După ce s-a jucat de-a literatura în cele mai variate formule narative și teatrale, Val Butnaru comite un roman pur. Mai exact, un roman „realist”, cu toate ingredientele: autor omniscient, obiectiv, narațiune construită pe documente și fapte istorice. Un roman polițist suprapus pe un fundal istoric: Basarabia sub imperiul rus, văzută cu ochii corespondentului ziarului bucureștean Telegraful, cunoscut cu pseudonimul Basarab. Numele este o legendă locală în istoria presei românești. Corespondențele sale sunt un fel de „scene din viața politică, publică și privată” a Basarabiei sfârșitului de secol XIX. Dedicația pentru acest anonim erou al jurnalisticii îl întoarce pe autorul romanului la aventurile tinereții sale, tot atât de perseverente ca și cele din laboratorul literaturii, doar că din aria mass media: corespondent, reporter, ziarist de investigații, fondator de ziare (Observator de Chișinău, Flux, Jurnal de Chișinău), de televiziuni (Jurnal TV) și portaluri de știri (jurnal.md).
Știindu-l actor care experimentează de fiecare dată pe scena literaturii, această neobișnuită cumințire, prin renunțarea totală la jocul metaliterar de dragul tramei și al ideilor, dar și schimbarea de strategie narativă, surprinde. Deși… dacă vom spune adevărul până la capăt, vom constata că multe dintre romanele lui Val Butnaru pot fi numite „istorice”, cu referință la epoci foarte precise, fie legându-ne de trecutul mai îndepărtat, fie reapropiindu-ne/ reamintindu-ne scene din istoria recentă. Aici, avem un joc politic și istoric, dar și o istorie polițistă (care însă lasă loc și unei povești de dragoste).
Ipostaza metaliterară a aventurii, cea care mă interesează în mod deosebit, se developează pe o filieră codificată în prima pagină, cu multă albeață, a cărții. E dedicația: Lui Basarab. Or, aici chiar se impune o lectură dinspre cele două volume de Scrisori din Basarabia, corespondențe publicate pe parcursul deceniului 1880–1890 în Telegraful liberal-democraților bucureșteni. O impune, implicit, și autorul cărții. Cele două volume semnate cu numele Basarab au fost editate la Știința, în 1996, respectiv, în 2001, ambele îngrijite de Tiberiu Avramescu (redactor științific: Pavel Balmuș). Reținusem nu atât relevanța acestei interesante corespondențe trimise din capitala unei gubernii țariste, la București (capitala unei țări democratice); mă impresionase, întâi de toate, filiera narativă, literară. Deși genul articolelor e foarte diferit: comentarii politice și fapt divers, cronică mondenă și cronică criminală, evenimente politice și aspecte de viață particulară, toate sunt povestite cu un fel de dor de literatură. Fie și de o expresivitate involuntară, vorba lui Eugen Negrici.
Tututor acestor detalii li se mai adaugă identitatea obscură a corespondentului (o identitate de facturăliterară, mistificare conștientă, fie și din motive de securitate). Tiberiu Avramescu îl presupune ca autor adevărat al scrisorilor pe funcționarul zemstvei din Chișinău, Gheorghe Gore, dar îmi părea mai puțin convingătoare decât versiunea emisă de Pavel Balmuș, care îl desemna drept autor, alias mistificator, pe Zamfir Rally-Arbore. Basarab ghicit de T. Avramescu își scria ca și cum corespondențele din Chișinău, iar cel presupus de P. Balmuș, sintetiza (ca și cum) știrile expediate de la Chișinău sau chiar prelua informații, cel puțin unele dintre ele, din publicațiile timpului, în special, din cele editate la Odessa; sau și una, și alta, redactând textele în versiune finală chiar la București, în sediul redacției Telegrafului (adăugând, pentru credibilitate, legenda existenței unui corespondent în inima capitalei guberniei ruse). În ultimul caz (dacă ar fi fost adevărat), am fi avut nu numai un joc de-a literatura, ci și un joc de-a jurnalismul. Oricum, contează nu doar veridicitatea informației și orizontul larg al temelor abordate, ci și poziția limpede a autorului scrisorilor față de imperialismul rus (e aproape fantastic să-ți imaginezi în Chișinăul rusificat – se părea pentru totdeauna – un patriot român, ferm și intransigent,supravegheat strâns de ohranka țaristă), dar și fluența de literat a reporterului. Oricum, acest „corespondent special” oferă pagini memorabile ale timpului, făcând concurență altor documente ale epocii.
