După ce încheie Arca lui Noe în primăvara lui 1983, Nicolae Manolescu face o pauză în materie de proiecte de anvergură. Își continuă cronicile din România literară și „temele” transferate din Steaua în alte reviste, își vede de cursurile de la Universitate, dar nu mai lucrează câțiva ani la o carte anume, la vreun subiect amplu.
Între timp, tensiunile politice din viața literară cresc.
În toamna lui 1983, când Cenaclului de Luni i se interzice să continue, încearcă să deblocheze situația. Cere o audiență la Centrul Universitar București care tutela Casa Studenților și „activitățile” de acolo, inclusiv Cenaclul. Înțelege că n-are cum să întoarcă o decizie deja luată, dar dezacordul lui și, prin el, al nostru fusese exprimat.
Tot în acei ani îl susține moral pe Dorin Tudoran, pe tot parcursul dizidenței sale. Contribuie la transmiterea de informații și texte de protest în străinătate. Nu-și părăsește prietenul nici în perioada de grevă a foamei din primăvara lui 1985, 25 aprilie-6 iunie, și-l însoțește la aeroport la plecarea în exil, pe 24 iulie, știind că Securitatea, poliția politică a regimului, supraveghează și consemnează.
(Îmi luasem și eu rămas-bun de la D.T. în acea zi, pe Șoseaua Ștefan cel Mare, pe trotuarul din fața blocului în care locuia mama lui. Ne împrietenisem după ce mă ajutase să debutez în 1980 cu câteva poeme în Luceafărul, unde era atunci redactor. În anii următori ne-am întâlnit în oraș, l-am vizitat și acasă și-a venit și el la noi împreună cu soția lui, Cora, în martie 1985, la aniversarea zilelor noastre de naștere, a Simonei și-a mea, consecutive. O dată ne-am intersectat în fața Librăriei Eminescu de lângă Universitate, când, ca să mă protejeze, nu s-a oprit din mers, a trecut pe lângă mine, șoptindu-mi că e urmărit. Cu alte prilejuri, am ignorat amândoi „monitorizarea”, știind că Dorin era permanent supravegheat în anii săi de dizidență. Am păstrat legătura și când intrase în greva foamei, și după ce li se eliberaseră pașapoarte, lui și familiei, și urmau să se exileze. Eram pe-atunci doar un tânăr poet și critic, deci mai „vulnerabil”, așa că m-a sfătuit să nu-i conduc și eu la aeroport pe el, pe Cora și pe fiica lor, Alexandra, pe-atunci mititică: era evident că Securitatea ar fi considerat gestul o gravă sfidare, și, dacă Manolescu, prezent la aeroport, n-a fost pedepsit pentru asta, autoritățile s-ar fi putut „răzbuna” pe un junior prea îndrăzneț. Așa am ajuns să ne luăm rămas-bun pe Ștefan cel Mare, când Dorin venise să-și îmbrățișeze mama înainte de plecarea spre necunoscut…)
De-a lungul anilor ’80, presiunea regimului asupra scriitorilor și-a artiștilor independenți a crescut abrupt, provocând contra-reacții tot mai îndârjite, ca-ntr-un „război de gherilă” pe care intelectualitatea nealiniată l-a purtat înfruntând mari riscuri, deși nu avea la dispoziție decât „arme” simbolice: specularea indeciziilor și a verigilor slabe ale sistemului; miza în continuare pe valoarea estetică și pe repertoriile subversive pe care supraveghetorii ideologici s-au temut să le cenzureze, nu cumva să provoace daune și mai mari, proteste, scandaluri, ecouri în străinătate; solidaritatea morală tradusă într-un splendid „spirit de corp”, cu atât mai meritoriu cu cât era vorba despre categorii profesionale orgolioase, despre colegi aflați în competiții acerbe pentru recunoaștere și pentru ascensiunea în ierarhiile artistice ale momentului.
