Bărbatul intră în oraș pe la orele prânzului. Periferia îi era familiară. Era convins că nu se înșeală… Primele repere: câteva containere cu gunoaie neridicate, de când ?… Asaltate de câini maidanezi și pisici. O mulțime. Cei de la salubritate nu mai trecuseră pe-aici, temându-se, cu siguranță, de agresiunea maidanezilor care-și revendicau dreptul de proprietate asupra gunoaielor. Singurii acceptați – locatarii locuințelor insalubre, precupeții, băieții de la măcelăria din apropiere. Socializau fiindcă trebuiau să coabiteze în mod pașnic și eficient: pisicile terorizau șoarecii și șobolanii, câinii deveneau agresivi noaptea, când hărțuiau zgomotos pe ipoteticii găinari, vagabonzii fără căpătâi și prezumtivii spărgători de mașini.
Bărbatul nu stărui să rămână aici. Sărăcia îl inhiba. Prea mult trăise aproape de cei mărunți și mizerabili; în lumea din care venea și în care se refugiase cu mulți ani în urmă, în speranța unei ipotetice împliniri.
Era ornitolog. Mersese atât de departe cu pasiunea pentru știința lui, încât îi depășise reperele. Dintr-un om de știință specializat în studiul păsărilor, ajunsese un pasionat al mitologiei acestora; un mit inedit: migrația păsărilor călătoare… Migrarea – fenomen natural – nu-l interesa. Intuiția poetului Saint-John Perse: Păsările păstrează printre noi ceva din cântul Genezei, îl fascinase. Geneza – naștere; o naștere pe care nu tu ai hotărât-o. Speculând, gândise la re-naștere… Într-un spațiu în care să se simtă eliberat de legăturile care-l țintuiseră într-o lume pe care o renegase și în care, iată, se întorsese acum…
Câteva străzi, prost asfaltate, duceau către ținte de care nu-și mai amintea: Centrul metropolitan, Curtea Veche, Palatul rezidențial… Ce să aleagă ?… Orașul nu părea o metropolă și nici nu era. Palatul ?… Înainte de a traversa oceanul, începuse construcția lui. Nu era însă prea sigur că nu se înșela… Curtea Veche… Probabil, ce mai rămăsese neatins de timp și istorie în mulții ani de când el, înlăturat de la conducerea Institutului Național de Ornitologie, ajunsese un simplu slujbaș la muzeul cu același profil… Ce să cerceteze într-un muzeu ?… Tradiția ezoterică stabilise un întreg arsenal de corespondențe între păsări, culori și pulsiunile psihice. Nu-l impresionase simbolistica ingenioasă a lui Valentin F. Basile a cărui operă, Les douze clefs de la philosophie, fusese una dintre pasiunile sale în studenție. Cele patru culori principale erau reprezentate de corb, pasăre neagră, simbol al inteligenței; verdele și albastrul penajului păunului dezvoltau conotații erotice; lebăda – libidoul, dar și spiritul, prin logos; fenixul roșu sugerase francezului sublinitatea divină și nemurirea…
Profitând de o șansă ivită pe neașteptate, „zburase” peste ocean. Toronto… O familie strămutată aici din București l-a găzduit câteva zile. Nesperat de repede a primit locuință și o importantă sumă de bani, obținută, prin donații, de la românii din oraș.
„Ce vrei, totuși, să faci ? trebuie să trăiești pe picioarele tale”, l-a avertizat preotul Neculai Zamfir, cel care organizase colecta de bani.
„Sunt ornitolog, i-a mărturisit. Mă interesează mult păsările călătoare. Eu însumi mă consider o astfel de pasăre”, a glumit.
Preotul l-a privit mai întâi cu oarecare suspiciune. Înțelegând gluma, l-a prevenit:
„Aici, clima e mult mai rece ca acasă. Mă tem că păsările călătoare n-o prea agreează…”
Iluzia păsărilor călătoare i s-a transmis și lui. A rămas însă numai iluzie. La Centrul de Onitologie din oraș, i s-a oferit numai o slujbă de paznic de noapte. Nu cunoștea suficient de bine limba și nu-și putea demonstra convingător aptitudinile de cercetător într-un domeniu în care fiecare dintre noii săi colegi se considera un expert. Aproape un an de zile s-a complăcut în slujba asta mizeră. Trebuia să supraviețuiască într-un fel, dar relațiile preotului român nu l-au putut ajuta mai mult. A înțeles, în cele din urmă, că i se interzisese să slujească știința pe care o iubea și căreia dorea să-i rămână devotat și în țara străină. Nu intenționat, numai ignorându-i-se visul, involuntar…
„Dorurile noastre sunt călcate în picioare și făcute inutile”, i-a explicat cineva din comunitatea românească din oraș.
Aflase astfel că fiecare venise aici cu alte dorințe, neîmplinite însă.