Să revenim însă la roman, dar etalând o paranteză metaliterară. O remarcă particulară, accidentală, dar care a mutilat un destin, e plasată într-un explicit context cultural, al teoriei artei. Privind un tablou pictat de eroină, Andrei, unul dintre protagoniștii romanului, îi aruncă o replică aparent nevinovată, dar dureroasă pentru un artist: prea frumos ca să fie adevărat. Și, aproape imediat, eroina rostește o tiradă „patetic-teatrală, auzită, probabil, de la vreo actriță tragică sau, poate, comică de duzină, aflată în trecere prin Chișinău:– Dispari din viața mea!” Dincolo de canavaua politică, inevitabilă contextului, intriga romanului se anunță în acest schimb de replici… metaestetice. Și încă o paranteză „literară”, implicită, nu explicită: personajele sunt bolnave de boala cititului. Ele permanent citesc (ori scriu): scrisori, denunțuri, rapoarte, ziare, procese-verbale, din care desprindem scene din epocă.
Acțiunea romanului începe (da, aici putem demara ancheta literară ca pe timpul lui Dickens sau Dostoievski, cu descrierea tramei și a „momentelor subiectului”) la Petersburg, în martie 1881, în ziua în care țarul Alexandru al II-lea este asasinat de un grup de „nihiliști”, teroriști din organizația „Narodnaia volea”/ „Voința poporului”. Scene de la Palatul de Iarnă, apoi plimbarea suitei imperiale pe prospectul Nevski. Dacă ne imaginăm un film, aici, ca fundal muzical, s-ar potrivi Marșul Radetzky al lui Johann Strauss-tatăl, urmat de ritmurile triumfal-dramatice din Cavaleria ușoară a lui Franz von Suppé. Imaginile sunt cinematografice, nu m-am putut abține.
Pe lina politică a narațiunii, evenimentele se vor derula în albia cercetării polițiste a cazului: un căpitan de la serviciile speciale, Pavel Andreevici Preobrajenski, se va deplasa la Chișinău, ca să deconspire rețeaua de nihiliști din Basarabia, presupunând că aici s-a refugiat și Rita Ralli (fiica unui nobil, fost șef al zemstvei din ținut), participantă și ea la asasinat. O basarabeancă nihilistă și o regicidă căutată de poliție e deja o promisiune narativă. De altfel, nihiliștii, primii luptători cu sistemul din imperiul țarist, au fost printre protagoniștii literaturii ruse, exemplul cel mai strălucit de oponent ideologici al establishmentului fiind Evgheni Bazarov din romanul lui Turgheniev Părinți și copii. La cealaltă extremă, violentă, avem demonii dostoievskieni. Într-o anume perspectivă (ușor forțată, da), avem în romanul lui Val Butnaru etapa devenirii personajelor lui Dostoievski, cele din Demonii, dar în ipostaza lor romantică. Nihiliștii și teroriștii ca „personaje pozitive”.
Este un roman bazat pe documente (în măsura în care scrisorile lui Basarab sunt istorii autentice), astfel încât atmosfera acestui trecut, artificial din oficiu (deoarece este produsul imaginației lui Val Butnaru), este reală sau, mai exact, realistă în condițiile jocului literar propus. Dar este (și) opera unui jurnalist. Jurnalistul de meserie și de vocație Val Butnaru îi aduce un omagiu legendarului – în toate privințele – corespondent Basarab. Scriitura e impregnată dens de stilul jurnalisic, reportericesc. Un caz particular, ca ilustrație dihotomică a temei: un oarecare general, personaj episodic, e un fel de Pliușkin gogolian: adună vechituri. Lista vechiturilor adunate de el e seacă și statistic-reportericească. Dar cazul când, în căutarea nu știu cărui mundir vechi, acești munți de mărfuri second hand aveau să-l strivească pe general, e deja o scenă literară.
