Subintitulată „Poezie” și deschisă de motto-ul tradus chiar de autor din Coriolan, al lui William Shakespeare (percepția individuală a virtuților și raportul oricând interschimbabil între mormântul și jilțul oratorului, ca antitetice și inevitabile limite umane), ultima apariție editorială a poetului Horia Gârbea (o mașină pentru zburat, Ed. Neuma, Apahida, Cluj, 2024) adună 32 de poezii grupate în 3 cicluri, intitulate insula fericiților (16 poezii), moara (7 poezii), mașinăria (8 poezii – 3 cu inițială majusculă, spre deosebire de toate celelalte ale volumului, care încep cu minusculă), ultima apărând fără titlu pe ultima copertă, lăsând astfel impresia unei addenda, unei erate nenecesare sau a unui glosar fără referent, ca invitație de a căuta sensuri dincolo de „explicit”, adresată unui cititor harnic.
O poezie geometrizată, nu pe figuri grafice realizate prin unirea cuvintelor-cheie, ca la Ion Barbu (v. Lava – care curge din crater, Munții – care își înalță orgolios spre cer piscurile, Copacul – care își rotunjește coroana la renaștere), ci din cuvinte al căror prim sens, denotativ, dezvoltă imagini reperabile în realitatea imediată, dar al căror ultim sens, aproximativ sau conotativ, construit din puncte și linii ca în alfabetul Morse, ordonează idei încifrate în forme simbolice: creație (în cărți – dreptunghi și pătrat), perfecțiune (în corola florilor, ceașcă, pahar, ochi, spirale – cerc răsucit, clopot, măr, crater, lună, ceas – cercuri), cuvinte semnificante (în țânțari și pietricele – puncte), enunț ambiguu (în șarpe și șurub – linii). Abia la ultima poezie din volum (punctul: „între cuvântul stea/ și cuvântul înger/ se poate pune o virgulă// între numele îngerului/ și numele meu/ se pune punct”), vom putea desluși mesajul poetului încifrat în puncte și linii: asocierea între stea și înger se face natural, sacralitatea fiindu-le notă comună, pe când între înger și poet (într-un elan autoflagelant al eului creator aflat în impas inspirațional) nu pot exista puncte de congruență, ci doar un fatal, de final, punct.
Ne va fi foarte greu să-i stabilim lui Horia Gârbea genealogii literare ferme, eclectismul imaginarului poetic și diversitatea limbajului artistic părând că vin substanțial din nodurile și semnele lui Nichita, deși e evident că prieten mai bun îi este Sorescu, de la care pare că a prelucrat în registru ludic modelul ironic al fabulei lirice, în loc de scurta narațiune- parabolă consacrată urmată de morală (închinarea lui Villon), o abundență de cuvinte care să disipeze inițial reperele spațio-temporale, dezorientându-și astfel cititorul, pentru ca abia spre sfârșit să-l dezmeticească, prin tâlc. Totul imprevizibil, nu știi când va vorbi despre cuvântul-titlu, nu știi ce consistență va avea el în structura textului, nu știi dacă nu e totul doar o capcană lingvistică. Până la final, când afli, ca de la un om de știință credibil (a nu se omite formația inițială a autorului), ce-i cu tornadele, cu zugrăvirea de unul singur a zidurilor, cu șurubul ori cu arhisuficienta arie a dreptunghiului de 2,60*1,30.
Horia Gârbea inventează contexte surprinzătoare la aproape toate poeziile volumului: un bărbat responsabil, din meschine socoteli giurgiuveniene (v. Costache Giurgiuveanu) sau infatuări profesionale nejustificate, își zugrăvește singur casa, apoi 13 personalități de nivelul Premiului Nobel, eroi biblici sau făcători de istorie pur și simplu, își fixează atenția pe diverse obiecte-cuvânt, pentru a le plasa în simbolistica planetară (Fibonacci pe spirală, Pavlov pe câine, Gauss pe clopot etc.), apoi apele limpezi și norii pictați înconjoară o insulă ciudată, o mare este suptă de tornade multiple și transferă în cer tot ce plutea odată etc. Nu, nu vei înțelege rostul acestor circumstanțe decât la final și doar dacă ești dispus să admiți convenția spectacolului dramatic: o scenă inedit construită, dar goală, ceva decoruri suprarealiste, câteva didascalii in rem (că actori nu prea sunt în afara eului solitar). Accepți jocul, te-ai apropiat de tâlcul poveștii.