„Ca și tine, ne-am crezut și noi păsări călătoare și ne-am imaginat că aici ne vom putea clădi un cuib mai cald. Iluzii, dragul meu, numai iluzii, atât. Și, dacă ne gândim bine, cuibul care ți-este hărăzit tot acasă se află…”
Nu l-a luat în serios. Păsările călătoare își îndreaptă zborul spre alte zări din instinct, nicidecum din rațiune. Ubi bene, ibi patria ! s-a consolat cu speranța împlinirii noii sale provocări…
În anii care au urmat, a făcut de toate: lucrător la sere, conducător auto la un depozit de jucării pentru copii, ospătar la un restaurant românesc, îngrijitor la spațiile verzi și din nou paznic la Centrul de Ornitologie; apoi, șomer… În felul acesta, și-a petrecut cei aproape zece ani. Familie nu avea, din țară nu primea vești, comunitatea românească din Toronto nu-l mai agrea; sau senzația era asta – de intrus. A început să-i urască pe cei care-l ajutaseră la început. Motive nu avea, dar nici nu le căuta. Îi ura pur și simplu fiindcă nu-i putea disprețui. În țara străină, se aranjaseră mai bine decât el, reușiseră să-și facă un rost. El – pasăre călătoare căreia i se refuza stabilitatea la care visase. Se simțea idiot: nu poți fi călător și sedentar în același timp.
Pentru el, gândul acesta deveni curând o permanentă sursă de suferință…
Când primăvara reveni, după o iarnă lungă și aspră, avu o revelație: undeva, dintr-o altă parte a lumii, se întorceau acasă păsările călătoare. Răsfoi febril puținele cărți de ornitologie care-i mai rămăseseră, încercând să-și explice cauza reală a acestei migrații și reveniri ciclice. Ca și în trecutul bucureștean, nu află un răspuns convingător. Știința și mitul nu asociau în mintea lui nimic credibil; nici măcar iluzia unui adevăr ipotetic. O a doua revelație: lumea de aici nu-i va oferi niciodată prea mult. Chiar și supraviețuirea devenise în mintea lui numai o șansă ipotetică. Deschise cartea lui Nietzsche și citi: Îți mai aduci aminte, Zarathustra ? Erai în mijlocul pădurii și-o pasăre țipa deasupra ta, iar tu stăteai nehotărât și neștiind ce drum s-apuci și un cadavru zăcea alături de tine… Hotărî să se întoarcă…
Decise să se îndrepte spre Curtea Veche. La început, șovăi. Cum vor reacționa vechii lui prieteni – câți vor mai fi rămas –, și oamenii de la Institut, când le va spune cine este el ?… Cei mai mulți nu l-au cunoascut, generația tânără, dar, cu siguranță, au mai rămas și dintre aceia care, la solicitarea directorului general de atunci, acceptaseră în unanimitate excluderea lui. Îi ignorase, astăzi îi iertase, dar nu uitase, chiar dorea să se revadă cu unii dintre ei. Să se spovedească, ce a realizat în țara de peste Ocean, de ce s-a întors…
Pășind pe strada prăfuită, aproape bucurându-se recunoscând asfaltul spart, iarba crescută pe carosabilul numai gropi, gunoaiele smulse de vânt din containerele improvizate, îngrămădite pe lângă garduri, încercă un sentiment de nostalgie pentru ceea ce fusese tinerețea lui, în urmă cu mulți ani. Era Curtea Veche, așa cum o cunoscuse, o iubise, dar și o părăsise, îndemnat de speranțe la care, astăzi, gândea cu ironie, cu scârbă: Prea multă vreme am trăit sălbatic printre străini sălbatici, ca să nu plâng când mă întorc! reproduse cuvintele lui Zarathustra, fixate în memoria lui. Clătină din cap, gânditor. Se întorsese în căminul său… Cu adevăruri reținute și încărcat de spranțele mărunte ale milei își petrecuse ultimii ani printre străini. Într-una din după-amiezele ploioase și reci ale metropolei de la celălalt capăt al lumii, parcurgând știrile din ziarul local, dăsuse peste câteva notații despre țara natală: politicienii dâmbovițeni își clamau dreptul de recunoaștere publică, acela de a fi deținut adevărul absolut, soluțiile absolute, punându-se reciproc în inferioritate unii pe alții. Nu înțelesese mare lucru. Se străduise s-o facă. Îl scosese din impas Zarathustra: „Ești ornitolog… Te preocupă albatroșii rătăcitori, condorii, avatarii soarelui în Cordiliera Anzilor, înaripata pasăre Rokh, pasărea celor O mie și una de nopți, inexistente în ținutul mioritic de unde vi, în schimb de gălăgioasele galinacee ai uitat. Acolo, toți cotcodăcesc; există însă măcar unul care să stea în cuib și să clocească ?…”
Își mărturisi că, înstrăinat de-atâta vreme, nu-și putea răspunde…
Cercetă strada cu amănunțime. Vechea casă în care se născuse nu mai exista. De altfel, nu i-ar fi fost de niciun ajutor, o vânduse înainte de a emigra. Recunoscu locul după ce mai rămăsese din grădina de altădată, câțiva salcâmi sălbatici, înrădăcinați pe coasta prăbușită a unui vad de apă uscat. Își aminti: cu spini de temut și flori de culoarea laptelui și a sângelui. Nu îngăduiau cuibărirea niciunei păsări între ramurile lui. Iar el adora păsările…
Rătăci ore în șir prin cartierul sărac în care copilărise, bucurându-se de prezența porumbeilor, vrăbiilor, când și când a unui cuc singuratic. Le datora pasiunea lui pentru ornitologie. Când familiarele zburătoare nu-i mai stârniseră curiozitatea, fusese ispitit de păsările călătoare. De ce migrau ?… Explicația clasică fusese ignorată. Inventase propriile argumente, ceva între realitate și mit – fără cap și fără coadă, i se replicase.
