Până la această dată, opera lui Gheorghe Săsărman s-a concretizat, după un debut, în țară, foarte promițător, cu volumele de povestiri Oracolul (1969) și Cuadratura cercului (1974), tipărit, acesta, cu mutilări importante, sub ochii cenzurii comuniste, într-o suită de proze în care făptura amfibie a omului Săsărman, atrasă deopotrivă de Știință și Arte, s-a putut exprima în largul său: proza științifico-fantastică, de frontieră și ea. Succesul Cuadraturii…, mai ales, a fost mare, cu traduceri în franceză, germană, engleză și spaniolă, edițiile mai noi, complete, au reintrodus în circuitul atenției o carte apreciată pe drept cuvânt ca fiind de o puternică originalitate, familia stilistică și de viziune – cu trimiteri exprese la Borges și Italo Calvino – aproximând doar înrudiri aproximative. Urbogonia lui Gheorghe Săsărman se situează pe linia de interferențe rodnice dintre precizia geometrică a figurilor ieșite de pe planșeta arhitectului și o fantezie subtil-inventivă, adesea de o neliniștitoare poezie. La rândul lor, câteva romane precum, 2000 (1982), Cupa de cucută (1994), reluată într-o formulă schimbată, sub accent realist, sub titlul Cupa cu cucută (2002), Sudcontra Nord (2001), au experimentat, oscilând între utopia negativă, cu înrămări alegorice ale faptelor narate, și proza de un mai acut realism, de culoarea universului totalitar așa de bine cunoscut, proiecțiile unor lumi virtuale, în alte pagini, cu desfășurări de îndrăznețe viziuni ce fructificau și „banca de date” a informaticianului reciclat.
În 2011, prozatorul își surprindea cititorii cu o foarte personală „autoficțiune”, al cărei titlu spune el singur multe despre propria sa biografie, vigilent supravegheată de urmăritorii securiști: revelația negativă a unei întregi arhive de delațiuni: Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său. Abia travestite sub nume străin, fapte trăite pe cont propriu devin emblematice pentru o epocă de suspiciune și hăituire a multor oameni, cum a fost cea a dictaturii comuniste. Cu volumul de povestiri fantastice Vedenii (2007), reeditat, cu adaos de pagini de teatru, sub titlul Varianta balcanică îmbunătățită, în anul 2014, îl regăsim pe scriitorul Gheorghe Săsărman în cea mai bună formă, diversificându-și stilul și „figurația” într-un evantai scriptural ce alătură narațiunea și înscenările de factură alegorică, inserțiile insolite ale unor fapte ce fisurează iremediabil ordinea realului, inducând stări de angoasă în viziuni de coșmar, psihologii insolite, deformări grotești ale imaginii unor întâmplări din viața imediată; tot atâtea probe de pătrundere analitică și de energie imaginativă distribuită între perspectiva realistă asupra lumii și viziunea onirică. O scriere-repr rămâne, cred, Adevărata cronică a morții lui Yesua Ha-Nozri (2014). Ampla narațiune e construită cumva pe schema romanului de investigație „polițistă” și de „mister”, cu strategii desfășurate pe câteva fronturi, în primul rând al organelor de supraveghere ale statului, dar și al celei de a patra puteri, cum e considerată presa, interesată primul rând de latura senzațională, șocantă, de „aventură” a vieții cotidiene, cu grupurile de „paparazzi” ce caricaturizează cumva acest interes exacerbat comic și umoristic. Mediul angajaților din Poliție, reprezentat mai ales de două personaje, cu siluete și comportamente conturate cu economie de mijloace descriptive însă foarte eficient, are alura aproape a unei înscenări în care mecanismele respectivului organism public sunt scoase la vedere, lăsând să transpară și un fin comic de situație, dacă putem spune așa, generat deopotrivă de tipuri de relație deja validate de practica respectivelor „organe” și de perplexitățile provocate de neobișnuitul eveniment căruia trebuie să le facă față. Un aer ușor comediografic are și comportamentul ziaristei Coelestina Sauer, reportera cu nume bine ales a unui important ziar local, pusă să recurgă la tactici adesea amuzante pentru a-și atinge țelul, adică obținerea a cât mai multe date despre misteriosul personaj ajuns în Marienplatz. O doză de comic au în comportamentul lor și membrele corpului medical al spitalului, din nou pus sub o firmă expresivă, „al Ordinului Adoratoarelor lui Iisus”, aduse în dificultate psihologică de faptul excepțional, traversând stări contradictorii, de la credința ca și fanatică la iubirea față de ciudatul „pacient”, cu nu puține zdruncinări, alteori, ale propriilor convingeri religioase.
