Antibiograma: Determinarea, prin diverse procedee de laborator, a gradului de sensibilitate a unui microb la antibiotice.
Este de notorietate că numele Gabriela Gheorghișor reprezintă, de fapt, cel al unui remarcabil critic literar și, totodată, sufletul revistei Ramuri, de la Craiova. Dar e mai puțin cunoscut că, la modul când mai discret, când mai curajos, ea a intrat – păstrând însă neatinse timiditatea și delicatețea ce o caracterizează – și pe tărâmul Poeziei. În istoria oricărei literaturi, abilitățile lirice ale criticului literar nu sunt ceva inedit, fiind cunoscute exemple de astfel de violon d`Ingres. Ele sunt departe de a fi o modă, ci, realmente, dacă sunt o modă, e vorba de una profund existențială, sinonimă, dacă vreți, cu respirația. Poezia este pandantul hiperemoțional al cercetării literare – căci una e știința, alta e revelația – și un fel de supapă sufletească a omenescului, prin care se strecoară și ies la lumină, uneori necontrolate, efluviile lirice ale criticului.
Volumul de poezii Văduva plătește dublu (titlul e provocator și incitant, fiindcă descoperim aici și proba unui marketing subtil al autoarei, adică a știut ce fel de titlu să aleagă dintre cele 51 de poeme!) este, în sine, o radiografie a singurătății. De fapt, o radioscopie, fiindcă sentimentul de solitudine nu e încremenit, nu e un bocet despre absența jumătății, ci este organic, se mișcă, spotul de lumină al aparatului poetic scotocește prin cotloanele existenței autoarei, scormonind după revelații, după amintiri sau momente de lumină (cum e chipul obsedant al Tatălui absent, mult prea din scurt luat și pus pe tăișul Timpului).
Un aer de tristețe învăluie totul, ca un parfum melancolic și obsolet. De altfel, impresia generală este cea a unei obsolescențe resemnate, asumată cu sinceritate, dar și cu cerbicie. Psyché-ul poetei trăiește singur, stând în râna unei depresii senine, fără contorsiuni, convulsii sau angoase, ci mângâiat doar de constatarea unei implacabile deteriorări a afectului, căci iubirea năvalnică s-a zbârcit, a rămas doar amintirea ei, ca umbra unei urme care se stinge încet. A rămas doar tânjirea (a se lăsa pe tânjire parcă sună mai frumos și mai melodios decât „tânjeală”!).
Dar femeia singură nu tranzacționează nimic. Nu dă (nu mai dă!), însă nici nu primește (nu vrea să mai primească!). Deci, dictonul strămoșesc Do ut des nu mai funcționează. Urmează în consecință declinul, înserarea, chindia, care aduce cu sine solitudinea, pustiul, noaptea. Un pustiu care, în general, nu e chiar de nesuportat, trebuie numai să fie „disciplinat”, dar nu la modul banal, ci à main de maître. O mare actriță, o admirabilă doamnă a scenei și filmului britanic, spunea, cu o ghidușie tristă: „Unul dintre marile daruri ale îmbătrânirii este să descoperi arta rafinată de a fi singur.”
Cartea are trei secvențe de conținut, precum capitolele unui, indiscutabil rafinat, roman (sigur, așezarea lor sau faptul că puteau fi mai multe ține de scenariul autoarei). Ele se numesc: Destrămare, Cutia neagră și Bătălia. Adică, drama, semnul și lupta.
Destrămare este, de fapt, o dare de seamă asupra declinului, dezidentizarea, alienarea, îmbucătățirea Binelui trăit (sau posibil!). În sine, este un singur poem, ca o epopee a ființei, ca un bildungsroman în versuri, compus preponderent din distihuri, unele de o savoare extraordinară (Ești cu un picior în Orient / și cu o talpă ieșită din mit), altele adevărate apoftegme, făcându-le de-a dreptul memorabile, prin puternica notă de sentențiozitate (Nu am rădăcini, nu am viitor în sângele meu / Patria e somn fără vise). De remarcat apetența insistentă pentru două sintagme: „sufletul deșirat ca…”: Sufletul meu destrămat ca o dantelă veche / nu mai poate înveli niciun suflet; Sufletul meu deșirat ca pânza Penelopei noaptea / nu mai poate înveli niciun suflet; Sufletul meu deșirat ca un ciorap de mătase / nu mai poate înveli niciun suflet; Sufletul meu destrămat / ca o velă putrezită de corabie eșuată la mal / nu mai poate să învelească niciun suflet și finalul acestei savante și dramatice gradări progresive: Sufletul meu deșirat ca un voal de mireasă / aruncat într-o tufă de mărăcini / nu mai poate să învelească niciun suflet…Aceasta este nota de final a unei iubiri sfărâmate, certificatul de deces al unei pasiuni.
