul.
Uneori pur și simplu nu există altă cale
și atunci se întâmplă o minune.”
(Ingvild H. Rishøi, Stargate. O poveste de Crăciun)
Născută în 1978, la Oslo, și afirmată mai întâi ca jurnalistă (la publicații precum Dagbladet și Dagens Næringsliv) și ca autoare de cărți pentru copii, Ingvild H. Rishøi este considerată astăzi una dintre cele mai reprezentative voci ale prozei norvegiene (romanele și nuvelele sale au fost deja traduse în peste douăzeci de limbi), cucerind (și convingând) publicul de pretutindeni prin arta narațiunii simple, prin atmosfera de neuitat pe care cititorii o regăsesc în creațiile sale, dar mai cu seamă prin profunzimea cu totul aparte ascunsă, uneori, în spatele aparentei clarități și, de asemenea, prin capacitatea de a portretiza eroi remarcabili tocmai prin ceea ce dă senzația a fi lipsă de eroism, însă cu atât mai impresionanți în dorința și puterea de a-și păstra speranța chiar și în mijlocul unei lumi în care, cam prea adesea, doar cei puternici și agresivi par a avea sorți de izbândă.
După debutul din anul 2007, cu volumul de nuvele intitulat La stå (Nu șterge), Rishøi rămâne pe teritoriul prozei scurte, astfel că, în 2012, publică Historien om fru Berg (Povestea doamnei Berg), carte urmată, în 2014, de Vinternoveller (Povești de iarnă), ambele fiind recompensate cu importante premii literare norvegiene, între care, amintim Premiul Brage, Premiul Sult și Premiul P.O. Enquist. Abia în 2021, îi apare cel dintâi roman, Stargate. En juleforetelling (Stargate. O poveste de Crăciun), iar, după doar trei ani, Academia Suedeză îi va acorda prestigiosul Premiu Dobloug, pentru contribuția substanțială pe care și-a adus-o la promovarea în lume a valorilor culturale novergiene și ale lumii Nordului în general. Volumul de proză scurtă din 2014 și romanul lui Rishøi au apărut nu de mult în excelente traduceri românești semnate de Raluca-Daniela Duinea și Ioana-Andreea Mureșan (Povești de iarnă) și Roxana-Ema Dreve (Stargate), la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, în Colecția Nordica, (coordonată de Sanda Tomescu Baciu), un bine venit dar oferit cititorilor români care au, astfel, posibilitatea de a cunoaște creația acestei remarcabile autoare. Cărțile lui Ingvild Rishøi spun, mereu, câte o poveste; despre nevoia de generozitate și despre compasiunea care apare, nu o dată, exact acolo de unde te aștepți mai puțin; despre nefericirea celor mici și lipsiți de apărare sau de posibilități materiale și despre înțelegerea pe care tot ei o au față de cei aflați în nevoie; despre acele lucruri pe care, foarte frecvent, oamenii preferă să le ignore pentru că e mai comod să fie ignorate. Și despre puterea copiilor de a crede în bine și de a face întotdeauna binele. Astfel că nuvelele autoarei norvegiene, chiar și atunci când sunt intitulate „povești”, nu sunt nicidecum basme (cu atât mai puțin din acelea cu zâne), ci istorisiri ce surprind cu acuitate amănunte – dureroase, neștiute, ascunse – ale existenței celor de lângă noi, a celor pe lângă care trecem fără a-i observa, a celor singuri sau triști. Granița dintre frumos și urât, între întuneric și lumină poate deveni, pornind de la aceste premise, o chestiune de perspectivă, singura constantă rămânând puterea ființei umane de a continua să spere – în sine și în Bine.
Volumul Povești de iarnă cuprinde trei povestiri înrudite parțial prin vârsta protagoniștilor naratori (în două texte aceștia sunt tineri sau adolescenți), dar mai cu seamă prin faptul că fiecare dintre personajele descrise sunt ori se simt excluse din ceea ce ne-am obișnuit să numim societate. Fie sunt singuri, fie nu au bani, fie au impresia că nu se descurcă în hațișurile existenței cotidiene. Astfel, în cea dintâi povestire, Nu-i putem ajuta pe toți, o mamă tânără se confruntă pe de o parte cu dorința de a-și proteja fetița în vârstă de cinci ani, pe Alexa, iar pe de alta, cu lipsurile materiale, numărându-și obsesiv puținii bani și calculând cum ar putea să se descurce încă vreo câteva zile cu cât i-a mai rămas. Numai că, la insistențele fetiței, impresionată de un băiat care cerea de pomană, îi dă acestuia, din greșeală, o sumă mai mare decât își propusese inițial, iar banii nu mai ajung pentru biletul de autobuz și cu atât mai puțin pentru lenjerie intimă uscată, de care micuța are nevoie în gerul de afară. În Adevăratul Thomas, un bărbat în vârstă de treizeci și trei de ani, marcat de anxietate, nesigur pe sine și abia ieșit din închisoare, încearcă să se pregătească pentru scurta vizită a fiului său Leon, rezultat în urma unei aventuri de-o noapte cu o femeie care-i era superioară din punct de vedere material și care, după nașterea copilului, vrea ca Thomas să facă parte din viața acestuia, nu însă și dintr-a ei. Iar în Frații, Rebekka, o adolescentă de șaptesprezece ani, își ia fratele și surioara vitregi de la școală și pornesc împreună spre o cabană îndepărtată, pentru a evita, în acest fel, să fie despărțiți de serviciile sociale norvegiene, care intraseră în posesia unui raport negativ cu privire la comportamentul și unele dintre atitudinile Rebekkăi.
