Poezia lui Ion Tudor Iovian ne oferă imaginea unei erupții continue. Un expresionism avivat fără încetare, condus la o treaptă paroxistică ce nu se satisface cu o formulă pasageră, dornic de variante ale răului pe care îl vizează programatic. O fierbere de varii simțăminte care nu se îndură a se limita, a se articula, a se ordona, figurând o stare difuză, insațiabilă de sine. Un aer tenebros, însângerat pe alocuri în natura sa malefică, aidoma unui nor de cumplită furtună. În pofida încrâncenării suverane, la un moment dat o mărturie a creației tensionate ce ține de impersonalizare: „trece prin inima mea/ fără să atingă măcar/ o frunză din copacul/ pe care l-am gândit atât de mult/ încât a trebuit să se ivească în aerul foarte rece al minții/ și să dea floare și umbră ideilor/ trece în goană/ peste pragul casei unde picătura de sânge e încă vie și/ strigă după tine/ la capătul călătoriei așteaptă ea –/ cu șfacul cu licoarea de somnoroasă –/ dar nu te așteaptă pe tine/ trece/ glonțul dum-dum al dorinței de a nu mai dori nimic/ și sfârtecă pacea din paradis din memorie” (cântec de trecere prin inima mea).
O iubire ideală intervine doar pentru a-și semnala prezența contrastantă la criză: „și spuse blând –/ iubite/ îți place acest trup de zăpadă care mâine va da în floare și va aduce primăvara/ și se va rupe din mreaja minții tale/ și te va întreba/ iubite/ îți place acest trup de zăpadă care se subțiază și devine gând/ și devine învolburare și moarte/ și pasărea rok a destinului nu mai lasă umbră și este ea însăși/ o pată de lumină în fierbere/ pe masa de mahon” (ibidem). Rămâne până la urmă predestinarea cuprinsă de lumina rece a orgoliului: „și trece prin inima mea/ trufașă/ de neatins/ și o însoțesc ninsori albastre/ și/ cântece de trecere petrecere amar-amare” (ibidem). În fond avem a face cu spectrul unei vitalități nedomolite acționând fără menajamente asupra mediului ambiental, în cadrul său epocal. Înfățișările acestuia sunt de o factură pragmatică, însă mobilitățile habituale ale materiei aspiră la simbol. Cu preciziuni ale corespondenței dintre organic și anorganic, dintre uman și divin, pe panoul unei unități jinduite: „sparg piatră ore în șir ca să nu uit de frumusețe și timp/ de Tine Doamne al meu/ de tine omule/ ca să nu mă vindec de poezie/ de visul din vis/ de amar/ și tai cu briceagul gâtul lăstunului care mi-a vestit primăvara/ ca să nu uit/ de Lumina lumină din Cuvântul de seară/ dar în loc de sânge/ picură pe frunza de iasomie acidul tristeții și pe lama cuțitului/ cuvintele de fier” (sparg piatră, II).
Dacă Dumnezeu se găsește într-o lume de inși care îl ucid „clipă de clipă”, poetul se vrea un truditor al revelației. Smerenia sa e o îndatorire muncitorească: „dar eu sparg cuvinte ca să mă eliberez din strânsoarea/ unui gând rău/ din fierbințeala unui pumn de/ copil care zboară cu zmeul său în alt timp/ în alt vis/ dar eu sparg lacrimi de piatră de pământ de lumină/ ca să uit/ că m-am uitat prin geamul Tău Doamne/ în grădinile Tale/ în cugetul Tău/ și am văzut izvorul dragostei fără de moarte” (ibidem). Un alt motiv e cel al ataraxiei care însă nu reprezintă aici decât o paradoxală confirmare a dinamismului: „când glontele dorinței de a nu mai dori nimic/ trece prin inima ta/ fără să atingă măcar/ o frunză/ din copacul de fier și de fiere crescut acolo odată cu strigătul negru/ fără să lase un semn de întrebare/ pe ușă/ între însemnele tribului/ când treci în goană pragul casei ca să-ți iei/ învelită într-un ziar copilăria” (mânz).
Finalul e o transpunere complementară în zorii transcendenței: „când răceala nopții definitive își va întinde bruma groasă/ peste steaguri/ dus de copilul miracolului printre zmeiele care au biruit noaptea/ peste livezile de pruni care nu s-au scuturat/ niciodată în mintea mea/ când se crapă de ziuă din nou/ chiar aici și acum/ când copilul și mânzul sunt săgeată spre cer/ și una sunt/ și migrează într-o poveste tare ciudată/ într-o altă lume și-ntr-o altă vreme” (ibidem). Ființa auctorială apare absorbită de viața cotidiană pe care o palpează pe relieful său de violență, captându-i sonorul dezaxat, mizeria stradală, amalgamarea identităților: „mărșăluiești/ pe străzi care n-au capăt escaladând baricade de gheață sonoră/ printre arbori care se rispesc când îi atingi/ te izbești/ de clienții cinematografelor înfășurați în imagini de celuloid/ și admiri/ în rigole/ zvârcolirea resturilor zilei și zgârciurile nopții/ și ființele prinse în cârlig de tristețe / – biată memorie tumoare înflorită –/ și vin cohorte de căpcâni pe care îi varsă în stradă urâtul/ și toți poartă obrăzarul tău/ și tu/ cauți un refugiu și acesta-i pentru totdeauna Cuvântul” (obrăzare). Voluptatea nu pare a fi regenerarea, ci continuitatea infernalizării, aidoma unui stimulent indirect al protestului, care însă intră el însuși în sfera descompunerii.
