„Dacă am avea pe cine să ne poată duce, am merge încotro ar trebui să mergem. Dar, fiindcă la noi toți comandă și nimeni n-ascultă – căci nu s-au născut încă nici cine să știe comanda, nici cine să știe asculta – mergem și noi cum merg toate în natură, subt imperiul necesității, mergem încotro o vrea Cel-de-sus – Dumnezeu adică“ (Morală și educație, 1910).
L-am mărturisit pe Caragiale începând din 1967; în teatru, la televiziune, la radio și în film. În țară și în străinătate (1983-2025) am ținut cursuri și ateliere de creație destăinuind universul caragialian. Am înscenat Năpasta la Piatra Neamț – 1970 și București 1974, am regizat o versiune în platoul TVR-1976 și apoi am scris un scenariu și am făptuit filmul Năpasta – 1982. Am lucrat la Teatrul Radiofonic în 1976, O noapte furtunoasă iar, în 1979, pe scena de la Majestic a Teatrului Giulești, același text, la 100 de ani de la premiera absolută. În 1977, am debutat în cinematografie, scenariu și regie, cu filmul Înainte de tăcere după nuvela În vreme de război. Apoi, în 1982, o nouă versiune a Nopții furtunoase, pe scena Teatrului de Artă din Moscova. În Islanda, la Reykjavik, în toamna lui 1989, la teatrul Lindarbae, am pus în scenă, într-o excelentă traducere, D-ale carnavalului.
Pe scena mare a Teatrului Național Mihai Eminescu din Chișinău, în 2018, am realizat în premieră scenariul teatral Carnavalul, iar, în 2022, la Teatrul Național Radiofonic, am scris și regizat un serial în trei episoade, Carnavalul, in memoriam marelui actor George Constantin.
Nocturnele lu’ Leonida, o primă versiune radiofonică în 2012 și un spectacol cu același pamflet scenic caragialesc, în 2021, la Teatrul Dramaturgilor Români.
Am publicat în 2022, la editura Academiei Române, volumul Caragiale vizionarul.
Ispita Caragiale m-a călăuzit și am scris, în 2025, versiunea finală a unei fantezii filmice cu măști, tăceri si idealuri: Delir …
Râsul care plânge… Mărturie testamentară? Poate…
Opera lui Caragiale tăinuiește infinite versiuni și viziuni de interpretare valide și capabile să vorbească prezentului despre trecutul încețoșat și viitorul nesigur. Alături de marii satirici ai lumii, spirite caustice, incisive în explorarea nimicniciei umane, autorul „cel mai fluierat”– cum îi plăcea să se numească – este viu, contemporan și prin densitatea conceptuală a operei universal.
Hulit și aplaudat, contestat și aclamat, neînțeles decât în parte, întotdeauna sursa unor polemici aprinse, acest titan al literaturii române și-a încifrat întreaga operă într-o complexă ambiguitate de semnificații. Dincolo de întâmplări și fapte, dincolo de cuvinte și situații, Caragiale naște cea mai burlesc-violentă-tragic-absurdă dintre creațiile literare românești. În spatele atâtor „uși închise”, trucate cu efecte de vodevil și farsă, sălășluiește enigma acestui univers vizionar-tulburător. Câteva dintre lucrările sale pot înlesni descifrarea acestui inedit tratat histrionico-filozofic de abulie existențială. Monologul 1 Aprilie, Moșii (tablă de materii), Inspecțiune și Grand-Hotel Victoria Română sunt opere, coduri de descifrare și înțelegere a acestui complex și misterios, incitant și inedit delir caragialesc.
Republică, Reacțiune, Libertate, Democrație, Revoluție, Popor suveran, Progres, Țărișoara mea – România, (lacrimi, aplauze, huiduieli): iată cuvintele profetice ce întrețin vertijul destinului caragialesc. Eroii caragialieni se hrănesc obsesiv din fandaxii și normalitate de carnaval.
Marile adevăruri, idealurile revoluționare au murit, și-au pierdut de mult sensul în această debandadă generală curat-constituțională, în care ai noștri, poporul, trăiesc cu devoțiune adulterul existențial și suferința burlescă.
Națiunea a devenit o chestiune arzătoare la ordinea zilei, ca în de neuitatul 11 februarie, când chiolhanul patrioților s-a întins până în noapte târziu. Da, politica-pălăvrăgeală e ideologie degradată a unei existențe maculată, cu fardul măștilor mereu reînnoit…
Se strigă, se urlă, se aclamă: „Dumnezeul nostru este poporul! Box populi, box dei”, aplauze, frenezie, îmbrânceli… Blesteme: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm”.
Trădăm râzând, râdem trădând… Râs care plânge…
Piesele lui Caragiale sunt vertebrele care întăresc un corp spiritual deschis semnificațiilor profunde spre universalitate. Taine și clișee proprii existenței de consum.
Scriitorul notifică societatea asemenea unui teatru, unde: „Piesa nu se mai știe de mult și deloc, o cârcăleală ca vai de capul ei și al nostru al privitorilor; tragedia, te face să râzi; comedia, să plângi? Dar cum poate merge un așa teatru? Cu decor, cu mult decor, cu strălucit decor și cu tobă mare. Orbești ochii, asurzești urechile, ca să nu mai încapă pretenții de înțeles”.