Sigur că, rezumate în acest fel, povestirile riscă să nu pară deosebite, cu atât mai mult cu cât scriitoarea alege în mod pe deplin conștient teme comune, descriind momente din existența de fiecare zi a unor oameni obișnuiți. Numai că exact aici e de găsit arta ei: în capacitatea de a portretiza fără excese personaje confruntate cu probleme dificile (pentru ele) și mai ales cu singurătatea, în știința subtilă de a spune mult în puține cuvinte și, mai cu seamă, de a sugera, iar nu de a explica vreodată până la capăt. Iar astfel cele trei texte devin cu adevărat de neuitat, sfâșietoare la nivelul subiectului și atât de delicate în ceea ce privește forma de expresie, încât nu e de mirare că Rishøi a devenit, imediat după publicarea acestor creații în străinătate, un punct de reper al prozei contemporane a Norvegiei. Căci, chiar dacă abordează aspecte ce apar suficient de frecvent în literatura zilelor noastre (viața de familie, neînțelegerile între soți, destrămarea cuplurilor, dificultățile materiale), Ingvild Rishøi face asta cu o înțelegere și o căldură impresionante, fără să ocolească detaliile spinoase, precum alegerile dificile și care au adesea consecințe dureroase (dezastruoase?), pe care fiecare dintre noi trebuie să le facem în fiecare zi, totul dublat de puterea de a exprima trăiri complexe cu o aparentă și dezarmantă simplitate.
În plus, autoarea descrie într-un mod absolut remarcabil cadrul în care se desfășoară faptele. Deloc întâmplător, acțiunea din fiecare din cele trei povestiri are loc iarna, când afară ninge și bate vântul, când e un ger năpraznic, iar zilele sunt tot mai scurte, când întunericul ce se înstăpânește pe zi ce trece mai devreme pare a face și gândurile personajelor să fie mai sumbre. Iarna devine, deci, veritabilă stare de spirit, iar fragmentele în care Rishøi prezintă natura (uneori dezlănțuită) creează o impresie puternică asupra cititorului care simte că, la lectura anumitor pagini, e străbătut de un fior – din cauza gerului pe care aproape că-l poți percepe senzorial, dar și pentru că ești provocat să meditezi asupra unor realități deloc comode și cu atât mai puțin plăcute, precum familiile lipsite de legături afective, lipsa de căldură a unor cămine, nevoia irepresibilă a copiilor și adolescenților de empatie și comunicare. Aparent, deciziile pe care trebuie să le ia mama cea atât de tânără din Nu-i putem ajuta pe toți sau Rebekka din Frații sunt neînsemnate – dacă să dea zece sau douăzeci de coroane unui cerșetor, dacă să le pună copiilor căciulițele pe cap sau nu. Însă, în contextul precis în care se găsesc personajele, aceste decizii pot însemna totul, pot face diferența dintre a avea ce să mânânci sau a rămâne flămând sau chiar dintre a rămâne în viață ori a pieri de frig. Iar de fiecare dată deciziile acestea deșteaptă, în memoria personajelor implicate, amintiri vechi, ce stabilesc metaforice punți între trecut (întotdeauna marcat de traume și care explică, într-un fel sau altul, situațiile nu o dată cruciale cu care se confruntă cei implicați) și prezent și par a consacra acel „cerc al existenței” din care parcă nu se poate ieși. Însă mesajul prozei lui Ingvild Rishøi este că, oricât de greu ar fi și oricât de imposibil ar putea părea uneori, există întotdeauna o șansă de a depăși greutățile. Nu pentru că vreun Moș Crăciun darnic ar veni, în final, în aceste povești de iarnă, ci pentru că, cel puțin uneori, oamenii pot redeveni generoși, blânzi și buni. Că bunătatea și căldura umane au ajuns să pară adevărate miracole în lumea atât de grăbită a veacului în care trăim e adevărat, dar asta nu face cu nimic mai puțin pregnant mesajul acestei cărți a lui Ingvild Rishøi. Tensiunea narativă crește treptat, glasurile personajelor sunt tot mai clare și mai profund individualizate, accentele poetice tot mai bine puse de autoare pe măsură ce acțiunea înaintează, iar umanitatea fiecărui individ cu atât mai bine evidențiată în fiecare povestire în parte.
