doar închipuie-ți
închipuie-ți
doar închipuie-ți
că am fi vii
că am țâșni din pământ
ca din mame copii
de bunavestire
sau poate de florii
că ne-am iubi toată vara
printre raze zglobii
cu foșnete verzi
și-apoi vag arămii
iar după serbarea din urmă
a sfintei marii
cu cei mai dulci struguri
ți-aș scrie poezii
închipuie-ți
doar închipuie-ți
că am fi vii
respirație minerală
nu mai știu
care dintre noi
era piatra
și care apa
încremeneai tu
sau curgeam eu
cine pleca în zori
să trezească lumina
și cine spre seară
să dezlege întunericul
care dintre noi
îl ținea mai strâns
pe celălalt
în această clarobscură
minerală
respirație
ultima casă din rai
locuiam în ultima casă
a unei străzi din rai
în apropierea unei fântâni
ce cobora adânc
până aproape de începutul lumii
era o casă cu grădină mare
plină de tot felul de pomi
cu fructe oprite
periodic după un calendar
care nu era afișat nicăieri
așa că le mâncam cu poftă
de-ndată ce erau coapte
fără să mai socotim
de câte ori vom fi
alungați iar din rai
până la urmă s-au mutat
toți îngerii de pe strada aceea
fiindcă lumina
devenise prea caldă
pentru pielea lor
neobișnuită
cu dragostea noastră
atât de pământească