Pe coperta celei mai recente cărți a medicului Mircea Gelu Buta se lăfăie o poză în sepia în care se văd șoferul și pasagerii unui autobuz ieșiți să ia o gură de aer în timpul unui popas, într-o zi fierbinte din anul 1951. Căldura din atmosferă poate fi dedusă din faptul că cei mai mulți dintre cei care apar în cadru poartă cămăși cu mânecă scurtă, atmosfera este destinsă, doi oameni așezați pe solida bară de protecție a vehiculului par să împartă bucatele aduse de unul dintre ei, doi tineri ținându-se de braț, se îndreaptă cu zâmbetul pe buze către grupul din față, unde unii se sprijină cât se poate de comod de solidul mijloc de transport. Deasupra autobuzului este plasat un fel de paralelipiped dreptunghic, pe ale cărui fețe laterale se poate citi clar, din orice direcție ai privi, traseul respectivei curse: Bistrița-Teaca-Reghin-Tg Mureș. Poza în sepia, aspectul vetust al autobuzului demult ieșit din circulație, aspectul îngrijit al călătorilor cu haine demodate, dar curate, îl încarcă pe cititor, chiar înainte de a citi primele rânduri ale cărții cu atmosfera și așteptări profund umaniste, precum cele care însoțesc vizionarea filmelor aparținând neo-realismului italian din primii ani postbelici.
Bistrițean get-beget, cu un arbore genealogic ale cărui rădăcini străbat straturile de adâncime ale comunității burgului ardelean, Mircea Gelu Buta s-a specializat în ultimii ani pe revelarea unor întâmplări mai puțin știute și destine de oameni care au marcat istoria locului. Prin revista Arhivele Bistriței, pe care o îngrijește și prin cărțile de istorie pe care le scoate cu regularitate, doctorul Buta aș zice că aproape a devenit la fel de cunoscut în branșa istoricilor ca și în cea a medicilor. Experiența de medic pediatru se simtă însă și în abordarea marilor texte de istorie. Istoricul Mircea Gelu Buta este mereu tentat să descopere viața omului simplu, terestru, măcinat de grijile zilnice și însuflețit de speranțe în marile teme ale istoriei.
Este o viziune apăsat umanistă, care favorizează contextul, nuanța, obișnuitul, fondul pe care se petrec marile evenimente. Istoria este văzută la firul ierbii, la nivelul conștiinței cetățeanului, al trăirilor sale obișnuite, nu neapărat de la înălțimea marilor fapte care preocupă îndeobște marea istorie. Mircea Gelu Buta încearcă, în primul rând, să înțeleagă pentru el faptele despre care scrie. Pentru aceasta se transpune în epoca respectivă, încearcă să intre în pielea oamenilor care au fost martorii momentului respectiv, să le ghicească întrebările, nedumeririle și speranțele. Exercițiul de identificare este facilitat de cunoașterea foarte precisă a arealului respectiv. Știe arhitectura și vegetația fiecărei străzi, ba chiar, în multe cazuri, chiar persoane concrete care au locuit în casele de pe fiecare stradă. De aceea, cărțile sale sunt o originală mixtură de istorie, antropologie memorialistică și chiar jurnalism, menit să-l facă pe cititor să simtă fiorul vieții unor epoci trecute. Autorul are harul destul de rar de a trece trecutul prin filtrul propriei sensibilități artistice. Inevitabil o astfel de abordare în condițiile unui areal care îi este foarte familiar implică pentru el o mare încărcătură afectivă și o firească nostalgie. Iar Mircea Gelu Buta nu face niciun efort să-și ascundă aceste slăbiciuni umane, care, departe de a constitui un handicap pentru scrisul său, îi conferă o mare credibilitate.
Dovada o reprezintă chiar cartea în discuție, Bistrița. Nostalgie și modernizare, iar impresia este augmentată de fotografia în sepia, descrisă în primele rânduri ale acestui comentariu, dar și de ilustrația abundentă din interiorul volumului cu imagini semnificative pentru diversele vârste ale orașului. Cartea se deschide cu un capitol, Străzile Bistriței de altădată, în care, dincolo de trimiterea într-o zonă a nostalgiei, autorul trasează o foarte originală istorie a orașului din perspectiva schimbării denumirii principalelor artere ale orașului în funcție de particularitățile etnice și politice specifice unor perioade din istoria orașului. Astfel, scrie autorul volumului, „În jurul impozantei Biserici Evanghelice (marele edificiu identitar al orașului, echivalentul, să spunem, Bisericii Negre din Brașov sau al Ateneului Român din București – n.m), a fost amenajat Marktplatz, care a mai purtat denumirea de Horthy Miklos Tér, Piața I.V. Stalin, actuala Piața Centrală.” (p. 5) Clădirile sunt în mare parte aceleași, familiare tuturor generațiilor de bistrițeni, dar simpla trecere în revistă a denumirilor succesive reprezintă un remember istoric al populațiilor care dădeau tonul în administrarea orașului grăniceresc și al puterii politice în anumite vremuri. La fel tratează Mircea Gelu Buta principalele străzi ale orașului, subliniind etniile dominant, tipurile de activități care le ofereau celebritatea la nivelul comunității, eventual, personalități care au locuit acolo și au contribuit în felul acesta la dobândirea unei forme de notorietate în cadrul urbei. O astfel de stradă cu profil de breaslă este cea numită, imediat după Marea Unire din 1918, „Barbu Lăutaru”, aflată pe malul stâng al Canalului Morii, pe care, încă din secolul al XIX-lea muzicanții orașului începuseră să-și construiască imobile din chirpici, uneori strâmbe, dar intens colorate. În contrast cu aspectul boem al caselor, locatarii lor străluceau prin ținuta îngrijită și „jovialitatea cultivată”. Ei aveau certă prestanță și erau cunoscuți și respectați în tot orașul.