Un întreg fundal de epocă foarte complicat, care ar merita reconstituit în toate detaliile sale, câte mai pot fi „dezgropate” prin operațiuni de „arheologie” culturală și mai ales prin investigații de „istorie orală”, căci există – încă! – martori care-și pot aminti, pot explica, pot oferi cheile corecte de interpretare. Nicolae Manolescu fiind atunci unul dintre protagoniști, dintre cei mai curajoși.
Totuși nu se scurg ani mulți până la cartea următoare. Intrat în etapa sintezelor panoramice, Manolescu trece de la o specie la un gen: Despre poezie (Editura Cartea Românească, 1987). De fapt – de la proză la mai nobila colegă versificatoare. Deși se ocupase în Arca lui Noe doar de roman, menționase nuvelistica unora sau altora și se și referise la textele scurte ale multor autori mai vechi ori mai noi în articole, în cronici, în „teme” sau „profiluri” micromonografice, de la cele din Lecturi infidele la prefețe ale unor ediții și-n alte formule. Romanul a avut de la început tendința de a „înghiți” întregul teritoriul al epicii, de a-l reprezenta preponderent, „marginalizându-și” suratele mai vârstnice și mai concentrate, schița, povestirea și nuvela. Eseu despre romanul românesc (subtitlul), Arca lui Noe rămâne sinteza manolesciană consacrată genului prozei.
Despre poezie n-a mai fost o trilogie. Operațiunea se consumă într-un singur volum, un pic mai suplu decât fiecare dintre cele trei ale Arcei… Poate că mai puțin răbdător în vremuri tot mai tensionate politic, dacă nu cumva poezia nu-l va fi stimulat la fel de mult ca romanul, Manolescu dă o carte foarte interesantă, la nivelul de inteligență critică și de excelență stilistică la care ajunsese la maturitate, însă vizibil mai grăbit scrisă, mai „expediată”.
Tot o panoramă cu două dimensiuni esențiale, una teoretică și alta cronologică, incompatibile doar… teoretic, autorul neurmărind parcurgerea sistematică a materiei istorico-literare, ci construcția unei tipologii operaționale în explorarea și evaluarea evoluțiilor locale din ultimele două secole, mai ales din cel de-al XX-lea, în cazul poeziei. Analizele – pe eșantioane reprezentative, autori și texte relevante categorial.
Sunt – însă – și diferențe mari între Arcă… și Despre poezie.
Prima avusese un criteriu clar și puternic de organizare: formula narativă identificată în termenii teoriilor de autoritate (Booth, Genette…). Criticul nu-și pune problema definirii romanului ori a prozei. Primele două capitole, Doricul, ionicul și corinticul și Arta de a începe romanul românesc, oferă o punere în temă teoretică și o imagine a „preistoriei” speciei în orizont local: tipologia – derivată din naratologie, cu altoiul metaforic de inspirație thibaudetiană; iar istoria „pionieratelor” autohtone clarifică traseul de constituire a structurilor romanești și a conștiinței auctoriale, încât să fie limpede când și cum s-au făcut pașii către Mara lui Slavici, primul nostru roman „solid”. După care urmează, tom după tom, analize extinse asupra celor mai reprezentative titluri dorice, ionice și corintice românești.