Esențial în tulburătoarea satiră caragialiană este sterilizarea conștiinței, pervertirea prin degradare a unui întreg univers uman ce se angajează disperat din te miri ce într-o aprigă dispută pentru drepturi și libertăți, pe care, de fapt, nici nu le cunosc, nici nu le doresc cu adevărat, și nici nu le merită. Ce să facă cu libertatea această lume abulică, hilară, inconștientă și avidă de senzații tari?! În acest context lipsit de orice statut uman, demn, etic, moral, libertatea e un pericol… Satisfacere trâmbițată a idealurilor de serie, ciclice, delirante veselii, improvizații patriotarde, în jurul Statuei libertății din Ploiești…
Lumea aceasta se aruncă iritată până în străfunduri într-o înspăimântătoare dispută, inutilă în semnificații, dar bestială în manifestare, pentru a câștiga și stăpâni Marele Nimic. Adevărul nu mai e adevăr… e doar unealtă, surogat de ademenire alor noștrii (sic!), întru înregimentare dogmatică. Acest activism permanent creează o stare delirantă proprie lumii lui Caragiale. Politica reprezintă mereu pentru eroii caragialieni un spațiu vital monstruos, hilar, dar tentant și propice falsului. Și ei, eroii, cred și vor, și plâng, și râd, și dă-i și luptă, și luptă… Ei știu că fără politică nu poți fi și patriot, și român; și independent, și partinic; și prost, și șmecher; și pro, și contra; și farseur, și gogoman… Năuciți de frisonul erotic ce-i stăpânește, revoluționari de ocazie, încadrați la jertfe patriotice, capabili de orice, se implică cu toată ființa lor în mascarada politică pe care o provoacă și o interpretează cu deosebită devoțiune, până la fanatism. Agresivitatea și lașitatea, demagogia, delațiunea, imbecilitatea uneori candidă, alteori feroce sunt surse vitale, care antrenează cortegiul caragialesc. Crâncena și burlesca bătălie politică, hărțuiala tragicomică purtată curat democratic în numele Patriei și al Poporului, izbucnește fie pentru o scrisorică banală de amor ce revoluționează dintr-odată un oraș întreg, ba poate alerta până și Comitetul Central – fie pentru numărul 9 scris
de-a-ndoaselea pe poarta incoruptibilului cetățean și patriot verificat, Dumitrache, atacat mișelește în onoarea lui de familist, fie de împușcăturile mitocănești ale ipistatului Ipingescu în noaptea de Lăsata secului. Ei, da – lumea aceasta e teribilă – monșer. Orice este posibil. Politica e stindard de plăceri și interese… În orice condiții, înainte sau după păruiala de la întrunirea electorală, în timpul coșmarului patriotic a pensionarului militant Leonida, în goana nebună de pe schelele chiristigiei, sau în timpul linșajului erotic-buf din sinistra noapte de carnaval – fanatismul politic – triumfă. Vorba aceea: „Vivat națiune, halal să-ți fie!”…
Analiza lui Caragiale înfioară. De ce oare această lume e stăpânită de demonul mistificării totale și iremediabile! De ce?! Interogația are reverberații multiple. Într-un univers uman debusolat, lipsit de atributele esențiale ale umanității, stăpânit de Incultură și Nimicnicie, poate ultima scăpare posibilă este trăirea paroxistică a aberației. De ce? Pentru ce? Chinuitoare întrebări. Pentru că cel care conduce într-un fel nebunia aceasta macabră, care se impune autoritar în tot și în toate, omul centrului, cu certificatul lui de carieră revoluționară consfințită din tată în fiu nu este altcineva decât Un Dandanache, simbol enorm și monstruos al delirului politic pe care această lume în criză „teribilă” îl merită pe deplin.
El însuși delir, neliniștitor în imbecilitatea sa agresivă, malformație a conștiinței, alesul Agamiță este sigur una dintre cheile posibile ale interpretării operei caragialiene, un avertisment tulburător adresat națiunii.
Și totuși, ne întrebăm de ce mereu acest prototip câștigă alegerile? Pentru că în această lume mistificarea este legalizată și totul e permis!
Și eu sunt român! – iată strigătul disperării!
A fi cuprins de Ispita Caragiale înseamnă a ajunge din nou la esența tăinuită în operă. Caragiale, cu petreceri lăutărești, cu mici și bere nu mai are astăzi vitalitate artistică… Fiind normalitate cotidiană. Nu mai atacă deriziunea malignă care ne trăiește și conjugă victorios ticăloșia cu prostia, legitimând lașitatea.
Noaptea furtunoasă este un pamflet profund prin semnificație despre o existență abulică torturată de erotism, politică și bășcălie.
Să nu uităm că respectabilul jupân Dumitrache este fiert de două săptămâni de zile de bagabontul întâlnit la Iunion. Deci, spectacolul trebuie să înceapă cu această atmosferă tensionată, când totul și-a ieșit din matcă. Dumitrache suferă și chinul său este real, neputincios și feroce, în același timp starea lui poate naște în orice moment reacții violente, Veta se frământă disperată, maltratată de soț și de amant, neînțelegând nimic din tot ceea ce se întâmplă. Chiriac, jignit, turbat de furie „se plimbă de colo până colo prin curte”. Casa întreagă e un vacarm. Reproșurile și injuriile se amestecă cu patimile și totul crește monstruos pe o firavă bănuială. Noaptea joacă la Caragiale un rol esențial, startul unui coșmar. Instinctele se dilată excitate la maximum. Oamenii scot la iveală în orele târzii neliniștitoare porniri contradictorii. Totul se înscrie în tulburătoarea deviză: „Simț enorm și văd monstruos”.
Nu există caractere, nu există identități, nu există tipuri – ci esențe umane, agonizând într-o mascaradă nocturnă. Caragiale, cu sarcasm și duioșie caustică descrie măștile nude ce comentează existența, lipsite, bineînțeles, de atributele reale ale acesteia. Adunate într-o cameră de mahala, invadată pentru totdeauna de noroiul ce se revarsă din maidanul lui Bursuc și străzile Catilina și Marcu Aoleriu, aceste ființe se devorează într-o ciclică disperare inconștientă. Nu întâmplător acțiunea se desfășoară noaptea. O noapte ploioasă, de septembrie, când totul miroase a mucegai, a stătut, când umezeala a uniformizat culorile, când iritate de îndelungate ceasuri de așteptare nătângă, instinctele cele mai josnice năvălesc devastator. O stare de somnolență, de slăbiciune neputincioasă, metamorfozată în ferocitate, domină atmosfera acestei prelungite agonii, în care tragedia te face să râzi, comedia să plângi.