Foarte interesant este următorul capitol, Apariția și evoluția mijloacelor de transport, care debutează cu mărturiile unor călători care au trecut prin Bistrița înainte de Marea Unire din 1918. Printre ei academicienii Alexandru Odobescu și Nicolae Iorga, dar și tânărul ministru de interne Ionel Brătianu, care a vizitat zona, însoțit de soția sa Elisa, în automobil, în anul 1907. Dar chiar mai interesantă pentru noi este astăzi mărturia faimosului Bram Stoker, autorul romanului Dracula, publicat în anul 1897, care a schimbat pentru totdeauna chipul Transilvaniei în imaginarul pământenilor. Textul său are autenticitatea unui ochi străin, care descrie ceea ce vede, fără un partizanat motivat de criterii conjuncturale, etnice, politice sau publicitare. După ce a înnoptat la Hotel König von Hungary (actualul hotel „Coroana de aur”, prozatorul a plecat prin Valea Bârgăului spre „castelul din inima Carpaților”. Scrie Bram Stoker, citat de Mircea Gelu Buta: „Vizitiul ținea să ajungem la Prundul Bârgăului fără să pierdem o clipă. Mi s-a spus că pe timp de vară drumul este excelent, dar nu fusese încă reparat după căderile de zăpadă din iarnă… Pe marginea drumului erau multe troițe și când treceam pe lângă ele tovarășii mei de drum se închinau. Din loc în loc întâlneam țărănci și țărani îngenunchiați în fața vreunui altar; nici nu întorceau capul spre noi, atât de adânciți erau în ruga lor, încât ai fi zis că nu au nici ochi, nici urechi pentru lumea din jur.. În fine, Pasul Bârgăului ne apăru în fața ochilor, deschizându-se spre răsărit. În beznă, nori negri se rostogoleau deasupra noastră, apăsat, copleșitor, văzduhul vestea furtună”. (p. 60).
Ultimul capitol al cărții se intitulează Tarafuri și muzicanți în Transilvania sec. XX și trece în revistă figurile de muzicieni locali, intrate în memoria colectivă în secolul trecut. Sunt prezenți lăutari de legendă, instrumentiști care au scris istorie, interpreți de muzică populară (Valeria Peter Predescu, Matilda Pascal Cojocărița și muzică ușoară (Alexandru Jula și-a început cariera muzicală la Bistrița) deveniți celebri la nivel național și chiar o formație de muzică rock (Prefix 990). Toți au intrat în memoria bistrițenilor și în pozele care fac încă mândria multor familii.
Sub forma unei proze umoristice de cea mai bună calitate, care dovedește nebănuitele calități narative ale monografului Bistriței, este relatată plimbarea prin Paris a tarafului maestrului Sabadîș. Înainte de marele concert, cei 15 membri ai tarafului participă la o ședință de shopping să își completeze garderoba. Pleacă dezamăgiți de prețurile care depășeau substanțial posibilitățile lor financiare. Când toți înjurau cu foc lumea capitalistă, apare unul dintre ei îmbrăcat ca Frank Sinatra și spune că a descoperit un lor în care cu 20 de franci, toți se pot îmbrăca la fel. Cu el în frunte dau năvală toți, în frunte cu maestrul Săbădiș în magazinul respectiv și ies de acolo înțoliți ca în revista Nekerman, foarte populare în anii ’70-’80 ai secolului XX. Concertul de a doua zi este un triumf epocal, prelungit până târziu în noapte. Când au plecat, amețiți de succes, afară începuse să plouă. De aici, vorba reporterilor tv, îi dau legătura lui Mircea Gelu Buta: „Primul care se alarmă fu Robert țambalistul…/ – Șefu!… Am rămas fără pantofi./ – Cum?… Mă, tâmpitule! I-ai pierdu?/ – Nu, Șefu!… S-o topit!/ – Măi țambalagiule, ai căpiat? – Șefu!… Am rămas fără pantaloni!… se auzi vocea speriată a lui Cilică. În acel moment, oamenii începuseră să se agite. Frumoasele lor haine, cumpărate cu o seară înainte, începuseră să se topească. Era incredibil. Au ajuns la hotel în izmene.” (p. 135) Ce se întâmplase? Cu 20 de franci tot ansamblul își cumpărase haine biodegradabile utilizate pentru îmbrăcarea morților la ceremonia finală. Ritmul antrenant și hazul nebun al povestirii o fac memorabilă și dezvăluie surprinzătorul talent de prozator al lui Mircea Gelu Buta.
Bistrița. Nostalgie și modernizare de Mircea Gelu Buta este o carte doldora de informații inedite, scrisă cu har și, cum s-a văzut, cu umor de un îndrăgostit de aceste plaiuri. Un autor de la care ai mereu câte ceva de învățat.
Mircea Gelu Buta, Bistrița. Nostalgie și modernizare, vol. I, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2024