Personajul surorii Scholastika, mic agent conformist și fanatic al credinței instituționalizate, protejat în final de Biserică, ce va schimba în chip fatal tratamentul imunologic al protagonistului, îmbogățește galeria figurilor din lumea medicală cu o nuanță de comic, ca de „mecanic placat pe viu”. Alfabetul distopiilor (2021) este, citit de criticul litrerara Ștefan Borbély, „un eseu ficțional scris meticulos, cu o artă bine condusă și scrupulos controlată, în hinterlandul căreia se află o sintaxă culturală specifică și strictă, de tip combinatoriu, adică discursul utopic și distopia. În consecință, detaliile furnizate de către Gheorghe Săsărman au o precizie de orfevru. Niciodată fraza nu curge la întâmplare și nici o „cheie” nu e introdusă aleatoriu, indiferent cât de aparent nesemnificativă se dorește ea să fie. Cititorul va descoperi cu ușurință acrostihul UTOPIA care rezultă de pe urma adiționării celor șase inițiale ale cuvintelor din titlurile capitolelor, deși Iul de la Nihilism (capitol nescris, înlocuit cu trei puncte) sar fi potrivit mai bine Inteligenței Artificiale, perspectivă tematică ofertantă, pe care autorul, însă, o evită. Rezultă că romanul e „spart”, „deschis”, incomplet în mod premeditat, așa cum e unul dintre romanele celebre ale lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Gheorghe Săsărman își lasă cititorul în interiorul textului, invitându-l să scrie de unul singur, după propriul său plac, capitolul care lipsește. Dacă o va face respectând regulile impuse de către roman, va deveni el însuși un călător distopic, proiectat într-un univers futurist a cărui funcționare va fi nevoit s-o imagineze ».
Cele mai recente două cărți ale lui Gheorghe Săsărman pun față în față două-trei formule cultivate de scriitor în ultimii ani, de la povestiri fantastice, unele din categoria SF, cu volume de referință precum Cvadratura cercului, tradus în câteva limbi de circulație universală, la romane în care parabola și ficțiunea « realistă » se conjugă cu explorări ale mediului cibernetic-virtual (vezi, între altele, Cupa cu cucută, Sud contra Nord, Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha Nozri.
În ordine cronologică, romanul Suferințele bătrânului Wernher, publicat în anul 2023 la Editura Școala Ardeleană, continuă linia « autoficțiunii », cu o primă ilustrare consistentă în Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său, din 2011, scriere ce abia disimulează documentul biografic al celui care a fost nevoit să se autoexileze în anii dictaturii comuniste, fiind urmărit de poliția politică tot din pricini de biografie « pătată» (un frate « fugit » în Canada). A doua carte, apărută în anul următor la aceeași editură, asociază, sub titlul De ce scrii nu scapi, câteva eșantioane de proză SF, practicată de autor mai ales în prima perioadă a creației sale, cu cea marcată oniric, fantastică fără coloratura « științifică » și strâns legată de viziunea scrisului ca premoniție sau « precogniție » (cum i s-a spus de către teoreticienii din domeniu), cu incitante reflecții și sugestii privind raporturile dintre ficțiunea narativă și angajările existențiale ale celui care o compune.