Oamenii sunt singurele accente ale acestei pustietăți. Amorul și Politica, înfrățite, stăpânesc această lume caricaturală.
Nu mai asistăm la farandola spumoasă, elegantă, la cadrilul înțepat și cu fasoane, ci urmărim o cumplită întâmplare de mahala, unde oamenii se zbat în măruntaiele politicii, în fustele și în furourile clevetirilor și bârfelor de gang, în noroiul și în maldărul de resturi de ziare aruncate peste tot – ziare care seamănă unul cu altul până la exasperare. Totul devine în această lume de margine, cu pretenții de „onorabilitate“, cu lustru de centiron și mundir cu epoleți, în această existență zbuciumată la nivel glandular, isterizată și pusă pe scandal, totul devine infestare cu demagogie.
Acest Caragiale nu-și mai scuză, nu-și mai iartă personajele, nu-și mai mângâie cu un surâs dulce și condescendent eroii, ci îi lasă goi, diformi, păroși, urduroși, condamnându-i cu cruzime. Săriturile de la trapezul existenței sunt dificile… Râsul, aici, îngheață pe buze.
În Noaptea furtunoasă, oribila tragedie a mistificării, amorul feroce e o râie a instinctelor ce se întinde asupra întregii ființe, desfigurând-o. Politica e locul de maltratare a gândului, jalnica arenă de circ ce derutează și neliniștește întreaga lume. Între Jupân Dumitrache și Chiriac nu există nicio diferență. Același individ, aceeași expresie, aceleași tentații. În acest context, Veta nu optează prin pasiune pentru unul din ei, ci balansează într-o inconștiență hilară, mânată de senzualitate, înscriindu-se absurd, cu trăiri inexistente, în această năclăială generală. Identitatea lipsind, totul se reduce la uniformizare. Zița surescitată se aruncă cu disperare într-o jalnică aventură idealizată… Pofta erotică devine calvar, prosteală agresivă, prilej de a-ți teroriza partenerul. Se mimează întreaga existență, întregul arsenal de trăiri umane.
Rică Venturiano este intelectualul piesei. Cel care face opinie politică și culturală în această debandadă generală, este cel mai odios personaj, o japiță de ultimă speță… Între Veta și Zița, poetul liric nu găsește nici o diferență. Drumul parcurs în această noapte tenebroasă trebuie răsplătit.
El, Venturiano, se declamă pe sine ca un fante irezistibil, huligan de „parlament“, jurnalist plin de cacofonii și absurdități incredibile, eșuat pe un maidan unde visează o aventură facilă și se trezește amenințat cu moartea… Retragerea din scenă, în final, e o amenințare. El va putea reveni!
Noaptea furtunoasă se încheie într-o bolboroseală larvară, spre dimineață, când protagoniștii sunt epuizați de dimensiunile „dramei pasionale“ prin care au trecut, picotesc și citesc hipnotizați elucubrațiile demagogice ale unui Rică Venturiano lucid și sadic. Ca toți demagogii care se respectă.
Personajele Nopții furtunoase nu au vârstă. Ele se epuizează în ridicole conflicte trăind intens un timp fără început și fără sfârșit. Aceste umbre bezmetice, stăpânind și stăpânite de Nimic, terorizate de Sex și Politică, buimace și sfâșietoare, penibile și tragice, caută necontenit să găsească ceea ce de mult, de foarte mult timp au pierdut. Luciditatea necruțătoare a lui Caragiale are un efect cathartic. Totul se reia, totul continuă într-o nesfârșită noapte furtunoasă.
Finalul deschis, tulburător, accentuează sensul contemporan al satirei caragialiene.
„Arta este un act personal împotriva uitării, o luptă împotriva morții”
Shikibu Murasaki
Omul ființează atitudinal ca personaj al unei farse grotești-tragice,
care îi solicită ieșirea din firescul anterior
printr-un așa-zis incident semnificativ.
Dacă, în comedii, grupul uman și social capătă pregnanță prin adăugarea a ceva suplimentar individualului (Trahanache nu are justificare fără Tipătescu și nici nu e mai mult sau mai puțin pus în prim-plan decât acesta, iar Rică Venturiano e lipsit de rol fără furia lui Jupân Dumitrache), în nuvelistică, numită în mod obișnuit tragică, unul dintre personaje se conturează dramatic în relația cu celalalt, asimilându-l. Am putea spune că destinul operează preferențial și culpabilizarea, nimicirea, sacrificarea alesului devin o conjurație a naturii, a unui peisaj psihic anume.
Nu întâmplător, filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? Închide, în chiar miezul isteric-delirant al vieții, monologul 1 aprilie, straniu și el, în spațiul unui carnaval al risipei de nefericire și vitalitate. Ce altă farsă mai păcălitoare există pentru om decât incidentul ultim, pe care îl uită mereu, pentru a-l trăi dintr-o dată și pentru totdeauna.
Regăsim aceeași structură compozițională în cele mai importante nuvele: Păcat – își începe lucrarea printr-o provocare, pe care seminaristul o primește prin acul-săgeată, devine un pact cu demonul-femeie; ura și dușmănia lui Gheorghe, pe care Leiba Zibal (O făclie de Paște) o simte ca pe o nedreaptă fatalitate, dusă de el, jidovul, din veacuri, ca și norocul-nenoroc, duplicitar în jocul cu voința și echilibrul psihic al omului, în cazul lui Lefter Popescu (Două loturi), imprimă tematic răul în chiar viața interioară a ființei.
Frica și neliniștea trăite fulgerător de Anghelache, eroul enigmatic al Inspecțiunii, ocultează și în acest caz tensiunea fatală.