Ce rămâne după ce pierzi totul? par a se întreba, pe rând, protagoniștii celor trei nuvele. Ei bine, rămâne generozitatea nesperată a semenilor, căldura necunoscuților, coincidențele care pot uneori salva viața oamenilor și le pot reda credința în ei înșiși. Narațiunile sunt impresionante, dialogurile au substanță, oferind cititorului o clecție de chipuri și psihologii umane, o gamă largă de probleme aparent imposibil de rezolvat, dar și soluțiile salvatoare care, oricât pare a fi de greu de crezut, nu sunt niciodată forțate, Rishøi știind cum să evite orice parti-pris și, de asemenea, cum să ocolească tușele prea accentuate. Da, e adevărat că oamenilor le poate fi greu nu o dată, că uneori sunt amenințați de pierderea puterii de a urma calea cea dreaptă și bună, dar ceva sau cineva îi poate salva – trebuie doar să nu uite să privească în jur, să accepte o mână întinsă și să descopere, fiecare în parte, puterea de a o lua de la capăt. Așa se întâmplă în Nu-i putem ajuta pe toți în momentul în care tânăra mamă, disperată, e pe punctul să fure o pereche de chiloței pentru fetița ei, neavând destui bani ca să-i plătească, însă un cumpărător aflat în cabina de probă alăturată îi vine în ajutor cu delicatețe: „Doar mi-am încercat cămașa alături, continuă el. A ascultat. -Și așa am auzit despre ce-ați vorbit. -Da? întreb eu și mi se face frig, ăsta e lucrul pe care-l urăsc, o să mă raporteze la cineva, la centrul social, la poliție? -Scuze, spune el din nou. Încearcă să zâmbească. Mă întrebam doar… cât costă… ceea ce vreți să luați? Mă întrebam dacă ați fi de acord să acceptația sta? întreabă el. Și ne întinde ceva. O bancnotă de două sute de coroane. Acum e liniște, nici o colindă, aud toate sunetele, respirația lui, geaca de puf a Alexei, cum se mișcă. -Poate e prea puțin? Poate costă mai mult, cu siguranță e prea puțin? se întreabă el. -Voiam să luăm doar o pereche, spune Alexa și întinde mâna. Costă patruzeci și nouă de coroane.” Sau în Frații, când Rebekka e salvată, împreună cu cei mici, literalmente în ultima clipă de femeia elegantă care decide să nu anunțe serviciile sociale, ci s-o susțină pe adolescenta hotărâtă să rămână împreună cu cei pe care-i iubește cel mai mult pe lume: „Ți-ai dat seama ce fac? o întreb eu. Ea aprobă. -Încerci să ai grijă de ei, răspunde. -Te-ai gândit să suni pe cineva? Mă privește lung și apoi se uită iar la drum. -Nu, răspunde ea. Apoi scutură din cap. -Nu, repetă. Nu m-am gândit s-o fac.” Astfel că, fără să aibă ceea ce s-ar putea numi o morală, fiecare dintre cele trei povestiri atinge sufletul cititorului în moduri nebănuite, scriitoarea norvegiană evidențiind cum, deși adesea nu ne vine să credem, o întâlnire întâmplătoare cu un necunoscut poate deveni salvarea de care cei necăjiți și singuri au nevoie. Iar în acest fel, ajutându-ne să continuăm să credem că, dacă ne păstrăm puterea de a privi în jurul nostru, putem descoperi și curajul de a ne ajuta semenii vulnerabili, chiar și în epoca neîncrederii și scepticismului. Succesul nu e niciodată garantat, de aceea nici nu există vreun happy-end în acest volum. Însă există întotdeauna o promisiune și o speranță, iar uneori acestea sunt cu adevărat suficiente pentru a merge înainte.