Noile « suferințe » romanești, relatatei prin recursul ca știuta convenție a manuscrisului găsit (aici, primit de la un expeditor necunoscut) indică încă din titlu caracterul de replică ironic-parodică la celebrele pătimiri al tânărului erou goethean, care au făcut ravagii în rândul junimii romantice de secol XVIII, fiindcă de data asta suferințele sunt al unui bătrân domn ieșit de mult la pensie, care își mărturisește pe cele aproape trei sute de pagini necazurile cauzate de slăbiciunile vârstei înaintate, tot mai precare pe zi ce trece. Burlac multă vreme și trecut de-a lungul anilor prin mai multe eșecuri maritale, singuraticul ins de acum nu mai poate avea alte preocupări decât cele legate de propria sănătate mereu periclitată, rămânând totuși și un observator acut al evenimentelor, ilustrative pentru schimbările prin care trece lumea ultimelor decenii. Măruntele întâmplări cotidiene vor atrage sub privirea scepticului mai degrabă conservator spectacolul prea adesea dezamăgitor al unei umanități prinse în procesul relativizării extreme a valorilor tradiționale ce are loc în contextul «modializării» în curs, al adevărurilor altădată statornice, al culturii înalte înlocuite tot mai mult de informația superficială invadatoare în noile mass media, al recentelor norme «progresiste» dictate dogmatic sub aparențe liberale, ale așa-numitei «corectitudini politice», cu excesele militantismului feminist, proliferarea ideologiei transgender etc. etc. Toate aceste fenomene, comentate pacient și nuanțat de un personaj care nu și-a pierdut încă încrederea în reperele fundamentale al vieții individuale și sociale, sunt puse sugestiv în paralel cu celelalte dereglări și precarități ale individului ajuns la vârsta senectuții, obligat să-și restrângă orizontul existențial la preocupările pentru propriile suferințe și neliniști legate de sentimentul sfârșitului apropiat. Preocupări de aparență minoră, dar care capătă dimensiuni decisive, tocmai în măsura în care angajează amintitul sentiment al crepusculului.
Cele șaisprezece capitole ale romanului le și înscriu într-un soi de registru tematic, desfășurat între rețetarul unor tratamente devenite curente, evocate în regim (auto)ironic și comic, pe fundal de gravitate a stărilor fizice și de spirit prin care trece protagonistul cărții. Sumarul poate, astfel, începe după o Prefață ce dă tonul întregului ansamblu, cu comentarii pe teme «farmaceutice», precum cele de subtitlurile Alifia antihemoroidală, Deliciile propofolului, Misterul alergiei, care hiperbolizează umoristic aventurile procurării și consumului acestor medicamente, aglomerând etichete de remedii, detalii ale tratamentelor, descrieri ale vizitelor și prescripțiilor medicale, foarte prozaice prezentări de simptome și afecțiuni despre care pacienții se sfiesc de obicei să vorbească. Este un procedeu utilizat mai peste tot, prin care se acumulează o mulțime de mărunte acțiuni ce umplu spațiul relatării, ridicate ironic la rangul de evenimente majore în spațiul vital restrâns în care e nevoit să se miște bătrânul domn Wernher. Contrastul, disproporționat, dintre caracterul minor al «suferințelor» și dilatarea expresiilor verbale, pedanteria cvasimaniacală cu care personajul își organizează timpul și tratamentul de care dispune, e de un fin comic de situație și de limbaj: ridicare în rang a derizoriului înfățișat antifrastic ca dat existențial central. Asaltul informațiilor de pe internet despre un medicament sau altul îi cere personajului exagerate acțiuni de căutare, agasante până la exasperare, cu rătăciri în hățișul etichetelor, firmelor producătoare, modurilor de administrare: «A examinat vechea cutie de carton, a răsucit-o pe toate fețele și a descoperit că alifia Kaktu’s era un fabricat al concernului german SANTANA. Avea acum măcar un capăt de fir, de la care să pornească explorarea : poate că pe portalul firmei va da de o explicație. A aflat însă cu totul altceva : că sectorul farmaceutic al concernului (adică tocmai cel care producea alifia) a fost cumpărat în anul 2007, la un preț de 4,6 miliarde de euro, de către firma olandeză SYCOMOR, care și-a mutat cu acel prilej(?!) sediul în Elveția. Iar în anul 2022, aceasta a fost preluată, la rândul ei, pentru 9,6 miliarde de euro, de către concernul indo-japonez HOKEIDA. Când anume și de ce, în tot acest ping-pong al tranzacțiilor cu miliardele de-a curmezișul planetei, va fi fost abandonată producția bietei alifii, asta nu reieșea din rezultatele cercetării sale, destul de dezlânate de altminteri, cu motorul de căutare Google. Resemnat, părăsit de orice speranță și tot mai chinuit de afurisita arsură, Wernher s-a văzut îndemnat să consulte un medic» etc. propunându-i-se o consultație peste patru luni! Iar « afurisita arsură » era cauzată de niște… hemoroizi! Obsedat de reacțiile sale alergice în secvența mai sus amintită, bătrânul erou își notează în același stil reacțiile în fața unui medic de la spital, acompaniate de năvala produselor medicamentoase recomandate. După o lungă așteptare, «ca un personaj kafkian în fața Legii», «[s]-a ales însă cu un certificat de alergic, pe care nu uita să-l prezinte ori de câte ori avea bănuiala că ar intra în discuție. Scria acolo că următoarele substanțe i-ar putea provoca reacții antifilactoide acute: metamizol, midazolam, artacurisum, norcuron, nimbex – conținute de exemplu în novalgin și în dormicum – și se recomanda înainte de fiecare narcoză cu propofol, fentanyl sau isofluran să i se administreze o premedicație antialergică».