Nu e lipsită de semnificație, în chiar derutanta ei elaborare în registrul ludico-satiric, povestea vieții lui Cănuță – om sucit, ce este purtat de un imprevizibil hazard spre acceptare și disperare, trăindu-și în cele din urmă singurătatea, precum Iona, cel viețuitor în pântecul balenei.
Păcălitul virtuos și sacrificatul candid al existenței carnavalești, Mitică, apare drept instanță eternă, dublu al creatorului în carnavalul existenței.
Accetuând „filmul în film” și tragicul în comic, Pintilie elaborează o elegantă mișcare de la modern spre epocă, de la lumea operei la cea a interpretării ei, de la haosul existenței la sâmburele ei de mister etern.
Teatralitatea și spațiul devenit imagine oferă dualitatea necesară acestei viziuni. Deși, prin vitalitatea balcanică, este expresia unui pitoresc ce nu se depărtează de infernal, subsol al vieții (urmărirea lui Crăcănel prin baia publică, în care se scandează curajul logoreic și se înregimentează eșantioanele umane, conotații ale politicului), e redusă la dublete ce nu permit angelizări, ci doar localizări diverse ale omului în spectacol sau în afara lui.
Discretă, tema culpabilizării, a vinovăției, pe care omul o poartă prin stigmatul răului originar, este tradusă prin râvnirea la fericirea egoistă și stearpă, și apare obsesional reprezentată în operă.
Năpasta ultima lucrare dramatică scrisă de Caragiale, capătă tutela unei pătrunderi, concentrată în spațiul-matrice al suferinței închise între ziduri, ce izolează omul și exaltă patima: Dragomir lovește disperat cu barda, semn al crimei, în pereții camerei-carceră într-un paroxism al disperării, în timp ce Anca străjuiește perpetuu un mort întins pe masa judecății, spațiu al confruntării viilor cu morții. Și totuși, imaginarul simbolic permite compoziției filmice a ecranizării mele să încastreze secvența jocului, jocului paroxistic, închis într-un spațiu aseptic fără ieșiri, cu rol de laitmotiv, ce deschide drumul tumultuos spre nefericire. Dansul capătă asperități de dans macabru, thanatic, deoarece o împinge pe Anca spre păcatul ce va distruge viețile celor trei bărbați: cuvântul cu mlădieri de șarpe pe care Dragomir îl primește ca pe o promisiune, făptuiește sibilinic greșeala: „am bărbat lasă-mă în pace…”, iar Dragomir înțelege că Dumitru este piedica între el și Anca.
Nu mai puțin vinovat pare a fi și Dumitru, în nepriceperea sau neînțelegerea a ceea ce pare a fi un simplu joc al descătușării. Vina lui Dragomir, făptașul ce-și ia asupra lui păcatul împlinirii răului, e sensul unei nefericiri pe care nu o poate înlătura: patima iubirii mistuitoare, pofta. Scena din cârciuma popii, îi înfățișează criminalului, ce își caută liniștea în tumult, o „imagine deformată” a suferinței pe care el însuși o trăiește: nefericita iubire a mutei ce strigă în sunete guturale, inumane, iubirea neîmpărtășită.
Proiectată drept o vinovăție în lanț – până și Ion a buzunărit un muribund „luleaua, tutunul și amnarul lui erau la mine”, acțiune ridicolă și tragică în urmările ei, iar Gheorghe râvnește la adulter și, prin răutate parșivă, îndeamnă la cruzime întreaga obște în numele dreptății. Năpastă după năpastă…
Această „structură de burete”, caragialiană, permite întrebări fără răspuns și traiectorii ce nu epuizează sensurile. Jocul este masca, derutantă prin simplitate, întrebarea pe care o propune Caragiale ca răspuns în finalul evenimentelor din Inspecțiune, „de ce nene Anghelache, de ce?”, având aceeași posibilă decodare, și anume, o provocare adresată cititorului, generatoare a diferite scenarii de lectură.
Tehnica este explicată în finalul nuvelei Două loturi, unde naratorul invită direct cititorul-spectator la decizii „de gust”, după atât de teatrala formulă a improvizației sau a ambiguizării: „cum vă place”. Căci tehnica nu e aici doar una de compoziție, ci și una de viziune regizorală metafizică, ea constituind o manieră de participare la alcătuirea unui rol prin suscitări latente la nivelul interpretării.
Nu patologia crimei sau tehnica vendetei interesează în Năpasta lui Caragiale, ci devenirea prin faptă (care, la rândul ei, este marca unei vitalități iraționale) devenire ce eliberează patologicul, în care crima și dragostea, răzbunarea și sacrificiul, se exprimă prin viața omului devenită destin.
Simțurile, înșelătoare în sine, fac posibil accesul la înțelegere, la revelație, pătimirea, iraționalul (în varianta sa modernă, absurdul) fiind forme vii prin care corporalitatea își înțelege esența. Trimiterea spre o lectură în această grilă a operei caragialiene remarcă fiorul de neliniște ce străbate labirintic… motivul „Marelui Nimic”, în sensul unei pervertiri a reperelor existenței, conceptul de «mecanism» ce strivește omul, transformându-l în jucărie mecanică descifrează disimulările hilare prin care condiția umană devine joc absurd.
Pentru Caragiale spațiul tragic este în tandem coroziv cu nimicnicia, iar prezența unor personaje care fac trecerea de la comic spre tragic, precum Lefter Popescu exprimă declinul tragicului pur, ca ratare a șansei, pentru a se ajunge apoi la „lumea oamenilor suciți”, în care adevărul nu înseamnă decât ridicol și anomalie (Cănuță, Anghelache). Se pătrunde în nucleele de iradiere ale măștii tragice, Năpasta permițând o apropiere de opera lui Friedrich Dürrenmatt, Judecătorul și călăul, în care se analizează omul și mecanismul orb.
Semnificativă este astăzi și asocierea cu Kafka și Camus, prin motivul exasperării, al revoltei sau al acceptării absurdului făcând trimitere spre Sisiful camusian, în timp ce atmosfera din Grand Hotel „Victoria Română”, dar și din La hanul lui Mânjoală, oferă semnalele unei lumi agonice, demonizate, ce amintește de lumea operei kafkiene.