Poezia care deschide Partea I, intitulată insula fericiților, o artă poetică, se numește îmi zugrăvesc singur casa; nimic spus întâmplător până la final, doar aparent nesigur, premeditat ambiguu: între un poet inspirat și un zugrav anodin nu e nicio diferență semnificativă, doar complementaritate („…îndată ce un individ anodin/ își va zugrăvi singur casa/ tu să vii peste el/ cu pisica ta cu vinul tău și cu îngerul/ și să pictezi/ cu tușul tău cel mai negru/ pe zidul proaspăt zugrăvit/ versuri nemuritoare”), poetul pictează peste culoarea zidului proaspăt vopsit de obscurul zugrav, folosindu-se de „instrumentarul” de scris poezii: „ai nevoie în primul rând/ de o floare/ de o ceașcă de ceai negru/ sau de cafea/ de o pisică tandră sau două/ ba chiar și de un pahar de vin/ dacă este din cel mai bun// mai ai nevoie apoi/ de un înger dar nu de oricare/ să fie îngerul tău să aibă ochii mari/ umeri rotunzi și aripi complet nevăzute”). Doi creatori, banalul muncitor și talentatul poet, într-unul singur. Poezia e suma muncii „salahorului” cuvântului și unicității inspirației artistice.
posesiuni înșiruie 13 nume de personalități canonice spre a le asocia cuvinte care trimit la obiect-subiectul definitoriu pentru percepția istorică a fiecăruia (spirala lui Fibonacci, șarpele Evei, pisica lui Dalai Lama și lui Deng Xiaoping, șurubul lui Arhimede etc.), în esență, o descoperire certificată marcă înregistrată. Rămâne ca doar eul creator și alți 59 de oameni să-și lămurească „posesiunea” comună de 1 km pătrat. O asociere care intrigă, numeralul asociat (60) trimițând la ora completă, rotundă (cât omul rătăcește prin lume spre a-și împlini destinul), ceasul Terrei (cercul, din care și eul poate demonstra, cu acte, că îi aparține un dreptunghi – în realitate, un arc de cerc – de 2,60 pe 1,30, un petic arhisuficient pentru o ultimă misiune terestră, înmormântarea: „împart un kilometru pătrat/ cu alți 59 de oameni/ dar nici un petic din el/ nu e numai al meu/ în afară de/ suprafața standard de înhumare/ 2,60 pe 1,30 metri/ o dar este mai mult/ de cât am nevoie”). Morala devine evidentă abia acum: condiția umană tragică trebuie reevaluată și citită în cheie postmodernistă, respectiv că omul își poate depăși condiția doar prin camuflarea tragicului metafizic în banalul hierofaniei eliadești. Strada (teluricul) umanizează, însă moartea e ubicuă. Deși nu contează deloc, fiindcă nu e selectivă, moartea le va planifica tuturor rândul. Sfârșitul nu e aici, se va vedea acest lucru când se vor dezgropa morții.
Ai ajuns, cu totul inexplicabil („nimic nu-mi dădea dreptul/ să calc măcar pe țărm”), în Paradis, o insulă atipică, într-o mare nesfârșită. Singur, în firescul condiției umane tragice. E atât de frumos totul, că trebuie arătat cuiva, chiar și unui câine, în absența omului („aș fi vrut să văd măcar un om/ căruia să-i spun/ cât de frumos e totul…”). E perfect aici, firesc, natural. După ce te obișnuiești cu perfecțiunea, îți dai seama că, singur fiind, e lipsită de conținut, superfluă. O voce plictisită de atâta bine (Vocea, Marele Anonim la Blaga) îți va reproșa nemulțumirea manifestă și te va aduce cu picioarele pe pământ: ai ajuns într-un cerc închis, pe un ostrov al nefericirii, de pe insula pedepsiților („o voce plictisită mi-a strigat/ de undeva ce tot vrei/ nu știi că astea sunt regulile/ pe insula pedepsiților/ pe ostrovul nefericirii”). Naufragiul trasează condiția singulară a eșuatului în Paradis, ești pedepsit, condamnat la nefericire, fiindcă ești singur. Eva lipsește.