Cu astfel de recomandări, pacientul se află într-o permanentă stare de asediu ca într-o mică comedie verbală farmaceutică, într-o stare agravată de meticulozitatea cu care își caută și urmărește tratamentele. Cercetarea de sine se extinde în fiecare secvență cu aceeași neslăbită râvnă a înregistrării slăbiciunilor fizice, sesizate de la o zi la alta, privind cele «cinci simțuri», urmărite și notate pe rând cu aceeași obstinație, obsedat de boală și de mulțimea simptomelor ei. Așa se acumulează comicele enumerări de elemente ale registrului senzorial, despre care se scrie: «De fapt, își spunea Bătrânul uneori, sunt mai mult de cinci. Nu se gândea doar la proverbialul simț al șaselea, invocat adeseori fără o definiție clară, ci și la simțul echilibrului, mijlocit de urechea internă dar de neconfundat cu auzul, tot așa cum perceperea temperaturii ca simț aparte e cu totul altceva decât pipăitul, deși are receptorii acolo unde sunt și cei ai simțului tactil. Ca să nu mai vorbim, continua el, de simțul umorului, de simțul răspunderii, de simțul măsurii sau de bunul simț». Și așa mai departe…
Acest joc cu noțiunile de specialitate continuă cu același simț al umorului, prin trimiteri la complicate expresii specifice aglutinărilor limbii germane, ca în Operația de cataractă: «O tot amânase, ignorând ani la rând recomandarea oftalmoloagei. Bănuia poate că era doar o măsură de genul celor menite să le asigure colegilor de breaslă afluxul permanent de pacienți – ceea ce în minunata limbă germană se poate spune cu un singur cuvânt, Arbeitsbschaffungmassnahme»… Tot așa, cu cheltuielile de întreținere din titlul altui capitol, Erhaltungsauswand, care se pot referi deopotrivă la grija pentru buna stare a clădirilor, aplicabilă, iată, și bietului edificiu uman deteriorat… Visatul timp liber, de tihnă, al pensionarului eliberat de datoriile profesionale apare practic anulat de invazia noului program-standard cotidian în care apar mereu alte și alte solicitări: «S-a pomenit astfel, la un moment dat, cu o sumedenie de preocupări despre al căror impact cotidian nu avusese până atunci nici cea mai vagă idee. Și le-am descris doar pe cele cu implicații mai serioase – fără a mai vorbi de guturaiuri, indigestii, cufureli, migrene, dureri de măsele, insomnii și alte asemenea drăgălășenii de care, de la o vreme, prea puțini ar fi scutiți.»
Catalogul unor asemenea stări dezagreabile sporește pe zi ce trece, ca tot atâtea probe de trecut, cu un soi de eroism obosit, de epopee a banalului în ofensivă. Fără a se lăsa demobilizat, personajul «își alcătuise un adevărat sistem, în desfășurarea căruia acțiuni de cele mai diferite naturi și cu ținte aparent disjuncte se legau în lanțuri perfect angrenate, deși lipsite de o logică evidentă». Altfel spus, automatismul vieții în care se află prins îi ocupă tot timpul, menținându-l la nivelul obligațiilor elementare, scrupulos îndeplinite, de a-și asigura o acceptabilă condiție fizică și spirituală. Or, acest comportament mecanic aplicat pe viul fragilizat al vârstei a treia are la fiecare pas efecte pe care definiția bergsoniană a râsului și a comicului le analizase într-o carte celebră.