Arta teatrului revelează amplitudinea și altitudinea vieții noastre interioare, dar și a vieții în general. Ea exprimă o conștientizare a faptelor și destinelor umane, a măreției și mizeriei, viața, cu ale sale posibilități fiind adusă la lumina clară și intensă a conștiinței prin iluminarea produsă asupra noastră.
În Năpasta, autorul încearcă o înnoire, o prezență cât mai tulburătoare a operei sale în miezul destinului. Prima versiune a Năpastei, în trei acte și cu mai multe ramificații, este sarcastic agresivă. În Năpasta, dramaturgul a sugerat o tragedie pe structura clasică elenă, dorindu-și sobrietatea și claritatea modelului grec. În același timp, Caragiale, influențat de psihoza socială contemporană lui, căptușit de geniul care îl caracterizează și cunoscând esența operei lui Dostoievski și chiar intuind teoria psihanalitică a lui Freud, a scris o tragedie plurală. Ceea ce se simte în text oarecum îmbătrânit se justifică prin legătura directă a lui Caragiale cu teatrul vremii sale, axat exclusiv pe demonstrativitate interpretativă. Depășind în profunzime și chiar în structură această cerință particulară, dar neputându-se obiectiv rupe de teatrul epocii sale, în piesă apar unele replici de efect și monologuri retorice. Se știe că Nottara în Ion, Gr. Manolescu în Dragomir și Aristitza Romanescu în Anca au contribuit „cu succes” la eșecul Năpastei.
Năpasta este piesa ambiguității actelor umane, a dezorientării și obsesiilor, a dimensiunilor veșnice: suferința și violența călăuzite de religiozitate și instinctualitate.
În tragedia lui Caragiale, eroii trăiesc într-o încrâncenare dureroasă în luptă cu gândurile și instinctele lor, stăpâniți de forțe ascunse pe care nu și le pot explica și care creează acea neclaritate a acțiunilor lor, alimentată permanent de fiecare incident devenit stimul care îi agresează.
Năpasta demonstrează lipsa de rațiune și justificare ce guvernează stările și actele umane. Este o piesă a paroxismului și a senzațiilor întunecate. Logica de fier, tăria și acțiunea justițiară împlinită prin care este uneori caracterizată Anca, schematizează și sărăcește universul existențial al personajelor. Această piesă unică în dramaturgia lui Caragiale a suportat mutații mai puțin spectaculoase. Piesa a devenit aici și acum în zilele noastre, viabilă, cum spunea dramaturgul, ea găsind rezonanțe și înțelesuri adânci în actualitate. Exegeții care s-au ocupat de-a lungul anilor de această lucrare, au analizat-o cu o oarecare teamă, mulțumindu-se să clasifice și să definească doar structura și personajele Năpastei.
Edgar Papu mi-a spus cândva, în 1974: „Nedreptățita și năpăstuita Năpasta relevă un stadiu mult mai avansat în dramaturgie decât momentul Ibsen, contemporan cu acea piesă… Drama lui Caragiale se numără printre primele prevestiri a ceea ce va fi creația scenică de avangardă.”
Am găsit două pagini uitate printre fotografiile filmelor mele:
La masa lungă de lemn geluit, față-n față, Anca și Dragomir se privesc… Tăcere sufocată de suferință… Încet, Dragomir trage peste masă mâna femeii spre fața lui și își răcorește o clipă fruntea încinsă, cu mâna rece a Ancăi…ființe asuprite de propria lor viață, terorizate de veghe și pândă, dureros de singure și nădăjduind disperat și continuu…
De la ocnă se vine, la ocnă se pleacă. Pe acest traseu, o cumplită constrângere destinală – detenția în libertate. Anca-Dragomir-Ion trăiesc în așteptare. În camera de tortură, nervii au plesnit de mult. Hăituiți, oamenii hăituiesc…
Trecutul și prezentul s-au îngemănat într-un timp al durerii. Evadarea nu este posibilă. Nimeni nu poate scăpa și nu există altceva nicăieri.
Totul se mistuie între religiozitate-crez și instinctualitate-patimă, gânduri și fapte în alertă și zbucium. Viitorul e o prăpastie, e mereu obsesia trecutului. Spațiul, martor al singurătății se supune înfrânt. E o noapte pândită de zori și tăcere. De jur împrejur lumea cea mare, obștea, zace în somn. Furiile nevăzute bântuie peste tot. Satul e abulic. Zorii mijesc prin obloane. Un soare ucigător anunță o dimineață de răspântie. Lumină a judecății mincinoase și a verdictului nedrept. Anca, stăpânită de suferință, se umple de rodul răzbunării. Pe cine pedepsește? I-au rămas doar cuvintele pe care nu le mai poate ontrola.
Umanul e terfelit de lozincarii umanului, care, după o noapte de chef și frison demențial, își asumă ei ceremonialul judecății. Ei, boborul…
Ordinea o stabilesc imbecilii.
Anca, fugărită de viață prin viață, scapă inconștient, șoptit în această derută fără sfârșit, verdictul: „Dragomire, Faptă pentru faptă și năpastă…’’, și nu mai spune nimic. Nu mai înțelege nimic. Parcă a uitat ce s-a întâmplat în viața ei. De ce s-a-ntâmplat totul? Pentru ce? Spre perfecțiune și uitare, stăpână e doar durerea…
Viața e povestea care leagă amintirile… iar dreptatea,
când e impusă prin mistificare, rănește.