Poezia nu face excepție: „e madmoiselle poesia ticăloasa de anțărț/ gravă și gravidă de atâta intelect și atâta visare/ la ore fixe și/ pe bani buni/ gureșă cu trombon și fluierici/ cu ochii vineți de turț și desfrâu/ mama răniților moașa-codoașa atâtor poeți/ cu tricolor/ dar nu-i ea/ nu-i ființa de fum auriu și zăpadă celestă și flacără/ pe care am visat-o/ în atâtea nopți și zile de tristețe grea și disperare” (poezia în tramvaiul 26). Un personaj inamical, iritant la culme, e semenul de rea calitate, scuturat cu putere spre a-și da la iveală infamiile: „cine l-o fi chemat/ din trecutul încuiat cu trei lacăte/ cine l-o fi smuls din trenul care duce prigorii/ în pădurea împietrită/ încă te mai țintuie pe zidul plângerii/ degetul lui uriaș –/ undeva în spatele bodegii/ ca un fular invizibil –/ încă te mai strânge de gât când îl vezi/ în fotografia pătată de pe scrin/ cum o fi ajuns acolo/ dar el cotrobăie cu degetul lui făcut gheară/ prin viața asta pe sărite și pe smulselea” (îi dai de înțeles că la capătul coridorului începe întotdeauna iarna). Energia febrilă a autorului nu-și încheie reprezentația cu una cu două, pătrunzând temerară în zona numelor scriitoricești ale pitorescului bucureștean: „eu am să iau din suburbii/ tramvaiul lui Cristian Popescu/ încărcat cu popești cu georgești – trei lei legătura –/ cu cuci și guguștiuci împănați cu merde afrodiziac și turț tricolor/ cu vântul sărat de noapte (…) dar Urmuz îl urmărește prin oraș pe Cristian Popescu și mătușile/ lui/ iar Iovian/ călare pe motanul lui Bulgakov dă bice tramvaiului/ dă bice/ spre niciunde” (ei ei ce zici Bebs).
Însăși materia dobândește sensul damnării în sine. Enumerarea nervos succintă a componentelor sale schițează tabloul unei strangulări reciproce între secvențele existențialului și cele ale cadrului său fizic: „râu în răzvrătire/ poduri-cătușe cu vele plesnite/ adrenalină în spume/ în creștere odată cu ploile reci de toamnă cu țipătul tot mai/ stacojiu/ cu strada care se prăvale-n canale/ cu blocul care își scuipă locatarii pe geam/ gânduri în sfârșit libere/ pumnul de pastile aruncat pe gât/ apoi cocktailul Molotov/ – ură/ merde cu piper mult” (pod distrus [refacere]). Nimicul însuși nu pregetă a se înfățișa ornat cu delicatețuri perfide, cu o inocență cinic contrafăcută: „vei spune/ că-s crenguțele de merișor sălbatic la prima ninsoare din an/ chicotind băiețește înainte de a-și înfige mugurii dorminzi/ direct în moarte/ vei spune/ că-s degetele încărcate de floarea pierzării amară amară/ pe jugulara mea/ în loc de zvâcnetul/ dorinței de a fi” (chiar aici un fulg de nea moare fericit pe obrazul unui copil). Pentru a se ajunge de-a dreptul la gustul monstruozității: „aici/ în țara asta e mereu miercurea cenușii (…) și cărțile nasc în dureri/ și se-nmulțesc de la o zi la alta micii dictatori și irealitățile și/ moartea dă-n hohote (…) aici/ unde/ copiii își rod ombilicul înainte de a vedea lumina zilei/ și-și înghit lacomi placenta și copilăria și părinții/ și-s salahorii morții de dimineața până seara” (în țara asta e mereu miercurea cenușii. Atenție! Poet rău!). Inclusiv în sensul unei preaposibile creații autodistructive: „aici/ unde/ cuvintele răzvrătite hulpav înghit/ oglinzi carnivore prieteni de câlți iubite carnivore/ înghit/ realitatea și visele/ și se înghit unele pe altele/ și te pândesc să-ți facă și ție felul” (ibidem).
Așadar, o estetică a cruzimii triumfale, în care lava răului curge fără capăt. Ion Tuor Iovian e un poète maudit de mare expresivitate personală, a cărui performanță de prim ordin din păcate n-a fost încă apreciată după cuviință.
Ion Tudor Iovian, în țara asta miercurea cenușii cade întotdeauna luni * caut o zi fără moarte, Editura Bibliotecii „C. Sturdza”, Bacău, 2024