Ușor teatrale în gesturi și replici, personajele joacă niște roluri. Nu doar roluri sociale sau profesionale (aici e mai previzibil), ci un soi de je est un autre, ducând fiecare o viață de agent secret, uneori, de agent dublu: căpitanul Preobrajenski o face pe intelectualul, fiind în esență o brută și un instrument orb (dar agil și feroce!) în mâinile sistemului, organizator de provocări, în loc de vulpe șireată a meseriei; ca să aibă, în final, o bruscă fază de reverie etică, dublată de un soi de îndrăgostire ciudată, ceea ce îi va anunța (ca ipoteză) de-clasarea, de-gradarea profesională, deportarea sau spânzurătoarea; dar destinul i se va încheia cu o moarte subită, asasinat inopinat (dar justificat literar), iminent și cumva inevitabil. Rita, fiica nobilului Ralli (care rostea discursuri antisistem în ședința consiliului zemstvei, prea frumoase și ele ca să fie și adevărate) și soția profesorului Stuck, ascunde de soț amănuntul că a participat la asasinarea țarului, mai și continuând o clandestină muncă de „nihilistă”, subminând sistemul în mod metodic, consecvent și organizat. Iar adevărul despre funcționarul disciplinat Andrei Gore, tânăr cu studii la Sorbona, slujitor al sistemului și și patriot român prudent, îl vom afla abia în final, când Preobrajenski îi mărturisește că l-a deconspirat și deja a trimis la Sankt Petersburg depeșa privind ideitificarea, urmată logic de necesitatea arestării jurnalistului român… Basarab!
Val Butnaru emite, așadar, ipoteza sa privind identitatea lui Basarab. Or (argumentul lui Tiberiu Avramescu), multe informații țineau de viața internă a sistemului, asftel încât un om din interiorul acestuia ar fi fost singurul capabil să furnizeze știrile. În fine, dispariția bruscă din peisaj a personajului real (ca și apariția lui, din nimic) creează intriga sa. Astfel, versiunea existenței reale a corespondentului și a deconspirării acestuia de către ohranka țaristă, fie prin demascarea lui publică, fie prin asasinare, ar putea fi justificată. Val Butnaru merge pe acest coridor al labirintului, adăugând dramatismul cinematografic, implicit. Și creând (încă) o scenă de film clasic: iubita, condamnată la ani grei de Siberia, târându-și după ea lanțurile rușinii (scena amintește de Pohod na Sybir, în care Alecsandri evocă un episod al deportării revoluționarilor polonezi văzut pe un tablou de epocă), însoțită benevol de iubitul său, slujitor formal al sistemului, în realitate, un luptător discret cu acesta. O scenă repetând cumva pe invers istoria soțiilor decembriștilor ruși, urmându-i benevol în Siberia. După o ceartă pe subiecte estetice, care i-a despărțit pentru totdeauna, eroii se regăsesc în aceeași coloană de deținuți, apoi, după deconspirarea corespondentului clandestin, îmbrățișați în același câmp acoperit de zăpadă, ambii împușcați pentru evadare. Fundal muzical: Studiul Revoluționar (opus 10, nr 12) în do minor de Frédéric Chopin, dedicat victimelor răscoalei polonezilor împotriva țarismului rus.
Constatăm un final foarte artistic. Am putea să repetăm în concluzie replica pasageră, care i-a despărțit atâta amar de vreme pe eroii narațiunii: „prea frumos ca să fie și adevărat”. Triumful artei asupra realității. Or, adevărul istoric despre Basarab este pulverizat, ipotetic și obscur; adevărul artistic este frumos și limpede. Și este absolut, precum adevărul Annei Karenina, eroina lui Tolstoi încheindu-și invariabil destinul. Pe când orice finalitate istorică, vorba ficționarului Umberto Eco, poate fi oricând contestată prin descoperirea unor noi informații.
Dincolo însă de istorie, fie și măiestrit – literar – povestită, literaritatea revine în albia ei și se răzbună în final, la căderea cortinei, cu un poem nietzschean („Așa grăit-a Basarab, cavalerul fără frică și fără de prihană”), intitulat Insomnia, cu proiecție spre Cântarea cântărilor și spre parafraza tânguioasă a lui Alecu Russo, un poem despre destinul dramatic al Basarabiei nedreptățite de zei: „De ce te frămânți, o, draga mea, de două veacuri, iată, fără să cunoști odihna?/ De ce nu te prinde somnul?/ De ce nu te bucuri de fărâma de liniște, căzută pe căpătâiul tău, după cina zeilor?”… O construcție retorică, ca un song brechtian, pentru dezvrăjirea spectatorului dus de valul poveștii dramatice.
Val Butnaru, Insomnia, roman, Editura Arc, 2025