În 1977, în plină propagandă patriotardă ce siluia noblețea substanței și idealul Războiului de Independență, am găsit în spectacolul lecturii nuvelei În vreme de război o trimitere, dar și o prezență, conținut de revoltă împotriva manipulării regimului ceaușist privind idealurile naționale și esența lor. A fost relevant faptul că după câteva vizionări turbulente, ministrul culturii tov. Miu Dobrescu, orânduit la conducere fără nici un suport de inteligență și valoare culturală, a cerut cu violență în acest film „cu un nebun” să scoatem secvența în care „se cântă Deșteaptă-te, Române”.
„– De ce? am întrebat… s-a interzis acest cântec? De când?”
Zâmbind parșiv, mi-a răspuns că nu s-a interzis, dar e cântat cum nu trebuie în film și că e o batjocorire a cântecului…
În film, secvența cu grupul de voluntari care mergeau pe front pentru eliberarea țării sugera o stare de neliniște și de revoltă pentru că „Deșteaptă-te, Române” căpăta valorile inițiale, adică o chemare la eliberare, o răzvrătire, o disperare și un apel la trezie națională… Nu puteau accepta valoarea adâncă și adevărată a acestor semnificații. Verdict: Secvența asta cade!
Înainte de tăcere m-a călăuzit spre înțelegerea unui dialog al singurătaților și al înaltei tăceri generatoare de mari adevăruri existențiale. Un film al copleșitoarei tristeți umane, al singurătății și al întoarcerii în sine, un film al necuvintelor. Înainte de tăcere este drama individului ce încearcă să spere acolo unde nu mai este nimic de sperat, într-un univers gol, pustiit, vidat de sentimente. Se vorbește puțin, se trăiește prin imagine, sens și exformație. Eroii nu trăiesc, ei sunt purtați de viață. Viețuiesc. Cu gânduri în priviri, ei rămân lângă un soclu pe care niciodată nu-l vor atinge.
Alienați, nici nu știu măcar dacă trăiesc sau visează, captivi în propriile lor temeri, sufocați de obsesii. Fiecare singur pe drumul său, cu o existență abruptă, care se sfărâmă lipsită de esențialitate. Ei se autodevorează în necunoscut. Ana, personajul cu trăiri ambigue, terorizată de patima iubirii între doi frați, mărturisește în final: „Am trăit și n-am trecut niciodată de coama dealului… Ce-o fi dincolo ?”. Iar Petre, argatul pripășit la han îi răspunde : „Tot oameni și necazuri.”
Înainte de tăcere este un Caragiale-document pentru cunoașterea necunoscutului sufletesc, un Caragiale ce gândește și orchestrează cantata unei biruințe a înfrângerii într-un ecou al tăcerii.
Cuprins în Ispita Caragiale, am depus mărturie despre timp și oameni, despre teroare și libertate, despre singurătate și moarte…
Îmi amintesc că în fabula orientală a ucenicului-vrăjitor, cartea înțelepciunii la care ajunge personajul după o lungă perioadă de asceză este formată din pagini care sunt de fapt, oglinzi: adică, mai precis singura posibilitate de a cunoaște constă în a te cunoaște.
„Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne să lăsăm încolo orice modestie; căci este știut că din discuție răsare scânteia adevărului”. Trebuie amintit mereu acest citat… Nu?
Dar măcar avem un răspuns caragialian viu și astăzi:
„Statul simte că-i trebuie, ca decor de rigoare, măcar semnele exterioare, aparențele unei mișcări intelectuale.
Atunci încep decretele absurde: instituțiuni și școli de artă, pensiuni și gratificări la literați și la artiști, premiuri academice șcl., șcl. Statul încurajează nu numai cultura rasei cavaline, încurajează și cultura artiștilor și literaților.
El nu se mărginește a institui ferme-model și pepiniere de viță americană, el instituie și teatre, și conservatoare de artă.
Și se va dovedi astfel că din pămîntul mănos al României răsar și cresc și talentul artistic, alături cu morcovul, și geniul literar, alături cu varza, și spiritul critic, alături cu brojba, și că, precum se poate aclimatiza pe acest pămînt vița americană, așa se pot aclimatiza și aptitudinile artistice” (Politică și cultură).
Și astfel, astăzi, simțim organic, cu sufletul și mintea deschise spre înțelepciune că:
Nae Cațavencu nu minte.
El nu e demagog!
Cațavencu e patriot!
El spune adevărul. Adevărul lui electoral valid trebuie îngurgitat, susținut și aplaudat.
Cetățenii sunt întotdeauna cei care decid prin vot soarta țării…Și iată-i cum sunt: „Acest Cetățean Turmentat se ridică sus și ia proporțiile unui tip abstract: Simbolul unui popor întreg… Uite-l! În schimbul unei închipuite îndreptățiri de sufrag, el este aici îmbrățișat, aici îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit; rând pe rând aplaudat, huiduit, ridicat în brațe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat și mistificat, arareori parcă și-ar înțelege lucid ciudata soartă, dar e pe loc buimăcit de câte ori i se-ntâmplă; mâhnit, dar tot glumeț; beat, dar cu minte, vițios, dar cinstit, se supără o clipă de ceea ce pricepând tulbure, simte limpede că se face cu dânsul, apoi recăzând de bunăvoie în amăgire ca într-o ultimă scăpare posibilă, urmărește cu tenacitate suprema lui mângâiere – Sâmburele mistificării, rădăcina soartei lui; caută mereu și fără preget să afle de la măcar cine, până nu se-nchide urna, el!… pentru cine votează? El!… Și-n sfârșit lumea noastră nu-i atât de rea pe cât se spune! – I se dă mângâierea; află […] pentru cine votează și triumfător, aleargă să-și exercite Suveranul! Dreptul de a stăpâni liber prin liber sufrag.”
Adevărul-propagandă nu e decât realitate burlescă într-o galerie de măști grotești.
Din nou: „Bravos națiune, halal să-ți fie!”
Victorie constituțională deplin-consfințită.
