După mai multe romane autobiografice, cuprinzând fiecare o anume perioadă a vieții sale, Niculae Manolache revine cu alte două volume: Pe ape învolburate și Caracatița nu doarme niciodată (ambele, apărute la Editura Timpul, cu prefețe semnate de Anca Mereuță).
Se observă că autorul are un program de editare bine pus la punct, care guvernează ciclicitatea acestor apariții, ca un proiect de recuperare a unor momente și întâmplări trăite care, altfel, s-ar fi pierdut. Un demers ce are un rol cathartic, de defulare a suferințelor gratuite și a gesturilor răuvoitoare provocate de „mâna lungă a Securității”, care i-au marcat definitiv viața. Remarcăm din subtextul acestor cărți că abuzurile și această scindare prezentă în viața protagonistului, ca și a celor din cosmosul personal, nu au fost individuale, ci au cuprins la un moment dat întreaga țară, fără ca societatea sau cineva anume să se poată opune. S-au distrus vieți, unii au murit, destinul altora a fost definitiv deviat, între victime înscriindu-se și familiile celor vizați, ca suferință „colaterală”. Iată de ce acum, când autorul, prin propriile mărturisiri (transformate în text literar), devine o voce a mulțimilor, cărțile sale cuprind și pe cei care au suferit, cei care niciodată nu vor vorbi.
Romanul cu titlul trimițând la „ape învolburate” descrie evenimente literalmente petrecute pe mare, cuprinzând experiențele autorului din timpul armatei, efectuată în marina militară: o perioadă prelungită la peste doi ani și plină nu doar de peripețiile obișnuite despre care le place să povestească tuturor celor care au trecut prin ea (există și un folclor specific perioadei armatei), cât mai ales de probleme legate, cum am spus, de urmărirea sa de către Securitate. Evenimentele încep în toamna anului 1970, odată cu înrolarea sa. Tânărul Manolache (pe care îl cunoaștem din cărțile anterioare și știm că își păstrează în text numele real), provenind dintr-o familie de oameni simpli, din mediul rural, conștient de importanța educației în vederea depășirii condiției, nu doar a celei financiare, precare, ci mai ales pentru a transcende mediul social, este un elev silitor, citește mult, învață consecvent, chiar mai mult decât i se cere pentru a absolvi. Bine pregătit în perioada liceului, vorbitor de franceză, nu reușește totuși la examenul pentru Facultatea de Drept și este nevoit să facă armata „lungă”, așa cum cereau legile acelei perioade, spre deosebire de „termenul redus” al studenților.
Aș vrea să fac o delimitare între Niculae Manolache autorul, naratorul și personajul principal: toate cele trei instanțe ale textului au același nume, dar nu se suprapun sută la sută. Naratorul, pe lângă vocea personajului și pe lângă propria viziune asupra evenimentelor, introduce un Alter Ego al protagonistului, personaj cu care Niculae intră deseori în dialog, ca o latură a conștiinței sale, care îl îndrumă, îl ponderează, îi arată alte fațete ale realității și mai este și un bun „sac cu amintiri”, căci aduce la suprafață fel de fel de amănunte care par să fi scăpat personajului. Deseori au loc dispute contradictorii, într-un fel de dialog al eului pasional, gata de luptă și plin de nemulțumiri, victimizându-se, vizavi de recursul la înțelepciune al Alter Egoului.
Tot ca o notă de construcție, știm că autorul se bazează pe jurnal: atât în timpul armatei, cât și după aceea, acest șir de amănunte, date, informații a fost notat cu acribie. În vederea unei publicări? Cu siguranță nu, mai ales că vremurile nu permiteau, dar se pare că această destăinuire „pe hârtie” va fi avut un rol de spovedanie psihică, benefică.
Arhitectural, deși narațiunea este construită în ordine cronologică, au loc deseori rupturi în evoluția liniară a evenimentelor, pentru a ni se furniza informații din alte timpuri sau ample prezentări ale unor personaje proaspăt introduse în narațiune. Analiza psihologică a acestora, de asemenea, și descrierile de evenimente ocupă uneori câte un capitol aparte: toate acestea, se înțelege, ca să justifice povestirea de bază.