Romanul Stargate. O poveste de Crăciun utilizează, evident, numeroase strategii și modele narative pe care autoarea le-a exersat în volumele anterioare de proză scurtă. Dar, evident, duce totul la alt nivel, construind din nou istorii umane impresionante și punând cititorul în fața unor situații tulburătoare. Aici, micuța Ronja, în vârstă de zece ani, e decisă să-l ajute pe tatăl ei alcoolic să-și găsească o slujbă și, mai ales, s-o păstreze. Iar, atunci când paznicul de la școală îi vorbește despre posibilitatea de a-l ajuta să se angajeze la piața de brazi din Oslo pentru a ambala și a livra pomi de Crăciun, fetiței i se pare șansa lor de a lua viața de la capăt. Tatăl acceptă oferta, o vreme aduce bani și mâncare acasă, fetele – Ronja și sora ei de șaisprezece ani, Melissa – au ce pune pe masă și se simt mai în siguranță. Numai că, previzibil, tatăl nu-și poate stăpâni viciul, cade din nou în patima băuturii, astfel încât Melissa e nevoită să lucreze în locul lui la piața de brazi, ca să-i plătească datoriile, în ciuda vârstei fragede și a vremii nefavorabile care o face să vină în fiecare seară acasă cu mâinile și picioarele înghețate bocnă. Ronja o va urma, ca să o ajute, în vreme ce tatăl își petrece fiecare după-amiază la Stargate, cârciuma care exercită asupra lui o putere de atracție pe care nici afecțiunea fetelor lui și nici imensa lor dorință de a-l ajuta nu o pot învinge. Iar dacă alți copii așteaptă daruri scumpe cu ocazia sărbătorilor, Ronja și Melissa s-ar bucura doar să-și aibă tatăl aproape și să-l vadă eliberat de patima sa.
Considerat de critica de specialitate, imediat după apariție, o mică bijuterie narativă, o expresie originală și impresionantă a semnificațiilor mult amintitului „spirit al Crăciunului” în viața oamenilor obișnuiți și a copiilor siliți să se maturizeze prematur, romanul acesta e o poveste dulce-amară despre durere și speranță, despre părinți și copii și despre lumea în care trăim. Ronja, cea care de altfel povestește totul la persoana întâi, e visătoare, adoră poveștile, vede întotdeauna doar ceea ce-i frumos chiar și în basmele triste (pentru ea, în Fetița cu chibrituri, povestea sa preferată, eroina nu se stinge în final, ci se duce la bunica ei…), și așteaptă în fiecare zi câte-un mic miracol care, însă, întârzie să apară. În opoziție, Melissa, sora mai mare, e adesea încrâncenată și vrea să arate tuturor o duritate care, de fapt, nu o caracterizează, însă din care și-a făcut un soi de mască ce o ajută să o ia de la capăt în fiecare zi, în primul rând pentru surioara ei și pentru tatăl care nu își poate stăpâni patima. Părinți și copii prinși în vârtejul atât de complicat al vieții, angajați și angajatori care par sortiți să nu se înțeleagă niciodată cu adevărat, oameni care trec unii pe lângă alții fără să realizeze cât ajutor și-ar putea oferi dacă cel puțin ar încerca să vadă cu adevărat suferința celor nevoiași, toate acestea apar în romanul lui Ingvild Rishøi, făcând din acest text nu încă o lectură potrivită pentru perioada Crăciunului, ci o profundă și lucidă meditație asupra problemelor cu care oamenii obișnuiți ai zilelor noastre se confruntă în tăcere. Dar și o carte care ne va face să-i privim cu alți ochi pe cei care transportă brazi sau vând aranjamente de sărbătoare în marile piețe și care, dincolo de bucuria pe care o aduc celorlalți, poartă în suflet numeroase dureri ascunse, iar pe trup, tot gerul de care cumpărătorii grăbiți se grăbesc să scape urcându-se repede în mașini scumpe.
Desigur, modelele la care Ingvild Rishøi se raportează sunt numeroase și suficient de ușor de întrevăzut, căci de la Fetița cu chibrituri a lui Andersen la Povestea de Crăciun a lui Charles Dickens și până la A Christmas Memory de Truman Capote, scriitoarea norvegiană a citit tot și a reușit să transpună, în propriul text, o întreagă memorie culturală, fără, însă, a-și pierde vreo clipă originalitatea și capacitatea de invenție narativă. Tocmai de aceea, nu cedează tentației cu care mica Ronja (un personaj de neuitat!) pare a o ispiti până și pe ea, de a privi întreaga lume ca pe o poveste frumoasă, ci imaginează un final care ne pune (din nou!) pe gânduri și care pare că seamănă cu fumul persistent al unei lumânări în care cineva a suflat prea brusc…
Ingvild H. Rishøi, Povești de iarnă.
Traducere și note de Raluca-Daniela Duinea și Ioana-Andreea Mureșan,
Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2024.
Ingvild H. Rishøi, Stargate. O poveste de Crăciun.
Traducere de Roxana-Ema Dreve, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2025