Personajele caragialești în prezentul nostru acid, „curat-murdar” și-au pierdut candoarea, naivitatea și inocența… sunt vitale, energizate de prezent, purtători interesați ai unui non-sens agresiv. Legitimați ca impostori ai umanului, dar creați cu finețea semnificației, de geniul lui Caragiale, ei transmit cutremurul existential prin arta sugestiei, și astfel nu e nimic lipsit de noblețe expresivă în poetica sensului secund atât de viu al operei.
Pentru om și umanitate se militează profund prin dezvăluirea violentă a pericolului resetării umanului.
„Mi-e frică de proștii răi!”- I.L.Caragiale.
Și totuși râsul meu încă plânge…
Post Tempus.
Pe 9 iunie 1912 a trecut la cele veșnice Ion Luca Caragiale
ION LUCA CARAGIALE L-A VIZITAT PE OCTAVIAN GOGA ÎN TEMNIȚA DIN SEGHEDIN (UNGARIA)
Octavian Goga: A murit Caragiale
La Seghedin în închisoare, unde ispășeam o pedeapsă ungurească, acolo l-am văzut ultima oară. I s-a părut că între zidurile reci ale unei singurătăți nedorite trebuie să-mi trimită cît mai multe semne din dragostea cu care m-a învrednicit. Cînd o carte poștală cu slova lui minunată, cînd o telegramă, cînd un pachet cu cărți nemțești venea zi de zi să-mi aducă mîngîiere și alunge urîtul. Într-o seară, s-a socotit că pacea de după zabrele cere mai mult și-a plecat din Berlin la Seghedin (…).
Nu voi uita niciodată dimineața aceea de martie. Sergentul ungur mi-a intrat în cameră cu fața radioasă:
–„Aveți o vizită!”
–„Cine?”
–„Nu știu, un străin, o cam rupe pe ungurește. Vine de departe. Trebuie să fie însă un mare boier că ne-a miluit pe toți. E un om tare cumsecade, mi-a mîngîiat pe frunte amîndoi nepoții cînd i-am descuiat poarta… I-a întrebat cum îi chiamă și le-a dat cîte-o coroană”. Nu-mi puteam da seama cine e nobilul senior rătăcit la Seghedin, m-am ridicat în pripă și-am plecat spre odaia posomorîtă din fundul coridorului unde primeam oaspeții. Cînd deschid ușa mă ia în brațe și mă sărută pe amîndoi obrajii nenea Iancu Caragiale…
–„Am venit, băiete, am venit să văd cum o duci aici la pension… Nu ți-am spus eu să te astîmperi… Ai?…”. Și privindu-mă pe sub ochelari mă cerceta de sus pînă jos.
–„Ian ridică mîinile să văd urmele lanțurilor… Săracu de tine… Uite, ți-am adus niște merinde și două sticle de șampanie să le bem noi laolaltă aici în Kecskemét, la magyar királyi allamfogház, mă rog frumos…”.
Nenea Iancu era mai tînăr ca oricînd. Se plimba de-a lungul odăii cu pași largi, se oprea cîteodată, potrivea ochelarii de după cari strălucea același neastîmpăr al ochilor cu sclipiri de oțel și vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vîltoare de imagini, cîte împărecheri paradoxale, cîtă pasiune și coloare în poveștile lui… În clipa cînd vorbea simțeai plutind parcă fiorul creațiunii, cu misteru-i etern nedeslușit. Vedeai chinurile facerii cum se petrec sub ochii tăi, cum radiază un spirit fosforescent, fără repaos. Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenții omenești din cîte a întîlnit în drum.
N-a fost minte să stăpînească cuvîntul cu mai multă siguranță, să-l frămînte și să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, rîs și plîns, era alintare dulce și durere sălbatecă. Ca într-un caleidoscop fermecat se deslușeau chipuri vrăjite de magie. Marele meșter atingea toată claviatura sufletului omenesc. Deschidea vorba lin, cu bunătate, și-o muia într-o lene orientală, într-o clipă schimba resortul ca să-ți arate o seamă de jonglerii capricioase și deodată se oprea brusc, fața i se crispa, buzele i se strîngeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumină stranie… Era clipa cînd din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou… Universul devenea mai bogat cu o minune…
Cîte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize, vioi, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părintește…
–„Ți-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață ? Pe urma cuminților ? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, el lovește greu cu lăstarul în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pămînt ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele… Nimic mai greu decît să cîrmuiești proștii… Ei au un instinct de împotrivire organică… Să vezi… Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor școlar la Piatra-Neamț… Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecții călare… Avea popa o iapă murgă… Zic, să mi-o dai părinte dimineață… Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancule. Și-am plecat… Cît m-a zolit iapa ceia, mă… Oricum dam din căpăstru ieșea rău… N-o puteam cîrmui nicidecum… M-am întors la vreo două ceasuri tot apă: Părinte, cît face iapa asta ? Face zece galbeni! Ei, pune d-ta cinci, să pui și eu cinci, s-o tăiem, că asta-i om! Ba să n-o tăiem, domnule Iancule, mai bine să-i învățăm năravul… Știi ce ? Cînd o încaleci și ajungi la o răspîntie, dacă vrei s-apuce la stînga, tu să tragi de frîu la dreapta… Da să tragi cumplit, auzi… Să vezi c-o ia la stînga… Așa am făcut… Ei vezi, la prost trebuie meșteșug, nu glumă, ascultă-mă…”
Nenea Iancu își scotea ochelarii, mai spunea o pildă, mai arunca cîteva frînturi de glumă, îl copleșeau amintirile, sta o clipă pe gînduri și oftă din tot sufletul…
–„Toată viața n-am putut să sufăr prostia… Săracu’ de mine, mă băiete, cînd văd cîte un prost mă doare… Zău, am dureri fizice… Mă ia cu rece aici în creștet…”. Și fruntea i se întunecă, buzele i se împreunau într-o linie de desgust și sila nemărginită… Se făcea cîteva clipe tăcere și rotogoalele albastre ale fumului de țigară îi jucau în jurul frunții într-o rază de soare, împrejmuindu-l cu o aureolă…
–„Ce mai scrii acum nene Iancule?”
