Unii îl știu pe Cetățeanul Kane, din filmul lui Orson Welles din 1941. În paranteza parantezelor fie amintit, în acest film juca și o actriță cunoscută unor anume generații din serialul vesel Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, titlu original, Bewitched. Scurtă vreme după aceea, nu mulți ani, cum i s-a întâmplat colonelului Aureliano Buendía, a apărut, însă, un alt cetățean, de data asta pe bune, cum s-ar spune azi, mai golănește, și anume George Orwell, căruia îi acordăm, cu de la noi putere, titlul de cetățean, adică rolul cel mai înalt dintr-un stat, conform declarațiilor unui american de altădată, cel care observă și nu se sfiește să semnaleze ce vede. Cetățeanul Orwell fusese, mai întâi, în tinerețea sa, convins de stânga, dar, cunoscând realitatea din Spania, felul cum bolșevicii manipulau încă
de-atunci adevărul spre a-i influența pe naivii creduli, a înțeles despre ce e vorba. Astfel încât a scris, după Al Doilea Război Mondial, două romane care anunțau lumea încă neștiutoare, ce avea să urmeze. Ferma animalelor (despre care, ca spectacol de la Teatrul Mic, va fi vorba mai pe la ultimele pagini ale acestei reviste) preia anume informații deja nu prea larg cunoscute despre „fericirea de a trăi în socialism”, ca-ntr-un fel de avertisment. Care, cum se știe, nu a reușit să împiedice nimic din ceea ce a urmat, n-ar mai fi urmat! Dar avertismentul nu s-a oprit aici, continuând cu apariția unui roman așa zis SeFe, o utopie neagră, 1984. Aici, omenirea din ferma engleză a animalelor ajunsese deja ceea ce noi începem să întrezărim, nu neapărat în regimul comunist, păstrat sub altă etichetă ori chiar sub aceeași (v. China). O omenire supravegheată de Big Brother și manipulată de un Minister al Adevărului, cu care, într-un fel ceva mai rudimentar, dar nu neapărat mai puțin inuman, am făcut și noi, cei de pe-aici, din Estul mai sălbatic decât am fi crezut, cunoștință. Zeci de ani, decenii, vieți întregi s-au pierdut în ceața unei istorii chinuite de toate relele ce pot deriva dintr-o ideologie mincinoasă, dintr-o „implementare” a unei false „dictaturi a proletariatului” și a unei nu mai puțin iluzorii căi spre socialism și comunism și, desigur, spre fericire… Acolo s-a făcut școala elementară obligatorie a minciunii și manipulării. Acolo s-a introdus cu forța întâi și pe urmă ceva mai ușor mentalitatea căreia azi îi facem cu greu față și, mai ales, îi dăm, în democrație, obolul nostru de elevi la învățământul de partid unic. O să spuneți că mulți dintre acești donatori voluntari-obligatorii de obol ce se conformează noilor/vechi „imperative ale zilei” s-au născut după ce învățământul politic și-ar fi dat obștescul sfârșit. Nu-i nimic, pe dedesubt urmele sale se transmit de parcă ar „pluti în aer”, cum s-a spus de atâtea ori despre multe idei de-a lungul și de-a latul istoriei.
Să nu ne amăgim, nimic nu se termină cu o victorie în alegeri.
Cei care mai cred că frazele goale „ce din coadă au să sune”, cum scria poetul, spun adevărul despre ce li/ni s-a întâmplat și, mai ales, despre noua epocă de aur care ne paște, n-au fost atenți la avertismentele Cetățeanului Orwell. George Orwell. Ba mai mult, refuză să dea crezare acelora care încearcă să-i mai prevină, cu argumentele Cetățeanului Orwell, ori chiar cu unele mai aproape de întâmplările din jurul lor. Căci lumea e diversă și diverse sunt și unghiurile din care sunt privite informațiile, faptele și persoanele. Oamenii se vor apleca mai întotdeauna spre indivizii cu care li se pare că vorbesc aceeași limbă. Mai ales că ăștia din urmă au grijă să le spună ceea ce vor să audă. Așa a făcut și un semidoct scelerat numit Adolf Hitler și a câștigat niște alegeri libere în Germania de după Marele Război (1914-1918). Ceea ce a urmat a fost tocmai consecința greșelilor umane, cele dinainte de 1914, cât și cele de după, când Germaniei i-a fost impusă o pace umilitoare. Nu e o noutate, s-a spus de multe ori. Și atunci nu-și scrisese încă nici un Cetățean Orwell paginile sale înfricoșătoare despre lumea acelui/acestui viitor. Se pare că în zilele noastre cetățenii lucizi, asemenea Cetățeanului Orwell, nu mai sunt luați în seamă decât cam rar. Nu că în zilele lor, acum ascunse într-o istorie nefericită, ca mai toate istoriile, i-ar fi luat cineva dintre milioanele de votanți în seamă. Așa că, atunci când cineva afirmă, cu sau fătă patos, că omenirea evoluează, să ne gândim la Cetățeanul Orwell și la avertismentele lui neluate în seamă, dar și la anii Republicii de la Weimar, care a căzut și ea victimă (sigură) celor orbiți de propriile nefericiri, peste ochii cărora se așternea vălul gros al ignorării rațiunii, logicii și al unei speranțe de tipul „vă dau pământ, vă dau case ieftine, vă dau țara înapoi”. Neatenți că dărnicia asta era menită doar să mascheze o alta, rezumabilă în „vă dau în cap”. Cât de simplu/disperat trebuie să fie un om pentru a nu lua în seamă o amenințare, fie și ascunsă, vizibilă cu ochii liberi de atâția oameni mai informați? Se pare că simplitatea/disperarea nu e „un sfetnic bun”, așa cum se spune că e noaptea. Cât despre noaptea minții, asta în nici un caz… Și: oare câți cetățeni Orwell ar trebui să mai vină ca să înțelegem că democrația e greu de obținut și ușor de pierdut, din neatenție, din disperare, din dezinformare?