În numărul precedent al revistei, am scris despre șase lungmetraje de ficțiune recente din selecția ediției a XXII-a a festivalului „Crossing Europe” de la Linz, încercând să identific – la nivel de narațiune, temă și stil – unele tendințe ale cinematografului european de azi. Story-urile despre imposibilitatea comunicării din cadrul unor familii disfuncționale/destrămate, discutate în acel text, revin în multe cinematografii de pe bătrânul continent, de la Bulgaria la Țările de Jos și de la Croația la Italia. Însă nu toți realizatorii europeni aduc pe ecrane asemenea probleme pentru a acuza societățile care le-ar fi generat. Unii cineaști tratează îndrăzneț alte subiecte cu semnificații universale, plasându-le chiar și în spațiul extraterestru.
Despărțiri
Filme precum Fără vânt, al bulgarului Pavel G. Vesnakov, sau Copii buni, al croatului Filip Peruzović, analizate în articolul anterior, abordează consecințele pe care le au morțile părinților asupra traseelor existențiale ale copiilor înstrăinați, aflați în centrul plotului. Anul văduvei (Rok vdovy, coproducție Cehia-Slovacia-Croația), dramă psihologică regizată de Veronika Lišková și inclusă în competiția de ficțiune a festivalului austriac, vorbește despre o traumă și mai puternică: decesul partenerului lângă care protagonistul (sau, în acest caz, protagonista) și-a proiectat întreaga viață. Petra intră pe ecran ca o femeie puternică și voluntară, însă un apel telefonic neașteptat, aducător al unei vești funeste, îi scoate la iveală fragilitatea. Filmul, bazat pe o confesiune autentică și gândit inițial de realizatoare ca un documentar, își urmărește eroina cvadragenară – evitând melodramatismele deranjante, dar evidențiind detaliile sugestive și manipulând sunetul – în primele 12 luni de după moartea soțului ei. Împreună cu o fiică adolescentă care aparent suportă mult mai bine durerea, Petra se mută la țară, într-o casă pe care o cumpărase împreună cu cel dispărut, dar, deși încearcă să scape de agitația din Praga, hățișurile birocratice și legăturile de familie nu i-o permit. Anul văduvei constituie o convingătoare cronică a unei auto(re)descoperiri progresive, conjugată cu o deculpabilizare.
Un alt film, însă din competiția „YAAAS!” (a publicului tânăr), Lumină în întuneric (Ljósbrot, Islanda-Țările de Jos-Croația-Franța), scris și regizat de Rúnar Rúnarsson, reprezintă suferința unei femei la moartea bărbatului iubit, numai că pe parcursul unei singure zile, o lungă zi de vară islandeză. Relația amoroasă dintre Una, studentă la Arte, și Diddi este mult mai recentă decât cea din Anul văduvei și, în plus, ținută în secret de cei doi, fiindcă el are o altă parteneră oficială, pe Klara. La despărțire, Diddi promite că îi va dezvălui adevărul Klarei, pentru a putea fi doar al Unei, dar un accident tragic, prilej de doliu național, îl împiedică să-și pună în aplicare planul. În timp ce un întreg popor plânge victimele accidentului, protagonista și prietenii comuni îl jelesc în privat pe Diddi și Una se vede confruntată cu Klara: să-i mărturisească iubirea înfiripată între ea și cel decedat sau să-i lase rivalei iluzia unei relații ideale? Lumină în întuneric este un film tandru, cu emoție netrucată, tensiune și accente lirice bine integrate (inclusiv în secvența tragediei colective).
Frumuseți
Tot din competiția „YAAAS!”, Toxic (Akipleša, Lituania), de Saulė Bliuvaitė, interoghează conceptul de frumusețe în societatea contemporană prin intermediul legăturii, care depășește simpla prietenie, dintre două adolescente ce consideră modellingul o șansă, poate unică, de a evada din dezolantul lor oraș industrial. Marija, abandonată de mamă în grija bunicii, și Kristina, crescută de tată, trec prea repede de la copilărie la universul toxic al adulților, cu tulburări de alimentație și standarde de perfecțiune, consum de alcool și droguri, abuz și sex contra cost etc. Corupte de anturaj, fetele ajung să rândul lor să corupă. Școala de modelling are taxe mari, dar promisiuni și mai mari, așa că trupurile tinere sunt supuse unor grele încercări. În final, Marija și Kristina par să-și fi recuperat inocența pierdută, însă acest happy-end este provizoriu. Regizoarea-scenaristă lituaniană își urmărește personajele la granița fluctuantă dintre gingășie și cruzime, cu o detașare ce nu exclude umorul și viziunile suprarealiste, rezultatul fiind un atrăgător film de maturizare cu elemente de documentar.