moara este poezia care dă titlul celui de-al doilea ciclu, o formă atipică poeziei, o succesiune de cuvinte care creează sugestia prozei scurte („se aude un huruit toată noaptea se aude un/ huruit ziua mai merge vuietul străzii îl mai/ acoperă sirenele pompierilor salvările că mereu/ ia foc undeva dar noaptea e ceva enervant huruie”). Narațiunea/ fabula aduce în prim-plan o moară de apă care huruie zi și noapte, deranjând cu zgomotul ei liniștea citadină. O moară care face doar zgomot, deși simulează măcinarea grâului, care și-a pierdut funcția primară și a rămas doar cu efectele colaterale în picioare. Rostul ei nu e cel firesc acum, ci altul, impus de patronul căruia i se uită permanent numele, deși e cunoscut de la TV, un ăla care e și scriitor la ziar. Când moara va măcina și cuvinte, va apărea și întrebarea firească „d-ta ce mai scrii?”, cu răspunsul „Ce să scriu? Cuvinte”. Cuvinte peste care să se așeze frumos echerul lui Sorescu, ca să aflăm cum se poate utiliza un instrument matematic în literatură, pentru a înțelege de ce apar la Horia Gârbea trimiterile la ciurul lui Eratostene, șurubul lui Arhimede, clopotul lui Gauss, spirala lui Fibonacci etc: în poezie, matematician camuflat de cuvinte, Horia Gârbea formulează axiome și demonstrează teoreme.
Ești inventatorul „Mașinăriei” (M) „pentru tine”, mașina pentru zburat din titlu, care, de fapt, e o mașină pentru visat, o utopie (evidentă dacă evaluezi pragmatic desenul de pe prima copertă: un fel de insectă cu 10 aripi-vitraliu orientate haotic în toate direcțiile în timpul zborului, semn al lipsei azimutului, sensului existențial, probabil un zbor pe loc, o levitație tibetană a mileniului 4, în așteptarea ei. Intri în M și poți materializa orice dorești, dar în vis („Să intri în ea și-orice lucru dorești/ Să-ți apară în vis, să-l privești.”). Cel mai complicat moment în elaborarea M este proiectarea, fiindcă ia prea mult timp și rămâne mult prea puțin pentru beneficii, așa că decizia simplă, conformistă, pare inevitabilă: să rămână la fel cum era înainte de M, fiindcă doar așa cei doi mai pot rămâne împreună puțin („Să visăm la fel ca-nainte,/ Fiecare după cum știe”), restul e fantezie. Pentru transportul (în) comun, variantele pământene și aeriene consacrate ar asigura orice nevoie de mișcare în doi, clasică („Și, ca să fim împreună puțin,/ Să folosim trenul sau un zeppelin”), sugestie a observației unui cunoscător autorizat de experiență: iubirea rămâne aceeași, indiferent de timp și spațiu.
Pentru înțelegerea poeziei lui Horia Gârbea, în cheia potrivită și pentru a nu aluneca în încadrări comune, sunt absolut necesare lecturile esențiale ale ultimului secol literar românesc, atât cât să se acopere orice experiment avangardist în care ironia neomodernistă a lui Marin Sorescu să se suprapună ludicului dadaist, iar subtila idee modernistă a lui Lucian Blaga să taie banalul cotidian postmodernist al lui Mircea Cărtărescu. Când toate acestea ajung la informul și straniul melanj primordial, doar joaca de-a recombinarea cuvintelor îi mai rămâne poetului, pentru a configura o inedită și originală identitate post-postmodernistă.
Horia Gârbea, o mașină pentru zburat, Ed. Neuma, Apahida, Cluj, 2024