–„Ce să, scriu dragă, multe și nimic… Cîte nu-ți trec prin cap cînd stai așa la sporovăială, ori te uiți departe pe fereastra vagonului… Numai cînd te așezi la masa de scris și vezi hîrtia albă înaintea ta, atunci îți dai seama ce vîrtej cumplit îți face mintea în jurul unui subiect… E un chin facerea asta…Talentul e un accident de naștere, o boală grea, ascultă-mă… Cere patimă și cere meșteșug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf. Le spuneam mai deunăzi unor profesori la Berlin: Ce-mi tot vorbiți de cutare, că-i harnic, că-i activ, că scrie cărți… Zic, știu eu unu și mai activ, așa-i și zicea, Iliuța activu’, era la Mărcuța… Dimineața la patru el era în picioare, la fîntînă… Își sufleca mînecile și scotea apă, găleată după găleată… O vărsa în troacă… Troaca n-avea fund… Se făcea opt… Haide, Iliuța, de îmbucă și tu ceva.. N-am vreme, lucrez… Și nădușea, și-i dă înainte și apa se ducea… Era nebun Iliuța, da, vorba, era activ ? Era…”.
Maestrul clipea din gene, surîsul ironic îi fugea de pe buze și din cuvintele rostite încet, sentențios, se deslușea crezul artistic al unui suflet pentru care arta era o religie. „Arta, spunea el, cere conștiință. Fără un perfect simț de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă… Ca în toate, și în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier… Ce crezi tu, în cîte ape n-am scăldat eu „Hanul lui Mînjoală”? Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Încă, numai interpuncția… Cîți nu înțeleg că interpuncția e gesticularea gîndirii… Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îți cresc tot mai mult scrupulele de conștiință… Dac-o fi și îmbătrînesc, știi cum să-mi ziceți ? Să-mi ziceți, Moș Virgulă!”
–„Da, piesa, nene Iancule cît o mai ții sub zăvor ?”
–„Acu în primăvară îi mai fac niște perieturi. Știi ce? Mi-am făcut socoteala. Mai scriu un roman filozofic, două volume de nuvele și schițe… Și gata… V-am dat destul… ce mai vreți ?…”.
S-a așezat pe canapeaua roșnită din colț și mi-a pus mîna pe umăr…
–„Am un plan pentru vara asta… viu acolo la Rășinari la tine, cu nevasta și cu copiii… Mi-a plăcut mult satul tău colo la poala munților… Să vie și Vlahuță… Să stăm așa pînă la toamnă… Nu ne trebuie nimic… Numai un pian să fie și unul să-i știe rostul… Cînd se face sară și iese luna albă-gălbuie de după mesteceni pe coasta ceia, noi să stăm întinși în iarbă și pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii…
Sub ochelari mi-s-a părut că tresar genele în tremurul unei clipe, pare că undeva departe ar fi trecut prin văzduh o fîlfîire de aripi negre… Dar, nenea Iancu s-a recules într-o clipeală, s-a ridicat, m-a îmbrățișat și m-a sărutat ca un părinte… Și-a tras pălăria ștrengărește pe ochi…
–„Acum plec s-apuc trenul de la amiazi…”.
–„Cum, nu te duci la București ?…”.
–„Nu, n-am vreme… Mă-ntorc la Berlin… Am venit numai să te văd… Ian vezi de scapă odată de-aici din Kecskemét…”. Încă o strîngere de mînă și trăsura care aștepta la poartă îl ducea pe nenea Iancu, întovărășit de privirea respectuoasă a sergenților, de dragostea copiilor și de nețărmurita mea admirație.
Cine ar fi crezut atunci că flutură umbra morții deasupra trăsurii care-l ducea? Cînd am cetit că s-a prăbușit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit și nu-mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morții lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrâneții sau un Caragiale cu mîinile încrucișate pe piept, amuțit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum să se închidă pe vecie ochii lui cari pătrundeau sufletul și străluceau de departe ca două suliți de argint? Ce să facă pămîntul cu ei ?… Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frămîntat, acest complicat și sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă?…
Rămîi înfrînt, prostit, ți se moaie brațele… Te cuprinde în mreaja lui gîndul zădărniciei tuturor celor omenești, te supune un desgust de materia urîtă, de carnea care ne ține în stăpînirea ei… Îți vine parcă să frîngi în două condeiul și să-l arunci ca pe-o unealtă netrebnică.. La ce e toată goana asta chinuitoare, cînd ursita nu acordă nici un privilegiu celor aleși, cînd domnesc pe de-a-ntregul aceleași legi, cînd și Caragiale a putut să moară… L-au îngropat și i se va topi țărîna… vremea va trece… vor veni oameni învățați să-i cîntărească scrisul, profesori cu ochelari să-i descifreze cărțile, să scrie studii cu adnotații despre Conul Leonida sau Cațavencu… Au să-l claseze, să-i deie locul cuvenit în istoria literaturii, să-i facă un monument la Bellu… Noi însă, cari am avut norocul să-l vedem și să-l auzim, vom rămînea toată viața stăpîniți de senzația că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbație cosmică.
Cu cît va trece vremea, va crește tot mai mult silueta lui și vom rămînea totdeauna vrăjiți de farmecul celui mai luminos creier românesc. Îi vom spune poveștile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende și personalitatea lui va lua proporții mitice. Generațiile viitoare nici nu vor putea înțelege dacă din strălucirea unei minți s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare… Peste un sfert de veac trecînd cutare bătrîn de-a lungul străzii oamenii își vor scoate pălăria înaintea lui și-i vor deschide drumul cu respect…
„Cine-i moșul ăsta de-i faceți atîta cinste”?, va întreba cutare băiețandru…
„A cunoscut pe Caragiale”, vor răspunde cu toții.
[Octavian Goga, Două morminte, București, 1916, p. 9-16.]