„Am trăit o viață plină de rușine…”
(Osamu Dazai, Decădere umană)
Mai puțin cunoscut cititorilor occidentali în comparație cu Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima, contemporanii săi, Osamu Dazai (1909 – 1948) este unul dintre marii scriitori japonezi ai secolului XX. Cu o viață scurtă și tumultuoasă, situată parcă de la bun început sub semnul sinuciderii sale înainte de a împlini patruzeci de ani (sinucidere care a urmat altor câtorva tentative anterioare, nereușite), Osamu Dazai impresionează și convinge, șochează și tulbură și astăzi, prin intermediul tuturor creațiilor sale. Poate mai ales prin Decădere umană (Ningen shikkaku), textul pe care l-a scris în anul 1948 și care oglindește o serie de experiențe personale ale unui tânăr pe nume Oba Yozo, ajuns adesea în situații-limită pe care el însuși le caută ori chiar le creează, ca pentru a-și testa umanitatea – care se va dovedi, finalmente, decăzută, pierdută, imposibil de asumat. Veritabilă incursiune în simbolicul infern al unei ființe și al unei conștiințe tulburate, Decădere umană a devenit, imediat după apariție, o carte-cult a literaturii japoneze, iar acest fapt s-a datorat, în mare parte, și morții atât de timpurii a autorului, precum și tentației greu de ocolit de către majoritatea cititorilor de a face o paralelă între biografia scriitorului însuși și cea a protagonistului său. Astfel că nu puțini au fost cei care, în fața acestui uimitor text, s-au întrebat dacă au, oare, de-a face cu o operă de ficțiune sau mai degrabă cu mărturia tensionată a tânărului autor, frământat de grave probleme existențiale. Apărut la Editura Humanitas Fiction din București, în Colecția „Raftul Denisei”, în excelenta traducere semnată de George T. Șipoș, atât de bun cunoscător al limbii și culturii japoneze (și cel care a oferit cititorilor români alte și alte mari creații ale scriitorilor niponi, de la Yasunari Kawabata cu Sunetul muntelui, la Yukio Mishima, cu al său Soare și oțel, publicate tot la Humanitas, ca sa amintim doar aceste titluri), volumul intitulat Decădere umană include nu doar textul propriu-zis al acestui roman, ci și patru povestiri reprezentative pentru viziunea lui Osamu Dazai, elaborate în anii ‘30 și ’40 ai secolului trecut – Amintiri, Eleva, O sută de vederi ale Muntelui Fuji și Opt scene din Tokyo.
Cartea e structurată sub forma a trei jurnale (intrate ulterior în posesia naratorului, cel care ne vorbește în Prolog) ale unui bărbat tânăr, Yozo Oba, care, cuprins de disperare și dezamăgire, nu reușește să găsească modalitatea adecvată de a trăi în lume, de a-și găsi locul printre semeni și de a stabili cu aceștia vreo comunicare reală. Respingându-și inexplicabil pasagerele iubite sau prietenii de moment, luând în râs totul și bătându-și joc de tot ceea ce înseamnă existență omenească, inclusiv a sa (mai ales a sa!), Yozo dă senzația că efectiv nu știe ori nu poate să se comporte asemenea unui om obișnuit și să se raporteze normal la cei de lângă el. Astfel că decade, asumându-și, practic, această decădere – de unde și titlul cărții, precum și atmosfera întregului text, apropiată, pe bună dreptate, de unii exegeți, de cele mai bune pagini ale existențialismului european.
Ceea ce află cititorul despre Yozo e prezentat sub forma confesiunilor acestuia, suficient de apropiate, ca viziune și tonalitate, de unele dintre mărturisirile pe care le-a făcut uneori chiar Osamu Dazai, de-a lungul scurtei sale vieți. Cele trei jurnale surprind trei ipostaze și trei etape din existența protagonistului, copil, adolescent și matur, marcat, de la început și până la sfârșit, de aceleași sentimente, de spaima constantă de a trăi pe deplin omenește, de incapacitatea de a simți asemenea celorlalți, de neputința de a acționa așa cum, teoretic, ar face-o un om obișnuit, de inabilitatea de a-i înțelege pe cei din jur și, finalmente – dar extrem de dureros – de inabilitatea de a se înțelege pe sine. Căci, evident, Yozo nu este un om obișnuit, așa cum nici protagonistul lui Yukio Mishima, din Confesiunile unei măști (1949) nu era – semnificativ fiind și amănuntul că aceste două cărți, Confesiunile lui Mishima și Decăderea lui Osamu Dazai apar aproape simultan, dovadă nu neapărat a unei estetici înrudite ori unei sensibilități similare, ci mai degrabă expresie a unei viziuni specifice generației de intelectuali japonezi imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, marcați cu toții de obsesia măștii, a trăirii dedublate, atât în plan psihologic, cât și simbolic, obsedați de sensurile eșecului și pierderii. (În paranteză fie spus, poate nu e deloc întâmplător că atât Mishima, cât și Dazai se vor sinucide.) Interesant este, de asemenea, modul în care începe romanul, paginile din Prolog descriind, din perspectiva naratorului care le contemplă, cele trei fotografii ale protagonistului („Am văzut trei fotografii ale acelui om.”), menite a introduce cele trei jurnale, expresie a celor trei vârste ale personajului central. Concluzia naratorului este că „…până și-o mască mortuară ar avea o expresie mai pregnantă și te-ar face să-i păstrezi o amintire mai solidă. Ceva indescriptibil face pe oricine se uită la ea să se scuture plin de dezgust. Eu unul n-am mai văzut nici o altă față atât de greu de descifrat.”