Pe lângă seriozitatea tonului în descrierile inserate în firul narativ principal, sunt introduse și pasaje pline de ironie, de zeflemea, sunt subliniate amănunțit prostia și comportamentele abjecte ale unor personaje semianalfabete, dar cu funcții importante în aparatul de stat, în cel militar sau securistic – care dispun de destinele celor din subordine –, adesea în antiteză cu ale unor caractere valoroase, expuse suferințelor fără sens, autorul subliniind absurdul situației. Astfel de evenimente mărunte arată că, deși se desfășurau la scară mică, ele defineau modul în care a degenerat regimul la scară mare sau chiar la nivel național. De aceea, autorul nu-și poate salva personajele din astfel de situații decât apelând la sarcasm, ilaritate și haz de necaz.
Dar ironia se transformă deseori în autopersiflare (apanajul dintotdeauna al celor inteligenți), autorul nefăcând economie în a se arăta pe sine în culorile adevărului, descriindu-și nesiguranțele, statura scundă care îi crea probleme atât de imagine de sine cât și de zeflemea din partea celorlalți. În timpul serviciului militar ajunge în ultimul rând al plutonului, devenind împreună cu doi colegi „tabacherile plutonului: vai de mama voastră începând de mâine!”, după cum îl avertizează locotenentul (p.68). Apoi, încetineala calmă și lipsa reactivității vizavi de limba ascuțită a grobienilor aflați pe „cai mari”, față de care el, venind de la țară, dar plin de bun simț (citește „fraier”), provenit dintr-un mediu modest, nu poate reacționa. Având „tinichele” de coadă încă din timpul liceului – căci de atunci începuseră neplăcerile cu Securitatea, datorită unei scrisori trimise la Europa Liberă în care îi cerea lui Cornel Chiriac un anumit gen de muzică –, tânărul nu poate reacționa.
Un incident care pare minor, dar care are darul să introducă intriga în tot acest demers romanesc, este momentul din magazinul „Muzica” din București. Autorul descrie pe câteva pagini o întâmplare care pare în același timp frumoasă și naivă, dar declanșatoare de efecte absurde, ca-ntr-o piesă kafkiană: elevul Niculae, meloman care de câte ori ajunge în București, nu pregetă să viziteze magazinul „Muzica” de pe Calea Victoriei, în speranța descoperirii unor noi discuri cu muzică, întâlnește la un moment dat un cuplu francez care se chinuia să se înțeleagă cu vânzătoarea nevorbitoare de vreo limbă străină, cu privire la muzica „otentic romanesc” – după exprimarea lor. Adică… voiau muzică populară. Femeia nu înțelegea și era foarte nepoliticoasă, o vânzătoare tipică deranjată că trebuie să servească niște clienți ciudați. Niculae, deși timid și retras, se hotărăște să intervină, îi ajută, traduce dintr-o limbă în alta, ba își spune și părerea, dă sfaturi, francezii, fiind mulțumiți, se oferă să-l răsplătească, dar Niculae le dăruiește niște discuri cu rugămintea să-i trimită din Franța, la rândul lor, unele cu Edith Piaf, Charles Aznavour, Dalida etc. Nici măcar nu știa cum îi cheamă pe francezi, le-a dat doar adresa de acasă, cu speranța că se vor ține de cuvânt. Spre ghinionul lui, aceștia i-au pus un colet cu discuri și cu niște cărți în franceză, dar pachetul a fost interceptat fără să ajungă la destinatar, chiar în perioada stagiului său militar. Securitatea a considerat a fi un act extrem de grav: un soldat aflat sub jurământ, care deține informații militare strategice secrete, are legătură cu străinii; desigur are de gând să vândă dușmanului informațiile deținute, prin cine știe ce subterfugii și coduri. Niculae Manolache habar nu avea nici de colet, nici de vâlva creată în jurul acestuia, dar din acel moment se reiau anchetele, căci Securitatea îl avea de dinainte sub ochi și, iată, recidivase într-un mod lamentabil. Maiorul Corbu, supranumit „Ochiul dracului” sau „Ocheală Securistul” pare să facă un pariu în a-l frânge pe soldatul Manolache, orice motiv, cât de mărunt, fiind suficient ca să-l cheme, să-l ancheteze, să-l amenințe, să-l chinuie, să-l trimită în arest în condiții insalubre, la limita bestialității. La un moment dat, soldatul devenit timonier a fost în pericol de a-și pierde un braț din cauza unei infecții netratate în arest, fiind în pragul unei septicemii care-i putea fi fatală.
Toate cruzimile maiorului erau urmarea intenției de a-l prinde în plasă cu orice preț și a-l face „ciripitor” pe Litoral: tânărul era vorbitor de franceză și mai inteligent decât toți colegii lui din an (erau doar câțiva cu liceul terminat, el ajunsese cel mai bun timonier, căci avea și susținători între superiori, oameni gata să-l salveze din mâinile nesuferitului securist). Dar soldatul nu a cedat presiunii cu niciun chip, chiar dacă, la finalul stagiului militar, după alte incidente absurde, iese la vatră ca simplu soldat, retrăgându-i-se toate gradele, spre nemulțumirea tatălui, care-l voia „locotinent”, spre mândria satului.
