În ansamblul normativ care constituie dreptul comun, legiuitorul a prevăzut și reglementat instituția tutelei, cea care are menirea de a apăra drepturile minorilor aflați într-una din situațiile prevăzute expres de codul civil, cât și ale persoanelor majore, care, din motive medicale, nu au capacitatea necesară pentru a se îngriji de interesele lor. Procedurile pentru instituirea tutelei se desfășoară la instanțele de tutelă, după norme juridice clar stabilite, la care colaborează și alte instituții ale statului, stabilite prin lege. Am uzat de acest limbaj standardizat, pentru o introducere în tema acestor însemnări, dar care, mai departe, excede cadrul juridic, pentru a se referi la politica noastră cea de toate zilele și nevoile.
Urmărind mereu surprinzătoarea noastră realitate, se poate constata că mai există un domeniu, în care, depășind cadrul strict legal al reglementărilor enumerate, se practică tot un fel de tutelă, ce-i drept, liber consimțită din partea celui „ocrotit”: tutela politică. Din ce în ce mai rafinată, an de an, devenită, dacă nu o normă juridică, cu putere obligatorie, cel puțin o cutumă producătoare de minunate efecte.
Este, această tutelă, acceptată și practicată de o mare parte a politicienilor noștri de diverse calibre, de la centru sau din teritoriu, din instituții naționale sau locale, o modalitate prin care aceștia se bucură de ocrotirea partidului, adică cel care, cu infinită grijă, le călăuzește gândul și fapta, adică exercițiul vremelnicelor „funcțiuni”.
Și nici nu se putea altfel, după ce partidul i-a pescuit din oceanul anonimatului, aducându-i în arena publică, garnisită cu onoruri și nemăsurate privilegii, să nu le vegheze în continuare cariera. Asistăm, astfel, la producerea acelei simbioze totale, partid-politician, în care acesta din urmă nici nu-și mai aparține, de fapt, transformându-se într-o veritabilă prelungire a unui „totem” și, desigur, totodată, într-un harnic purtător de interese bine direcționate. El nu mai este un individ cu opțiuni proprii, ci prelungirea unei structuri, ce, la rândul ei, îi asigură necesara protecție și imunitate care-i hrănește elanul și perspicacitatea.
Sunt numeroase exemplele de politicieni sub tutelă, indiferent de rang, care din faliți cum erau înainte de a-și prelua „funcțiunile”, au devenit prosperi oameni de afaceri, cu îndemn de la partid și netezirea căilor spre grabnică împlinire. C-așa-i la noi, exemplul centrului este sfânt pentru provincie, iar „enteresele” partidului sunt totuna cu „enteresele” personale.
Că prin această tutelă de partid se parcurge o nouă treaptă este cât se poate de clar. De la administrarea de bunuri, la care se limita cea „clasică”, la acumularea de bunuri. Dacă ar fi rămas cantonată în sfera menirii sale inițiale, ocrotirea, prin mijlocirea statului, a unor oameni aflați în nevoie, tutela de partid ar fi fost lipsită de însăși esența sa, aruncată în cel mai trist derizoriu.
Și iată cum, tutela de partid mai bifează unul din paradoxurile românești: o tutelă într-un perpetuu dublu sens, prin care și „tutelatul” întoarce ajutorul partidului, contribuind, și el, după puteri, la consolidarea unei pușculițe cât mai albe pentru zile negre: nevoi neprevăzute, alegeri, daruri pentru cine le merită.
Din practica politicii noastre post-decembriste – despre ce a fost mai înainte, când carnetul roșu includea, din start, și râvnita tutelă, nici nu mai are rost să amintim –, știm că tutela de partid se poate exercita în mai multe modalități: mai discret sau la vedere, total, indiferent de urmări, sau numai până la un punct. Cine nu-și amintește de alaiul de partid care-l însoțea pe la instanțe pe bietul beneficiar al tutelei prins cu mâța-n sacul banului public. Ce zid strașnic se clădea în jurul lui, numai din „tutori” unul și unul. Câtă energie se consuma, în spațiul public și nu numai, de activul „organului” de tutelă, pentru a-l căina pe „împricinat”, netezindu-i calea spre grabnică eliberare.
Dar iată că lucrurile au evoluat și tutela politică sare într-o nouă etapă: aceea a candidaților prezidențiali. Exemplul este încă fierbinte și de proaspătă amintire. Mai junele pretendent la șefia statului, care urma să o înlocuiască pe cea de șef de galerie, lipit până la sufocare de „magistrul” tutelar, rămas pe tușă din niscaiva pricini penale, a jucat totul pe o singură carte: preluarea misiei acestuia, de guru întrupat din reziduurile oficinelor securiste, dispărut o vreme și ivit intempestiv în chip de salvator al nației. Amândoi, braț la braț, s-au înfățișat nației însoțiți de grămezi de daci și mândri voievozi, în descendența cărora s-au așezat spre a împlini un ridicol total, dar și de bărbați din popor și vajnice gospodine, posesori de mânie neînfrânată și adevăruri definitive, prăvăliți de-a valma peste biata țară, pentru a o ridica din nou acolo unde a fost în trecutele-i vremuri glorioase.
Din fericire, tutela s-a dovedit „nefuncțională”, „ocrotitul” comițând erori impardonabile, căci așa se întâmplă cu cei care mai adaugă și de la ei la ceea ce era oricum prea mult: prestații lamentabile, jigniri grosiere, improvizații penibile, falsuri repetate, încât până și tutorele a bătut într-o strategică retragere, iar poporul votant, mizând pe rațiune și bun simț, i-a arătat cartonașul roșu, eliminându-l din competiție.
Nu ne rămâne decât să așteptăm vremurile în care aplicarea instituției tutelei, atât de benefică în menirea sa, să rămână la domeniul care i-a fost consacrat.