Frumusețea vine cu un substanțial preț de plătit și în Sora vitregă cea urâtă (Den Stygge stesøsteren, Norvegia-Danemarca-România-Polonia), macabrul film-basm semnat de Emilie Blichfeldt și selectat în secțiunea necompetitivă „Night Sight”, dedicată producțiilor de gen (fantasy, SF, thriller, horror etc.) ce circulă mai ales prin festivalurile de nișă. Cineasta norvegiană recurge, ca și Saulė Bliuvaitė, la motivul „dietei” cu tenii, făcându-și protagonista, „sora cea vitregă” Elvira (avem a face cu o reinterpretare a poveștii Cenușăresei, cunoscută de la Charles Perrault sau Frații Grimm), să înghită un vierme, asemenea Kristinei din producția lituaniană, pentru a-și menține sub control greutatea. Dar Emilie Blichfeldt, atrasă inevitabil de grotesc, merge și mai departe, ducându-și curajos filmul în zona de body horror, grație și unui personaj practicant al chirurgiei plastice cu mijloace – cum altfel? – medievale, activând sub supranumele „Dr. Esthétique”. Refugiul Elvirei în vise idilice (influențate de versurile, citite și răscitite, ale prințului tărâmului, pe care ea ar face orice ca să-l cucerească) se opune scabrosului morbid (de pildă, cadavrul tatălui noii Cenușărese este lăsat să putrezească în sala de ospețe, uitat chiar și de propria fiică). Este remarcabil faptul că în Europa se poate realiza, cu contribuția câtorva țări, un film fantastic precum Sora vitregă cea urâtă, ce poate rivaliza cu blockbusterele hollywoodiene cu bugete de câteva ori mai mari.
Fantezii
Și alte două titluri din secțiunea „Night Sight”, ambele producții science-fiction, par niște OZN-uri pe cerul cinematografului european. Primul film, Gaura neagră (Must auk, Estonia-Finlanda), este scris și regizat de Moonika Siimets, care a adaptat pentru ecran trei povestiri de Andrus Kivirähki și Armin Kõomägi (ceea ce explică structura fragmentată). Pornind, ca și Saulė Bliuvaitė, de la sărăcia și lipsa de orizont ce caracterizează încă țările baltice, regizoarea-scenaristă estonă, inspirată de prozatorii amintiți, propune soluții fantasmagorice la aceste probleme arzătoare, cum ar fi niște extratereștri gurmanzi sub formă de creveți gigantici, dispuși să plătească sume grase unor pământene în floarea vârstei, care acceptă să servească drept cobai pe navele vizitatorilor. Cartierele cu blocuri comuniste mai sunt invadate de păianjeni uriași sau de comis-voiajori care se pretind austrieci, dar răsar din „găuri negre” și încearcă să vândă aspiratoare garantate pentru mai multe generații. Filmul Moonikăi Siimets este o comedie neagră zănatică, în care monștrii se hrănesc deopotrivă din corpurile umane și tarele sociale, iar erotismul face casă bună cu absurdul și oniricul (Gaura neagră este surprinzător de apropiat de Sora vitregă cea urâtă, ambele funcționând ca basme pentru adulții conștienți).
Al doilea film, cu bătaie mai lungă, Tu ești lumea mea (Ty – Kosmos, Ucraina-Belgia), realizat de Pavlo Ostrikov, își poartă spectatorii într-un viitor postapocaliptic, în care ultimii supraviețuitori ai exploziei Terrei sunt un bărbat ucrainean, Andriy, specializat în debarasarea de deșeurile nucleare, și o femeie franceză, Catherine, meteorolog pe o stație spațială îndepărtată de nava camionagiului cosmic. Înzestratul cineast ucrainean izbutește să construiască o meșteșugită poveste SF cu resurse minimale. Tu ești lumea mea are și momente comice (nu degeaba regizorul-scenarist și-a ales drept personaj central un antierou), și o intrigă romantică tușantă, și răsturnări de situație dramatice, plus trimiteri la clasici ai genului, precum 2001: O odiseea spațială (utilizarea poemului simfonic Așa grăit-a Zarathustra, de Richard Strauss, sau comportamentul robotului Maxim, corespondentul lui HAL 9000, sunt referințe evidente la capodopera lui Stanley Kubrick). Filmul lui Pavlo Ostrikov și celelalte din programul „Crossing Europe” 2025 tratate succint în aceste pagini ne încurajează să nu ne pierdem speranța în viitorul cinematografului european, capabil să sfideze conflictele și impasurile.