Prezentând șocante asemănări cu propria viață a autorului, existența lui Yozo și, deopotrivă, textul acestei cărți sunt marcate de detalii menite să șocheze cititorul mai puțin obișnuit cu acest tip de proză: obsesia morții sau chiar căutarea înfrigurată a acesteia, abuzul de alcool și de substanțe interzise, tentația tuturor posibilelor paradisuri artificiale ale epocii moderne, neînțelegerile neîntrerupte cu familia, dușmăniile definitive față de diverși cunoscuți ori (foști) prieteni, spaima de viață și, finalmente, obsesia sinuciderii. În plus, apropierea de cercurile comuniste, schimbarea frecventă a iubitelor – care devin, fatalmente, simple legături pasagere –, dependența de somnifere fac din protagonistul acestei cărți un adevărat caz de alienare în contextul spațiului cultural nipon, dar trăind totul la o intensitate pe care, de pildă, personajul lui Mishima din Confesiunile unei măști nu o atingea niciodată, Yozo simțindu-se trădat de ceilalți exact în măsura în care și el îi trădează pe toți, în mod deliberat, alegând această unică soluție în fața tuturor provocărilor existenței. Cu toate astea, spre finalul cărții, Yozo va fi considerat băiat bun, un adevărat înger – cel puțin din perspectiva personajului feminin care emite această opinie, punându-ne din nou în dificultate și provocându-ne să reevaluăm întregul comportament al acestui atât de tulburat personaj, ale cărui fapte și atitudini sunt de natură să surprindă și, deopotrivă, să bântuie conștiința cititorului. De altfel, întreaga carte bântuie cititorul, confirmând afirmația lui Donald Keene cu privire la modul în care funcționează și acționează mesajul lui Osamu Dazai, scriitor care nu se mulțumește pur și simplu să aducă în fața publicului un personaj atât de tulburat (de sine) și de alienat (față de tot ce înseamnă uman), ci încearcă să exploreze până la capăt adâncimile unei asemenea conștiințe. Căci, dacă lumea îi pare potrivnică și străină lui Yozo, și el însuși se împotrivește parcă întregii lumi, fiind atras de anumite detalii ale existenței cotidiene doar pentru ca, în clipa imediat următoare, să le deteste ori, în cel mai bun caz, să le abandoneze, încercând să le uite. Cel mai la îndemână exemplu e de găsit, poate, chiar la începutul romanului, când Yozo e uimit și impresionat în fața unei pasarele de la gară, fiind convins că ea reprezintă dovada că omul a încercat să înfrumusețeze acel loc – iar prin extensie, lumea în general. Numai că, imediat ce realizează că pasarela respectivă are, pentru toți ceilalți, o funcție strict practică, mijlocind pur și simplu trecerea de la un peron la altul, își pierde interesul pentru ea, având deodată revelația unui univers mediocru care-l înconjoară, a unei lumi plictisitoare, în care e loc doar pentru simțul practic, nicidecum pentru cel estetic, cel puțin nu în sensul în care îl înțelegea el: „Mă tot urcam și coboram pe pasarela de peste linii și nici nu-mi trecea prin cap că era pusă acolo pentru a trece de la o linie la alta, convins fiind că fusese construită pentru a-i da gării culoare și-a face locul mai plăcut, poate ca un fel de loc de joacă, cum sunt cele din străinătate. Am rămas cu această impresie vreme îndelungată și mi se părea că urcatul și coborâtul de pe pasarelă era o distracție de înalt rafinament. Din punctul meu de vedere, acela era unul dintre serviciile cele mai elegante oferite de căile ferate. De cum am aflat că sofisticatul loc de joacă nu avea, de fapt, decât o funcție utilitară, mi-am pierdut complet interesul pentru el.”