Toate aceste stări de lucruri caracteristice pentru insul atins de deteriorările vârstei înaintate atrag numeroase reflecții despre noul Zeitgeist, tratat cu același spirit ironic, într-o lume în care universul informatic asigurat de smartphone-uri, de aglomerările de știri, amestecate cu destule falsificări, ale internetului, cu perspective de intervenție masivă ale inteligenței artificiale în concurență cu complexa psihologie și sensibilitate umană, dau consistență gravă judecăților ce acompaniază spectacolul derizoriu oferit de comportamentul cotidian al protagonistului. Dar Wernher meditează foarte exigent, ca un conservator moderat, la toate schimbările semnificative din societatea actuală, mișcările politice de stânga și cele de dreapta, «pactul pentru imigrare» din Germania, chestiuni legate de zisa «corectitudine politică», numita «cancel culture» pe pagini întregi de analize atente și echilibrate a stării de lucruri din societatea germană din ultimele decenii. Meditații despre singurătate și despre moartea greu de acceptat, chiar despre nemurire și credință dau consistență ultimelor pagini ale cărții, din aceeași perspectivă a unui om împovărat de sentimentul însingurării și al înstrăinării de lumea în care își duce viața crepusculară, dar care se poate și detașa, cu o conștiință cultivată consecvent a relativizării multor realități ale lumii contemporane aflată în rapidă schimbare și cu o ironie adesea salvatoare din stările depresive.
Despre carte, cel mai atent a scris criticul Ștefan Borbély: „Neocolind niciun deliciu, ideologic sau tehnologic, al lumii în care ne este dat să trăim (smartphones, cookies, cancel culture, genderizare), Wernher suferă nu un puseu al inimii, așa cum o făcea eroul suicidar al lui Goethe, ci din cauza Zeitgeist-ului preponderent absurd, incomprehensibil, al perioadei socio-culturale și politice în care îi este dat să apună, numai c-o face cu un inconfundabil simț al umorului și cu o mulțime de complicități mucalite, zâmbitoare, „manuscrisul găsit” al romanului invitându-l pe cititor să exorcizeze prin râs o temă de altminteri patetică: cum e să afli că ai devenit bătrân.”
Autoficțiunea lui Gheorghe Săsărman este, în fond, o confesiune lucidă, deopotrivă autoanalitică și orientată spre lumea din jur în care se echilibrează neliniștile cauzate de sentimentul sfârșitului cu încrederea în valorile umane perene, într-o lume despre care constată că «a luat-o razna», dar în mijlocul căreia trebuie să trăiască încercând să atenueze neliniștile și slăbiciunile vârstei, printr-o înțeleaptă ironie.
De ce scrii nu scapi, titlul celei mai recente cărți a prozatorului, tipărită la aceeași editură, Școala Ardeleană, în 2024, are, la rândul său, tot un fundament biografic, prelungit în secvența cea mai consistentă ca număr de pagini (care dă și titlul volumului), orientând însă, de data asta, narațiunea și stratul ei reflexiv asupra problematicii scrisului, a raportului dintre faptul trăit și intima sa comunicare cu literatura. Doar că o face într-un chip insolit, care o situează în categoria fantasticului, mai exact în aceea a premoniției sau a precogniției, despre care vorbea un cercetător avizat al domeniului, ca Sergiu Pavel Dan.