În schimb, cartea a doua se deschide chiar cu o încercare de definire a „genului liric”, într-o jumătate din ansamblu, primă secțiune din doar două: Ce este poezia (aproape 100 de pagini din totalul de circa 240, inclusiv cele 6-7 ale Postfeței). Domeniul e mai dificil, presupune limbaje mai „încifrate”, succesiuni de „coduri” individuale, autor cu autor, și colective, ale epocilor literare și ale anumitor grupuri, „școli”, „direcții”. Drept urmare, se impune o reflecție teoretizantă mai amplă și la un nivel mai abstract decât în cazul prozei, care este – sau pare… – mai „imediată”, mai realist-consemnativă. Pentru ca partea a doua, Câte feluri de poezie există (doar cu circa 30 de pagini mai lungă decât prima), să vină la concret, examinând contribuțiile principalilor poeți români ai secolelor XIX-XX în secvențe scurte, incomparabile cu interpretările ample și minuțioase din Arcă…
Probabil scrisă în 1986 spre 1987 (apărută tot primăvara: „Bun de tipar: 4.03.1987”, p. 248 – la exact 10 ani de la cel mai mare cutremur înregistrat în România în ultimele secole!), cartea era a doua pe care Nicolae Manolescu o consacra genului, după Metamorfozele poeziei din 1968. Distanța în timp – două decenii; între formule și viziuni – mult mai mare: sigur că autorul nostru ajunsese la altă vârstă intelectuală și profesională, însă – în plus – eseul din 1987 profită și de deschiderile și emancipările perioadei, de lecturile teoretice internaționale foarte variate care deveniseră accesibile după „liberalizarea” de la mijlocul anilor ’60. În consecință, Despre poezie urcă la nivele considerabil mai înalte de investigație. Deși în cartea din 1987 nu e evidentă raportarea la cea din 1968, autorul era conștient de progres, după cum mi-a mărturisit după alte două decenii și-un pic, în convorbirea inclusă în volumul Nicolae Manolescu 70 (în 1968, când apăruseră Metamorfozele…, avea aproape 29 de ani; în 1986-1987, când scrie și publică Despre poezie, are 46-47): „Poezia… Am făcut un seminar special, un opțional pe poezie. Mi-au venit niște idei… Nu-mi mai plăcea ce scrisesem în ’68 în Metamorfoze…, mi se părea că e simpluț, și atunci am zis: «Hai să o mai complic un pic!»” (p. 56). Adevăr pe care nu-l anulează autoironia continuată și după ce i-am replicat în același registru: „[Eu:] – Și ați complicat-o cam tare…/ [El:] – Nu mă face, că o mai scriu o dată și o simplific la loc! Așa se întâmplă…” (Ibid.). Și-și asumă la un moment dat modificarea importantă de perspectivă: „Despre poezie vrea să fie nu o replică, dar o reluare la alt nivel și în alt registru a Metamorfozelor…” (p. 71).
Pe de altă parte, spuneam că e evidentă o anume grabă de a „bifa” subiectul. Manolescu citează numeroși poeticieni, însă îi comentează succint, nu dezvoltă, elaborările mai sofisticate nu-l atrag. De altfel, considera că „am avut întotdeauna o înclinație mai degrabă către sistematizare decât către teoria abstractă: totdeauna am simțit nevoia să sistematizez” (p. 55). Glossează dezinvolt, face distincții interesante, lansează ipoteze, încearcă să identifice concepte ordonatoare precum „criteriul poeticului”, metaforele „topice” și „atopice” etc., cu o multitudine de surse bibliografice la care recurge în stilul său, făcând referiri iuți, alegând câte ceva de ici și de colo, stabilind legături și teleportându-se ca prin farmec către următoarele speculații, de parcă ar fi un prestigiditator. Dar nici conceptualizarea etapelor istorice ale genului nu mai are claritatea triadei aplicate evoluției romanului, nici comentariile autor-cu-autor nu mai sunt la fel de convingătoare. De notat aici că lui Manolescu i s-au mai reproșat și lejeritatea, și graba, „patinajul” la suprafața lucrurilor, trecerea rapidă la subiecte mai interesante decât cele care, deja bifate, începeau să i se pară plictisitoare. Rămâne întrebarea dacă au fost defecte sau – dimpotrivă! – calități ale sale, căci scriitura manolesciană a fost și va rămâne atrăgătoare și prin „conținuturi”, prin idei, interpretări, viziune, prin ceea ce constituie „contribuții critice”, dar și prin stilul atât de personal, sclipitor prin inteligență și prin expresivitate, bogat lexical și-n același timp fluent, de-o remarcabilă alertețe, cu un pasionant ritm al frazelor, mereu „grăbite” de iuțeala gândirii și-a asociațiilor, cuceritoare la lectură. Bașca umorul, ironia și autoironia la care recurge din când în când, uneori din abundență, ca-n ciclul Temelor și-n atâtea alte locuri.