„Într-o altă existență, probabil eu însumi am fost o pasăre călătoare”, obișnuia să spună.
Fusese luat în râs. Plecarea de la Institut și, imediat, de la Muzeul de Ornitologie, s-a dovedit soluția potrivită. Un an după aceea, devenise, metaforic, el însuși pasăre călătoare. Vânduse tot și călătorise spre orizonturi promițătoare…
Se simțea copleșit de o senzație de neliniște și nostalgie. Dar, la apropiera apusului, agitația îl cuprinse, iexplicabil. Plăti la un hotel cazarea pentru o singură noapte și reveni în stradă. Cumpără câteva mere de la o tarabă cu fructe:
„Aceste delicioase fructe mi-au lipsit aproape zece ani, se mărturisi tarabagiului. Merele de-acasă… De unde le procurați ?… Probabil, din Ilfov… Sau din Argeș ?… Poate din Dobrogea… Le-am dus dorul… Acolo, de unde vin, fructele arătau bine, dar le lipsea dulceața și aroma celor ale noastre… Eh, merele de-acasă !…”
Omul îl privește confuz. Nu e preocupat de unde vine bărbatul care i se spovedise fără un motiv oarecare.
„Nu sunt mere de la noi, spune sec. Vin din Polonia… Astea… La sfârșitul săptămânii, vindem fructe din Grecia… Și pepeni, dacă vă interesează… La turci, s-au copt mai devreme…”
Bărbatul reflectează. E primăvară, cum să te gândești la pepeni românești acum !… Nu spune nimic, plătește și pleacă…
Ocolește părculețul de care, astăzi, nu-și mai aduce aminte să fi existat înainte de plecarea lui în lumea despre care își făcuse atâtea iluzii. Trăise sentimentul ciudat că Curtea Veche rămăsese neschimbată și totuși nimic familiar nu-i alimenta astăzi așteptările. Fără să fie aglomerate, străduțele din cartier erau animate de o mulțime pestriță, tineri și vârstnici și, alături, căței de rasă plimbați în lesă și maidanezi speriați, care păreau că cerșesc prietenia micuțelor patrupede mai norocoase… Se simțea singur, dezorientat. Un cerșetor fără o mână îi ceru un leu să-și cumpere pâine. Îi oferi un măr și se îndepărtă…
La marginea cartierului, bărbatul pătrunse într-un mic platou înconjurat de arbori. Evident, nu-l recunoscu. Probabil, cândva fusese un mic parc sau grădina unui bucureștean care, ca și el, se înstrăinase. O băncuță din lemn scorojit îi oferi prilejul să se așeze și să-și mai tragă sufletul. După asta, are să se întoarcă la hotel pentru o noapte albă, în care va medita ce avea să facă în zilele următoare.
Pe spate, sprijinit de speteaza băncuței, bărbaul se lăsă în voia gândurilor. Nu înțelege de ce s-a întors, din moment ce aici nu-l mai așteaptă nimeni. Dintr-un reflex specific păsărilor călătoare, de revenire la obârșie, își oferă o explicație. În mod vag, se așteptase să regăsească ceva din ce lăsase în urmă, fără să conștientizeze precis ce anume. Familie nu avea, pe foștii colegi și puținii prieteni îi uitase. Începând de a doua zi, va căuta în loc de muncă și va închiria o garsonieră, răsfoind mica publicitate a uni ziar local. Important era că ajunsese acasă. Nu-i lipseau speranțele…
Fu trezit din reverie de strigăt de pasăre. Ridică privirile. Două berze se agitau în jurul unui stâlp din beton, aflat în marginea lizierei. Întoarcerea berzelor, tresări. Sosise, cu adevărat, primăvara. Dar de ce se agită păsările ?… Într-un târziu găsi răspunsul potrivit: întoarse de pe meleaguri străine, după o lungă călătorie, păsările își căutau vechiul cuib. Aflaseră numai o mână de vreascuri , ce supraviețuiseră iernii precedente, dar inutile… Trupul bărbatului fu străbătut de fiori. Bietele păsări călătoare!… Instinctul le condusese aici… Pe bărbat – iluziile. Dacă vor mai putea, o vor lua de la capăt… Și el, și păsările…