Concret, naratorul, ajuns la vârsta de optzeci de ani, câți are și autorul, care suferise un accident banal, o fractură de gleznă pe când se deplasa pe un accidentat «drumeag de țară» – «plai mioritic»! – din preajma unei pensiuni turistice unde își petrecea o săptămână de vacanță, urmează să descopere într-un vechi sertar proiectul unei proze în care personajul narator relatează un eveniment cvasisidentic petrecut cu mulți ani în urmă. Se numește Emilian, este un scriitor acum octogenar, cu mersul tot mai nesigur; își propusese să scrie departe de casă, eliberat de alte griji și contacte stânjenitoare. În drumul dificil către pensiune, cugetă despre relațiile tot mai dificile cu editorii (tocmai așteaptă un mesaj întârziat din partea unuia dintre ei pentru a da « bunul de tipar » la o nouă carte), îi vine în minte o povestire de Salinger cu un bătrân unchi care-și scrântise și el glezna, găsește pe laptopul luat cu el un mesaj de la prietenul Maximilian, cu propunerea unui proiect surprinzător: « voiam să-ți spun că tu ai fi autorul potrivit să scrie un roman despre un scriitor nevrotic care, după ce pățește el însuși ceea ce i se întâmplă unui personaj din cartea lui, ajunge să nu mai scrie deloc, de teamă că ar fi sortit să trăiască pe piele proprie tot ce istorisește în paginile sale. Pe ideea că: ‘de ce scrii nu scapi’ ”.
Iar sugestia amicală se va confirma prin amintita regăsire unui manuscris vechi, rămas neterminat. Prozatorul, care tot așteaptă mesajul editorial, descoperind intervenții abuzive al unui redactor și insistând să fie corectate, își aduce aminte că ciudata temă propusă de amicul lui îl preocupase și în alte scrieri, cuprinse și ele în cartea de față. De pildă, în povestirea Jurnalul, unde îl vedem pe narator înregistrând cu anticipație fapte ce urmau să se petreacă – și chiar au loc – în zilele următoare, fapt ce produce în familie o adevărată bulversare: soția îl va obliga să ghicească cifrele jucate la loterie, le va cheltui nesăbuit prin localuri de lux, după care, cu somațiile de plată neachitată, soțul cu daruri de prooroc va constata că cineva, necunoscut, îi plătise imensele datorii…
În spațiul micii și savuroasei comedii familiale, se insinuează ideea mai profundă a simbiozei dintre scris și trăit: niciun fapt de viață nu se întâmplă decât dacă e scris în misteriosul jurnal, despre care nici prietenii ce i-l făcuseră cândva cadou nu știu să fi existat. Totul se petrecea, așadar, în universul lăuntric, abisal, al scriitorului… În același registru oniric-vizionar se înscrie și povestirea Dulceață de cireșe amare, ce pune într-o subtilă comunicare amintirea unei iubiri adolescentine cu evenimente trăite în viața imediată; iar Fortăreața de nisip sugerează, cu iscusința jocului dintre real și fictiv, că mesajele transmise din afară scriitorului obsedat de perfecțiunea propriei creații și frământat de crize ale încrederii în sine, puse aici pe seama unui Anonymus, expeditor de mesaje pe Internet, sunt de fapt proiecții fantasmatice ale propriilor aspirații și neliniști subiective.
Dar volumul acesta mai cuprinde și un număr de narațiuni din categoria imaginarului SF, precum Mesajul lui Gassem, Donatorii de gans, O soluție pentru ecuația Dopplemann, care trimit spre mai vechile preocupări ale autorului de povestiri științifico-fantastice, de data asta cu un caracter subliniat de parabolă, și se deschid spre teme actualizate privind investițiile absurde în proiecte faraonice distrugătoare pentru ființa umană (aluzii la proiecte comuniste cunoscute), rivalități nu mai puțin aberante dintre conducători autoritari, periculoase proiecte de clonare a ființei umane într-un univers fascinat de virtualități cibernetice. Altele câteva (vezi Legătura de chei, Geo și Teo) exploatează cu finețe ambiguitatea dintre faptul real și vis, în linia rupturii provocate de fenomene iraționale, misterioase, în lumea reală, marcată în a doua narațiune amintită de sacrificiul studentului praghez Jan Palach, după invadarea Cehoslovaciei de către armatele sovietice și aliații lor.
În toate aceste proze, Gheorghe Săsărman valorifică o deja bogată și diversificată experiență de constructor de evenimente și lumi în care date ale propriei biografii sunt exploatate în chip original cu o mare dezinvoltură a imaginației și stilului. Între autoficțiune și parabolă, prozele din cele două cărți recente ale sale consolidează o statură de scriitor demn în continuare de toată atenția.
Gheorghe Săsăsman, Suferințele bătrânului Wernher, Editura Școala Ardeleană, 2023; Idem, De ce scrii nu scapi, Editura Școala Ardeleană, 2024