În cea mai recentă carte, Caracatița nu doarme niciodată, construcția romanului rămâne pe aceleași coordonate, cu sublinierea că de la roman la roman, textul este mai bine șlefuit, structurat, frazele sunt mai concise, curățate de „balastul” vocabulelor de prisos. Dacă înainte se observa „mâna de scriitor”, acum se observă și munca, exercițiul, dezvoltarea. Dacă în primele cărți, descrierile se diluau până la a pierde punctul culminat al narațiunii, dacă amănunte interesante, dar insuficient strunite, puteau plictisi, în ultimele cărți, mai ales în cea despre care vorbesc (până la urmă, mai restrânsă și ca număr de pagini), textul este mai alert, curgerea evenimentelor mai vioaie, lectura mai atractivă.
Cum autorul își păstrează umorul și sarcasmul, subliniind absurdul, scoțând în evidență prostia securiștilor și cerințele lor aberante, în acest volum vedem cum schimbarea vine de la cei din Securitate, care își adaptează metodele conform noii situații. În noul roman, nu mai stau de vorbă cu un elev, nici cu un soldat prăpădit la mâna oricui, nici cu un salariat de la centrul de colectat fier vechi (primul loc de muncă găsit, și acela cu greu, de către tânăr, căci dosarul de urmărire nu îl califica pentru mai mult). Căci între timp Niculae Manolache devenise notar de stat, spre uluirea „prim-secretarului” orașului. Dar nu scapă de veșnica urmărire securistică, motive se găsesc, iar dacă nu, „se fabrică”.
În prim-planul acuzațiilor rămâne fie relația cu străinii, fie reproșul de a îndruma pe cetățeni să plece din țară. Un bun motiv îl prilejuiește o altă scrisoare „încifrată” primită din Italia. Semnată „Artistul”, ea conține o strofă dintr-o poezie eminesciană adaptată: „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte./ Toate bat la poarta vieții,/ Cu speranță, căci se poate”(p. 78.). Acest ultim vers buclucaș va da de furcă notarului (adresantul scrisorii) care „nu cunoaște nici un artist”. Acesta îi fusese, de fapt, coleg de armată, încercase apoi să fugă peste graniță, prins, închis, chinuit, se hotărăște să nu se lase până nu va reuși, promițând că va găsi cum să dea de știre, de aceea scrie scrisoarea. Dar degeaba, anchetatorul are din nou un capăt de dosar împotriva notarului recalcitrant. Pentru a-l prinde, i se strecoară în anturaj persoane care îl toarnă chiar din biroul în care lucrează etc.
Deși amenințările sunt mai „delicate”, ele rămân la fel de insidioase și intimidante. La notariat, venind multe persoane nemulțumite de legile statului, de situația terenurilor confiscate, naționalizate etc., Securitatea se străduia să afle cine și ce fel de neplăceri și comentarii negative ar avea aceștia la adresa regimului. Miza era ca notarul să colaboreze cu ei: „doriți de la mine niște informații «oficiale» despre cine a înjurat și cine și-a manifestat nemulțumirea față de legile nedrepte apărute în ultima perioadă. (…) În curtea Notariatului sunt mulți care își manifestă nemulțumirea. Va trebui în fiecare zi să umplu coli întregi cu numele fiecăruia, înjurăturile și blestemele spuse la supărare. Îmi pare rău, tovarășe locotenent major, ca notar și reprezentant al Ministerului Justiției, nu am în fișa postului o asemenea activitate” (pp. 204-205).
După cum se încheie cartea, putem bănui că va mai urma un volum, căci vremurile, așa cum le trăiesc protagoniștii (și țara întreagă) nu sunt în continuare bune. Voi încheia cu un citat extras din ultimele paragrafe: „Se înrăutățește situația în țară și caracatița își înmulțește tentaculele. Nu este bine. Va crește gradul de neîncredere între români. Vom ajunge să ne fie frică și de umbra noastră.” (p. 220).
Așa s-a întâmplat, ultimii ani ai comunismului au fost negri.
Niculae Manolache, Pe ape învolburate, Editura Timpul, Iași, 2024
Niculae Manolache, Caracatița nu doarme niciodată, Editura Timpul, Iași, 2025