Fetița de 5 ani de ieri, teribil de inteligentă, care-și stăpânește părinții cu tirania unui mare dictator. Este sclipitoare, foarte curioasă și are răspuns (corect) la aproape orice. După ce mă lămuresc cum interacționează cu părinții, intervin întrebând-o dacă nu ar vrea să meargă la masa pentru copii, ca să deseneze ceva, ce vrea ea, sau să se uite în lădița cu jucării sau la cărțile de pe masă, față de care nu arătase niciun interes. Ferm (și alintat), îmi spune că nu. Întrebând-o de ce, răspunde „pentru că nu vreau EU”. „Și de ce nu vrei?” „Pentru că NU VREAU.” Nu invocă vreun motiv, doar își afirmă, apăsat, suficiența dorinței de a nu vrea, și cu asta, basta. Pentru ea, lucrurile trebuie să stea mereu așa cum își dorește.
A fost crescută fără limite, a dormit, până mai ieri, în patul părinților, între ei, și-a rafinat metodele de a obține ce dorește, așa încât părinții, cuceriți de inteligența ei și în virtutea iubirii lor pentru ea, nu i-au pus stavilă niciodată. Este ca o maimuțică, stă tot timpul agățată ba de mama, ba de tata. Contactul cu corpul lor este permanent, iar părinții sunt excedați de cererea de contact a copilului, argumentată prin „pentru că vă iubesc foarte mult”.
Dar acolo este o dependență puternică, survenită din incapacitatea de separare (psihică) a părinților. Când amândoi se revoltă pe neobosita agățare fizică a copilului de ei, când tensiunea crește din pricina refuzului fetiței de a se așeza pe canapea sau pe scăunelul de la masa pentru copii, când mai e un pas până la agresivitate, intervin. Mă ridic în picioare, o iau cu blândețe de umeri și o depărtez jumătate de metru față de părinți, explicându-i cu o voce fermă, dar caldă că acasă la ea face ce vrea, dar aici, „acasă” la mine, nu o pot lăsa să devină agresivă față de mama și de tata, pentru că aici există reguli. Este, efectiv, șocată. Mă privește perfect ambivalent și văd cum nu știe ce să decidă: să devină agresivă față de mine sau să se supună. Fetița-dictator se transformase, brusc, într-un copil foarte mic și neputincios. „Vrei să desenăm împreună ceva?”, o întreb, cu intenția de-a o scoate din uluire. Un cu totul alt copil îmi răspunde: „Da, dar nu știu să desenez.” „Ei, na, bineînțeles că știi, doar crezi că nu știi.” Au urmat 15 minute de colaborare perfectă cu reversul copilului de până atunci. La sfârșit, părinții și-au exprimat stupefacția, spunând că acel copil nu este al lor, că nu l-au văzut niciodată astfel.
Copilul, așadar, răspundea punerii de limite, care-l ordonau, îl așezau mai bine în spațiul lui de siguranță. Dar când mama cu tata nu pun limite, copilul se împrăștie în haosul nemărginit care-l va transforma, ca adult, dacă nu în marele dictator, cel puțin în iresponsabilul care dă vina pe lume, pe viață pentru neîmplinirea propriilor dorințe, considerate întemeiate și obligatoriu de împlinit. „Nu”-ul ferm și de nezdruncinat al părinților este esențial în structurarea psihică a copilului. Doar că parenting-ul progresist învață părinții exact contrariul. Și așa poate lua naștere psihoticul de mâine.
Textul de mai sus l-am postat pe pagina mea de FB. A beneficiat de 1300 de distribuiri. De ce a avut atâta priză? Pentru că oamenii se recunosc în spusele altora, cu atât mai mult cu cât cel care-o spune reușește să dea o formă cât mai fidelă gândurilor care în ei nu se coagulează. Și, atunci când își regăsesc propria opinie (sau propria experiență), sunt încântați că și ei au gândit la fel ca autorul. Iată un motiv foarte bun pentru a ține un „jurnal de steluțe”.