Celălalt simbol recurent este țestoasa (Mă mișc precum o țestoasă / care nu mai găsește drumul spre mare; Ai găsit punctul de fugă din tine, / Dar acum țestoasa s-a răsturnat / și se zbate zadarnic; Nu va rămâne din mine decât carapacea asta / din cuvinte vag potrivite…ce ironie!). Alteori, asistăm la compoziția unei veritabile „note de călătorie” în Italia, unde toate versurile încep cu „O lumină…”, care este când blândă, când amețitoare, narcotizantă, când putredă, crepusculară, când sprințară, aurorală, când arzătoare, grea ca mierea. Pe toate acestea le adună, apoi, într-o strălucitoare fascie onirică: Împletesc toate luminile Italiei într-un leagăn de vis / la un țărm de mare, ca un ponte vecchio între amintire și jind. Aici, între amintire și jind, cum frumos spune poeta, se află, cred eu, una dintre cheile cu care se poate citi nu doar poemul acesta, ci întreg volumul. Cartea este un document oscilatoriu între memorie, care, treptat-treptat se obnubilează, și dorință, care se amplifică, se întărâtă nostalgic, à rebours.
O altă cheie de intrare în tempul semantic extrem de complex al acestui poem, dar și – chiar dacă mă repet – al întregului volum, este, cum aminteam mai sus, imaginea Tatălui dispărut prea de timpuriu. Care-i apare când în vis, când în oglindă, când în memorie, când în realitatea virtuală, …o hologramă luminoasă / în întunericul din jur, tremurată de emoție. Și urmează una dintre scenele cele mai sfâșietoare din acest poem: Tata mă îndepărtează ușor, / cât să se oglindească în ochii mei / care strălucesc de lacrimi. / Îmi mângâie obrajii, / de parcă ar șterge cu palmele / vremea care a trecut fără să mă vadă./ O blândețe nesfârșită strânge clipa într-un glob auriu./ Îl culeg ca pe o bomboană din pomul de Crăciun și-l bag în buzunar./ El începe să zâmbească și glumește: „A cui ești tu, oltencuță?”/ Neamul mamii, cel oltenesc, se ițește din spatele meu / Cu zăngănit de arme./ Tata râde din tot sufletul./ Oltenii se liniștesc și dispar ca un abur… Răscolitoare și, totodată, sugestivă această secvență de reverie în realitate!
Alte momente epice ale acestei epopei sunt cele în care poeta se adresează iubitului, fie într-un acces de calinerie năzdrăvană (Când ne iubim, suntem doi pitici / într-o căsuță de turtă dulce), fie erotizînd un moment liric: Între buzele noastre calde / se naște poezia, în alternanță cu un miracol vegetal: Când apari, caisul de la fereastră / înflorește zănatic, / bruma de a doua zi îl cumințește, fie repoșându-i: Te speli pe mâini ca Pilat din Pont,/ toată vina mi-o lași mie./ Fericirea este obligatorie,/ scrie în manualul de înțelepciune / și de înghițit broaște. Însă, oricum, finalul acestei povești de dragoste neîmplinite este cumplit de trist: Ne vom ofili în grădini îngrijite,/ vom săruta de nevoie, din obișnuință,/ din politețe sau din datorie.// Poate că vorbesc dintr-un mormânt,/ poate sunt doar un gargui năuc / pe o catedrală în ruine. Și apoi, concluzia ce cade, interogativ, precum o secure: Sufletul meu destrămat /ca o cruce de lemn putrezită / se mai poate iar aduna?
Celelalte două „capitole” (ce cuprind câte 25 de poeme) ale acestei povești cu cheie (sau, mai degrabă cu „chei”!) sunt fiecare un florilegiu care sprijină exact titlul fiecăruia. „Cutiile negre” sunt semnele vieții, în care se află înregistrată trecerea pe pământ a fiecărui om: Tot Pământul e un câmp de cutii negre./ Acolo va fi cândva și cutia mea neagră,/ în care vorbesc despre mine,/ despre noi, despre voi, despre ei, / om singur lângă om singur… iată, așadar, cum Pământul pare a fi un câmp de singurătăți colective. În vreme ce Bătălia este, în esența sa, lupta eroică a Femeii în apărarea iubitului, în jurul căruia, însă, paradoxal, cresc mereu ziduri. Deci, o bătălie ridicolă, cu neantul, cu nimicul, cu nimeni…Restul veți descoperi parcurgând această narațiune poetică exemplară, în care totul e adevărat de trist.
Dez-golirea pe dinăuntru, nostalgia după pattern și melancolia neîmpărtășirii sunt trei chipuri ale aceluiași simbolic microb ce e capabil să îmbolnăvească speranța (Rup carnea și dau de simboluri / orice boală e și metafizică – spune poeta!) și căruia autoarea se străduiește să-i găsească antibioticul potrivit. Dar nimeni nu știe dacă acesta chiar există sau e doar un truc. Totul se află ascuns în spatele chimiei lirice misterioase din adâncul „sufletului deșirat”.
Și poate că aceste ascunzișuri se vor lumina cândva, doar printr-o serioasă îngerință (o implicare a îngerilor – care, așa cum știți, sunt destul de apatici – însă, împinși cumva de la spate, tragem cu dinții de speranța că se vor pune, până la urmă, pe treabă!)
Gabriela Gheorghișor, Văduva plătește dublu,
Editura Cartea Românească, 2025