Așa și-n Despre poezie, carte suprasaturată de notații pe marginea lecturilor din poeticieni internaționali și din critici și teoreticieni autohtoni, într-un iureș încântător, uneori chiar bulversant, de referințe la autori și titluri, de pe urma cărora rămân dileme privitoare la dificultățile limbajului poetic, nu certitudini conceptuale. Formularea glumeață de la finalul primei părți e și adevărată, criticul simțindu-se ajuns „La capătul acestor considerații cam întortocheate, și pentru dificultatea cărora n-am decât scuza că nu toate lucrurile se pot exprima simplu” (p. 108). Va porni apoi, în secțiunea secundă, Câte feluri de poezie există, de la falsa opoziție dintre poezia „tradițională” și cea „modernă” (autorul însuși punându-le între ghilimele – p. 113 ș.a.), în locul celei dintre romantism și modernitate. Mereu interesant prin observațiile asupra evoluțiilor de limbaj poetic, va continua să fie și oscilant, cea mai frapantă fiind indecizia față de trecerea de la neomodernism la postmodernism.
Motivul e concentrarea asupra unei singure trăsături a celui din urmă: intertextualitatea (p. 221 sq.), „dorința de înglobare a trecutului” (p. 223), încât „tradiția este recuperată și integrată în bloc”, căci „Postmodernii au totdeauna ceva de împărtășit cu înaintașii lor” (p. 224). În rest, Manolescu consideră că „poezia postmodernă își împrumută criteriul poeticului din aceea modernă” (Ibid.), fără să ia în considerare diferențele de viziune asupra lumii și asupra limbajului, definitorii pentru perspective auctoriale clar distincte. Însă doar intertextualitate găsești și la unii dintre moderni sau mult mai în urmă, încă de la începuturile care reluau vechile mitologii! Absolutizând trăsătura recuperatoare, Manolescu ajunge să nege „ruptura” majoră dintre generația neomodernistă, care încheie un ciclu cultural, și cea care-l deschide pe următorul: „Privind astfel fenomenul postmodern, nu pot accepta ideea, care circulă mai ales în articolele criticilor tineri de astăzi, că linia de demarcație între modernitate și postmodernitate desparte, în poezia românească, generația 80 de generația 60. Chiar dacă generația 60 n-a folosit niciodată termenul, ceea ce indică doar faptul că ea n-a avut conștiința că aparține epocii postmoderne, spre deosebire de generația 80, care o are, și încă în mod acut, contribuția celei dintâi la postmodernitate este considerabilă” (Ibid.), cu exemplul „atitudinii recuperatoare” din Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu – care, deși se bazează, da!, pe revizitări intertextuale, o face din perspectiva „eului” auctorial tipic modernist, abstract ș.a.m.d.
(Pe parcurs, criticul preia și secvența în care-i pusesem în contrast pe Geo Dumitrescu și Matei Vișniec ca „poeți ai lunii” în cartea pe care o scrisesem în 1984-1985 și care nu-mi fusese publicată – v. Despre poezie, p. 221-224. Avea să apară abia în 2005, sub titlul Flashback 1985. Începuturile „noii poezii”. În 1985-1986 le oferisem spre lectură copii dactilografiate lui Manolescu, lui Eugen Simion și lui Mircea Martin, dintre criticii care întâmpinaseră comprehensiv generația noastră literară, lui Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu și Alexandru Mușina, dintre colegi, poate și altora, dar într-un cerc totuși restrâns. Manolescu avea să mă citeze în Despre poezie, mod de a-mi susține cartea care-mi era blocată de aproape doi ani. Detalii – în prefața la Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, 2000, reluată în 2002 și 2012, unde inclusesem comparația Dumitrescu-Vișniec.)