*
Un pacient nou, cu totul atipic. Prima ședință, cea de interviu, în care mă voi lămuri despre ce e vorba și voi hotărî dacă vom începe sau nu o terapie. Este un bărbat foarte înalt, masiv, cu un aer tonic. Ia loc pe fotoliul care parcă-i vine cam mic și primul lucru pe care-l spune este: „Am 65 de ani, sunt pensionar, am cancer de… și sunt un om terminat.” Fraza lui, atât de gravă, nu reușește să-mi stârnească niciun fel de emoție neplăcută, și asta pentru că omul rostește lucruri grave pe un ton plin de vitalitate. Ceea ce mă face să mă decid, pe loc, în sensul acceptului de a începe o terapie. Pulsiunile de viață tocmai au fost rostite, sunt acolo, pline de substanță, iar ele ne vor fi de mare ajutor, indiferent despre ce se va dovedi că este vorba. Dar ceea ce face din el un pacient cu totul atipic este motivul cererii de terapie: „Nu am priceput nimic despre viață. Nu înțeleg, pur și simplu, despre ce e vorba, dar știu că e vorba despre ceva.” Câtă bucurie să întâlnesc o astfel de cerere! (nu că eu aș ști ce e viața) Pentru majoritate, viața este despre reușită, care se reduce la: job, locuință proprietate personală, familie cu copil, mașină, excursii. Dar viața, nu, nu despre asta este, asta e doar o parte a ei, poate nici măcar cea mai importantă, dar cea mai substanțială în termeni de timp.
Însă cine sunt eu ca să stabilesc despre ce anume trebuie să fie viața altuia?
*
Tocmai am văzut un documentar tv înspăimântător legat de copiii tratați cu medicamente psihiatrice pentru adulți. Nu a fost o noutate, știam că fenomenul există, știam că are consecințe dezastruoase, dar nu știam că anvergura lui se referă la aproximativ 16 milioane de copii, dintre care 6 milioane în SUA, locul de unde a pornit experimentul. Căci este un experiment. Dar nu unul ordinar. Cu toate că se folosesc aceleași linii de diagnostic, ceea ce în SUA este diagnosticat ca tulburare bipolară (face parte din clasa psihozelor), în Europa este diagnosticat ca ADHD. Medicația este, invariabil, antipsihotică. Ceea ce este de-a dreptul tragic este că tratamentul începe încă de la 2 ani – 2 ani jumate. Mă întreb: cum, cum poți diagnostica un copil ca fiind psihotic încă de la doi ani? Nu înseamnă că nu există psihotici la doar 2 ani, înseamnă doar că îndrumarea părinților spre psihiatrie de la vârste atât de fragede nu este întâmplătoare.
Un copil aflat pe tratament antipsihotic de la 2-3 ani va fi, cert, un om aflat toată viața lui pe tratament. Tratament care are consecințe dezastruoase nu doar pentru că nu vindecă (și nu vindecă și pentru că nu poate vindeca ceva ce nu există), ci și pentru că efectele secundare ale acestor tratamente aplicate copiilor sunt promotoare de noi patologii: obezitate, boli cardiace, boli renale, boli tiroidiene, hipersexualitate, depresii, infertilitate (numărul băieților este de nouă ori mai mare decât cel al fetelor aflate pe tratament) etc. Așadar, pentru următorii 40 de ani – nu mai mult, căci, din documentar, reiese statistic că acești oameni nu supraviețuiesc mai mult de 40 de ani – deci pentru următorii 40 de ani, acel copil va fi un permanent pacient, care va aduce profit industriei PHARMA, pe seama plătitorilor de taxe și impozite. Care este categoria de medici susținută cu cele mai mari fonduri de către industria PHARMA? Ați ghicit: medicii psihiatri. Asta tot documentarul o spune.