Prin urmare, protagonistul va face orice, de-a lungul întregii sale vieți, pentru a nu fi comun, plictisitor, obișnuit, asemenea tuturor, încercând să iasă din tipare prin toate mijloacele posibile. Numai că, din nefericire, calea pe care o alege este aceea a decăderii umane, a involuției, a despărțirii orgolioase ori, în cele din urmă, indiferente, de tot ceea ce reprezenta etalonul moral și estetic al lumii obișnuite. Se descalifică singur și decide să iasă complet din tiparele umanității, deși fiecare clipă a vieții sale petrecută astfel nu face decât să-i provoace suferință, la fel și celor din jur. De aceea, personajul lui Osamu Dazai din această atât de sumbră carte nici nu dă vreodată impresia că fuge spre un țel ori că se îndreaptă spre ceva anume, ci doar că se îndepărtează cât poate de repede de orice și de oricine l-ar putea abate de la această alegere. Și, de asemenea, că se îndepărtează de sine, pierzându-se, înstrăinându-se definitiv. Însă nu face asta fără rușine ori fără dezgust, dimpotrivă, și le asumă pe de-a-ntregul, abandonându-se involuției și decăderii dintru uman cu o forță ce acționează remarcabil în plan estetic, textul nefiind lipsit, aparent paradoxal, nici de secvențe de umor negru, ce însoțesc în mod neașteptat cele mai întunecate expresii ale furiei ori dezamăgirii experimentate de personaj sau, alteori, condimentează rarele momente în care acesta încearcă să-și (re)descopere tandrețea. Apropiat uneori, pornind de la aceste detalii, de proza lui Kenzaburo Oe (din Strigătul înăbușit sau mai ales din O experiență personală), Yozo, veritabilul antierou al textului de față se remarcă, însă, prin acuitatea trăirii și, de asemenea, prin posibilele (și mereu tentantele) suprapuneri cu biografia autorului însuși, atât de tumultuos și neliniștit în viața personală, implicat în nenumărate relații sentimentale (și în câteva tentative de dublu suicid, alături de unele dintre iubitele sale), însingurat, căutându-și alinarea în alcool sau în ideile politice ale stângii.
Celebru pentru publicul nipon încă din anii ‘50 și ‘60 ai secolului trecut, asemenea, până la un punct, lui Holden Caulfield din De veghe in lanul de secară al lui Salinger pentru cel de limbă engleză, având ca personaj acuitatea, dar nu și seninătatea din unele momente a adolescentului american, Yozo reușește încă din primele pagini ale cărții (Primul caiet) să te provoace, ca cititor, nu neapărat să te pui în locul lui, ci să privești existența și dintr-un alt punct de vedere, tocmai acela pe care, în mod obișnuit, nu l-ai alege: „Am trăit o viață plină de rușine. Mi-e greu să-mi imaginez cum e să trăiești viața unei persoane obișnuite.”
Adoptând acest mod de structurare a materialului narativ, Osamu Dazai se situează în strălucita descendență a unei formule literare specific nipone, numite Shishosetsu (roman la persoana întâi), implicând confesiunea ca tehnică principală, și apropierea, fie și parțială, de evenimentele existenței autorului însuși. Această formă literară este semi-autobiografică, fără a avea intenția de a prezenta o imagine exhaustivă a vieții autorului, ci alegând să se concentreze doar asupra anumitor aspecte ori detalii semnificative, viziunea naratorului suprapunându-se în linii mari cu cea a autorului. Interesant este însă că, în Decădere umană, Osamu Dazai oferă cititorului o inedită expresie a unui dublu roman la persoana întâi, câtă vreme perspectiva auctorială o dublează atât pe aceea a naratorului (care vorbește în Prolog), cât și pe aceea a protagonistului Oba Yozo. Procedând astfel, autorul combină accentele personale cele mai evidente cu o măcar aparentă perspectivă detașat-obiectivă, creând un veritabil efect hipnotic asupra cititorului, prins fără putință de scăpare în mrejele unui text de o profunzime și o complexitate cu totul aparte, care pornește de la o serie de date ale propriei biografii a scriitorului pentru a le reelabora, recontextualiza, reinterpreta din perspectiva acestui atât de pregnant protagonist.
Comparat uneori, mai ales de criticii literari occidentali, cu Însemnările din subterană ale lui Dostoievski, pornind de la atitudinea protagonistului, sau chiar cu unele fragmente din Crimă și pedeapsă, dacă avem în vedere sfâșierea lăuntrică a lui Yozo, Decăderea umană a lui Osamu Dazai este un text greu de uitat, nicidecum o lectură de delectare, însă o carte care a cucerit generații după generații de cititori – în Japonia și nu numai. Chiar fără să aibă șansa unei salvări spirituale alături de un personaj feminin providențial, asemenea dostoievskienei Sonia Marmeladova, Oba Yozo rămâne un reper important al literaturii nipone a secolului XX, situându-l pe creatorul său alături de marele Natsume Soseki atât în ceea ce privește numărul de exemplare vândute, cât și privința influenței exercitate asupra tuturor celor care l-au urmat în plan literar. Căci Osamu Dazai se dovedește a fi unul dintre marii maeștri ai prozei din Arhipelag, îndreptățind pe deplin opinia lui Yukio Mishima, care spunea că acesta „dezvăluie exact lucrurile pe care eu aș vrea să le țin ascunse pentru mine.”
Osamu Dazai, Decădere umană. Traducere, note și postfață de George T. Șipoș,
Editura Humanitas Fiction, 2024