Criticul admisese că nu opera cu un concept clar: „În momentul de față, confuzia continuă să fie destul de mare în privința postmodernismului și există cam tot atâtea păreri câte capete și-au pus la contribuție materia cenușie. Să mai spun că postmodernismul este definit, în aceste condiții, într-un mod absolut contradictoriu și că uneori aceleași argumente servesc la concluzii opuse? Nu mă simt în stare să discut problema în ansamblul ei și nici exhaustiv” (p. 220). Chiar dacă alții o discutau deja, ideea neclarităților într-o perioadă în care conceptul, teoretizat de mai demult pe alte meridiane, abia-și începuse cariera la noi, e acceptabilă. În prima parte a lui 1987, apărea și numărul despre Postmodernism al Caietelor critice, datat 1-2/ 1986, prima dezbatere amplă asupra termenului, simultană cu finalizarea cărții lui Manolescu Despre poezie, scrisă și publicată și ea un pic „prea devreme”. Pățanie oarecum similară celei din Arca lui Noe, unde, înainte ca același termen să intre în circulație în „mainstream”-ul nostru critico-teoretic, Nicolae Manolescu simțise nevoia să inventeze o clasă nouă, „corinticul”, pentru experimentele de după modernismul psihologizant, fără să aibă o perspectivă îndeajuns de clară pentru a conceptualiza acoperitor. După doar câțiva ani, când a scris Despre poezie, se vorbea intens la noi despre postmodernism, dar Manolescu nu-i vedea încă limpede contururile, între altele și din cauză că opera și cu distincția dintre modernism și avangardă, mai încurcându-se și cu „tradiționalismul” interbelic. Abia când, după alte aproape două decenii, se mobilizează și-și duce la capăt Istoria critică… (2008), va reorganiza întregul tablou, preluând atât teza mea din Recapitularea modernității (teza „reunificării” din… teza mea de doctorat susținută în 1999, publicată în 2000, reluată în 2012), cât și conceptul de „neomodernism” pe care-l propusesem pentru literatura post-proletcultistă, rulat în diverse ocazii după 1990 și folosit în aceeași Recapitulare…
De urmărit și modul în care Manolescu se raportează în acei ani la noul „postmodernism” în articolele prin care întâmpină cărțile colegilor mei de generație. Polemizează – de pildă – chiar în pagina sa de cronicar al României literare cu Alexandru Mușina, care, orgolios și resentimentar față de „rivalii” săi literari, se pusese de-a curmezișul, într-un articol publicat în Astra brașoveană, propunând ca alternativă propria sa inovație terminologică, „antropocentrismul”.
Încă două mostre de umor critic, una de la start, cealaltă de la finiș:
Drept motto al primei părți din Despre poezie, Manolescu propune nemuritoarea revelație a dlui Jourdain: vorbind banalități cotidiene, face proză! Plasată în fruntea unui eseu despre genul literar rival, considerat în mod tradițional drept „cel mai înalt”, replica molièrescă primește un delicios strat suplimentar de ironie la adresa situațiunii și – deci – și de autoironie auctorială.
Iar la final, după ce se arătase și pe parcurs glumeț, la tot pasul: „Acestea fiind zise, îmi rămâne să sper că cititorul va ierta tehnicismul eseului meu care nu e altceva decât dorința de a fi precis, concis și limpede” (p. 245). Nu-i deloc obligatoriu să-l credem pe cuvânt. Cum să fii „precis” etc. când scrii despre poezie? N-ai altă șansă decât să încerci chiar o Despre poezie în care să gândești cu voce tare, asumându-ți dificultatea sau imposibilitatea de a fi „precis, concis și limpede” în fața unui gen atât de dificil, atât de neclar, misterios și când joacă „înalt”, și când se-nfățișează „plebeu”, ca-n postmodernitate și-n alte vremuri demult apuse…