Părinții nu sunt îndrumați spre psihoterapie, așa cum ar fi firesc, ci direct spre psihiatrie. Din incompetență sau datorită relațiilor neortodoxe cu industria PHARMA, aceștia diagnostichează rapid copilul cu ADHD (sau cu tulburare bipolară, ca în SUA) și îl trec pe tratament. Ceea ce este, pur și simplu, o crimă. Dar într-o lume a progresiștilor, nu contează decât două lucruri: decimarea populației și banii care se pot face pe seama celor vii.
Am văzut în cabinet vreo 20 de copii diagnosticați cu ADHD, pe care i-am putut cunoaște pe-ndelete. Dintre ei, după părerea mea, unul singur era diagnosticat corect. Dacă ceilalți au avut șansa remiterii simptomelor care făceau din ei niște bolnavi a fost pentru că acei copii nu erau sub tratament. Odată antipsihotizați, nu mai ai cum lucra în psihoterapie. Nu sunt medic psihiatru, dar am convingerea că doar incompetența sau avantajele materiale din partea producătorului de medicamente te pot face, ca medic, să diagnostichezi cu ADHD sau ca bipolar un copil atât de mic. Acești copii nu vor avea o viață de adult, nu vor avea familii, vor fi doar niște permanent abonați la serviciile de medicale, vor consuma sume enorme pe tratamente ineficiente și la 40 de ani vor părăsi această lume. Și tot din rândul lor se vor recruta și sinucigașii, ca și ucigașii. O spun medicii intervievați în documentar. Pur și simplu abominabil. Crime împotriva omenirii, deghizate sub forma grijii față de bolnav.
*
Mi-am amintit de un pacient care vorbea foarte des despre mâncărurile pe care le prepara. Viața lui interioară părea orânduită după o lege a absenței, ca și cum nu putea fi prezent în sine însuși ci, mai degrabă, prezența era o formă de absență. O lipsă de contact cu sine care-mi sugera absența mamei de lângă un copil destul de mic, dar și suficient de mare ca să se poată descurca singur. Vreme îndelungată l-am lăsat să povestească despre ce gătește și modul în care gătește, strângând ades din dinți ca să nu intervin în dezastrul gastronomic pe care-l punea în cuvinte, căci nimic din ceea ce făcea el acolo, în bucătăria lui, nu părea în regulă până la capăt. Mă tot întrebam care e rostul acelor ruperi de ritm în discursul său în care intervenea, de nicăieri, câte-o rețetă. Devenise o constantă a fiecărei ședințe. Și am tăcut, și am tăcut, negăsind un sens suficient de bun acestor revărsări gastronomice. Ingrediente care nu aveau ce căuta unele lângă celelalte, condimente adăugate fără nicio noimă prin care-mi dădea de „gustat” numai dezacorduri.
Până într-o zi în care nu am mai suportat să aud cum pune la fiert, în apă, varza tocată și ceapa și cum adaugă, la final, mărar proaspăt. Și i-am dat rețeta corectă, fără apă, subliniind faptul că mărarul se pune sub formă de inflorescență uscată sau proaspătă, nicidecum sub formă de frunze tocate. Cum a ajuns acasă, cum a gătit după rețeta mea. După câteva zile, când ne-am reîntâlnit, nu doar că și-a declarat încântarea legată de calitatea preparatului gătit, de astă dată corect, ci mi-a explicat, ca de obicei, și cum gătise un sufleu de dovlecei. Din doar două ingrediente: dovlecei și cașcaval. Moment în care am simțit nevoia irepresibilă de a interveni. I-am explicat, pe-ndelete, întreaga rețetă (cu șapte ingrediente!). La următoarea ședință mai că era în extaz, după ce gătise sufleul din nou. Nu după multă vreme, am început să observ că ceva se schimbase. Foarte discret, dar se schimbase și continua să se schimbe.
Omul meu devenise mai atent cu vestimentația. De-acum, apărea din ce în ce mai asortat. Începuse să-și cumpere haine noi, potrivite fiecare cu fiecare, așa încât, în doar trei luni, își înnoise întreaga garderobă. Parcă devenise altă persoană. Parcă se maturizase, în sfârșit. Părea într-un foarte bun contact cu sine, se privea altfel, se resimțea altfel, atitudinea îi devenise mai matură, modul în care se exprima și gândea păreau, ambele, adecvate și concordante cu sine. Și am înțeles: omul meu nu vorbise degeaba, atâta vreme, despre mâncare și despre modul inadecvat în care și-o prepara. Fusese calea lui de a-mi semnala că-i lipsește o înlocuitoare de mamă care, printr-o hrănire adecvată, putea repara ceea ce-i lipsea ca să se facă, în sfârșit, mare. O mamă care să știe să-l hrănească potrivit, o prezență care să fie resimțită drept bună și care să lege, astfel, copilul interior rămas singur prea devreme cu adultul care în viața de zi cu zi se descurca binișor cu toate. Și mi-a dat acest rol prin a mă obliga să nu mai suport mâncarea pe care și-o gătea. Modul în care, simbolic, reușisem să fiu o mamă bună fusese a-i explica pe-ndelete cum se gătește corect un preparat sau altul. Acel ceva greșit al lui îl transformasem, când acceptasem să renunț la tăcere și să-i spun ce greșește, în acel ceva bun care-i lipsea. O reparație simbolică cu efect în real. Odată ce copilașul acela se făcuse mare, știuse singur să-și cumpere haine asortate, să-și facă ținute potrivite, arătându-mi, astfel, acordul între el și sine însuși. Abia când am înțeles ce rol inconștient jucasem pe scena lui interioară prin simpla mea disponibilitate de a „prelua” hrănirea lui, am simțit, cu adevărat, că acel copilaș încurcat într-o vârstă prea mică dispăruse. La câteva luni, ne-am despărțit, cu convingerea că făcusem, împreună, o „mâncare” bună.
*
Cu toate că ceea ce spune e grav, nu mă pot abține și râd cu poftă când un pacient îmi povestește despre necazul în care un prieten de-al său a fost aruncat de către tatăl lui. Prietenul despre care e vorba bate 70 de ani, tatăl său are 96. Fost sportiv de performanță, vicecampion mondial, posesor al unor gene de calitate, omul a fost sănătos și plin de vitalitate toată viața, asumându-și un stil sportiv, care l-a conservat foarte bine. Doar că, la 96 de ani, încearcă să se sinucidă cu un pumn de somnifere. Motivul? Iubita lui de 70 de ani l-a anunțat că vrea să-l lase. Îi cer scuze pacientului meu pentru că, pur și simplu, nu mă pot opri din râs. Îi și explic că mi se pare minunat nu că omul a vrut să se sinucidă, ci că la vârsta lui iubește cu pasiune, ceea ce, desigur, este vitalitatea însăși. La care, pacientul ține să mă asigure că nu e vorba despre o iubire platonică și atâta tot, ci despre o iubire în act. Sinucigașul face sex de trei ori pe săptămână, îi scrie poezii iubitei, are program de sport două ore pe zi – exerciții care îi mențin musculature și flexibilitatea articulațiilor –, citește multă psihologie, „ca să înțeleagă ce e cu femeile”. Mărturisire care-mi amplifică râsul. Mi se pare cu totul și cu totul admirabil sinucigașul „nostru”, care-mi reconfirmă forța de neimaginat a motivației, ce transformă imposibilul în posibil. Nu sunt, aici, doar pulsiunile de viață, atât de corect echivalate de Freud cu Erosul, ci este și motivația, indiferent de sursa ei – propriul narcisism, de exemplu. Motivația poate muta munții din loc, poate dărâma și construi lumea într-o singură zi. Nimic din ce e omenește posibil nu rezistă în fața motivației. Cunosc atât de bine sentimentul!